Blogger Template by Blogcrowds.

Pourtant quelqu’un m’a dit que tu m’aimais encore, serait-ce possible alors…

Mergeam cu ochii in jos, cu gandurile aiurea si fredonand un cantecel de dragoste, cand o sclipire rosiatica printre firele de iarba mi-a atras atentia. O castana. M-am aplecat si am cules-o; am ridicat ochii spre cerul albastru inchis si lumina lui racoroasa mi-a spus ca da, a venit toamna. Pana atunci o banuisem doar ascunsa in mirosurile vestede ale serii si palidul galben al catorva frunze, dar iata ca era aici. Degetele mele mangaiau, fara sa bag de seama, rotunjimea alunecoasa si tare a castanei.

As fi vrut sa ma asez in iarba, acolo, pe marginea strazii, sa ma sprijin de coaja albicioasa a copacului si sa ma uit printre frunze la toamna. In loc de asta, amintirile mi-au napadit mintea; imagini, sunete, desene. Eu, mica, fugind prin parc si imprastiind frunzele; fosnetul lor uscat in timp ce pluteau, castanele, rosiaticele, splendidele castane ce ma pandeau din iarba ca niste mici comori, cu care imi umpleam poala rochitei, buzunarele si mainile, pe care le insiram in toata camera ca sa-mi fac din ele jucarii.

Aveam pe atunci o carte minunata, „Jucarii din natura”, cu atatea desene atragatoare, ca ma tinea lipita de ea ore intregi. Priveam cu nesat zecile, sutele de jucarii pe care mi le puteam face odata cu venirea toamnei si-mi adunam material. Lili cea blonda ramanea uitata in balcon, Rebecca, frumoasa mea papusa bruna, era parasita in sertar, alaturi de bucatile de carpa colorata din care ii faceam haine, de acuarelele care ma fascinasera pana atunci si de creta colorata cu care desenam, pe asfalt, calutul cocosat. Trageam de mama si de tata sa ma duca in parc si, acolo, ma uitam in jur la bogatiile care ma asteptau sa le culeg si sa le duc acasa. Castane, ghinde, frunze galbene si rosii, toate promiteau ore de desfatare. Adunam tot ce puteam si, odata acasa, confiscam trusa de scule a tatei si cutiile de chibrituri si ma apucam de mesterit. Ghindele, cu palariutele lor, deveneau capetele unor papusi minuscule, cu brate si picioare de bete si cu fetele colorate cu carioca, ce locuiau in camere de carton cu mobila de castane si covor de frunze, conduceau masini cioplite in maduva de porumb si calareau elefanti de nuci cu trompe de sarma. Jocul asta ma absorbea cu totul si nu ma desprindeam pana nu ramaneam fara materie prima pentru mai multi omuleti si mai multa mobila. Ce conta ca sfredelul lui tata era plin de miez de castana, de nu mai gaurea nimica, ce conta ca pe jos erau numai firimituri de ghinda, bucati de frunze si coji de nuci care intrau, perfide, in picioarele ce se plimbau desculte prin locul meu de joaca, sau ca trusa de scule era imprastiata prin toata casa si ca nu mai erau chibrituri. Eu eram fericita.

On me dit que le bonheur est à portée de main, alors on tend la main et...

Am uitat de mine, am uitat ca acus ma marit si n-am pantofi, am uitat ca mi-e dor de prieteni, ca lipseste aia, ca trebuie sa cumpar celalalta... Rasucesc in mana castana si-i pipai pielea dulce, zambind, cu mintea departe, soptind „on me dit que nos vies ne valent pas grande chose, qu’elles passent dans un instant comme fanent les roses...” si totusi clipa asta dureaza, dureaza, timpul s-a dilatat sub puterea amintirii, sunt acelasi timp fetita incantata si fata ce zambeste cu gandul la ea insasi si... sunt fericita.

Serait-ce possible alors....

A venit vremea castanelor.




Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

Fidel legilor de gen "Daca esti la o coada de 2 persoane, cea care plateste se câcâie o ora" si "La casa Mai putin de 10 articole e mereu cea mai lunga coada", precum si "Cand te grabesti cel mai tare, atunci statul la coada dureaza cel mai mult", destinul meu s-a hotarat sa se distreze. Da, pe seama mea, evident.

Prima intamplare: ieseam de la film, la 9 jumate, si a trebuit sa trecem pe la Carrefour sa mai luam trei lulele, trei surcele care ne lipseau din gospodarie. Bineinteles, la o ora asa devreme, toti erau la cozi, in loc sa se uite naibii la NCIS, House MD si Insula tentatiilor pe la casele lor. La toate casele de marcat erau cozi de cel putin douazeci de persoane. Noi si ale noastre trei fleacuri ne-am indreptat, normal, spre cele doua deasupra carora scria, cu litere mari si de tipar, moins de 10 articles. La una din ele erau patru persoane, la alta una care se pregatea sa plateasca. Ghiciti la care ne-am asezat. Corect, la ce de-a doua, si asta a fost prima noastra greseala. Tipa respectiva cumparase doi litri de apa plata si nu-si gasea cardul de fidelitate. Mi-am zis ca nu-i ia mult sa scotoceasca prin geanta microscopica si am incercat sa ignor crampele teribile din stomac, aparute, tot fidele legilor lui Murphy, in momentul cel mai inoportun. Ei, as. Nu si-a gasit cardul, dar n-a renuntat la cele 0,002 centime pe care le castiga pentru apa aia. A intrebat-o pe vanzatoare daca e ok sa-i dea codul cardului, femeia i-a zis ca da, aia iar a inceput sa caute printr-un carnetel, puricand fiecare pagina, de parca afurisitul de cod era incriptat foarte complicat pe undeva. Am inceput sa bat din varful piciorului, semnul ca situatia incepe sa ma calce pe nervi; si cum nervii nu fac bine la stomac, s-au inrautatit si crampele. Imi venea s-o iau pe tanti de cap si sa-i bag carnetelul pe gat.

Intre timp, la casa de alaturi trecusera cele patru persoane si mai venisera doua. I-am zis consortului, care era in spatele meu, ca ne mutam la cealalta, el s-a uitat la mine ca vitelul la usa de termopan, i-am mai zis o data, mai tare, el nu stiu la ce dejtu' meu se gandea si pana s-a prins, au mai venit doi clienti la cealalta coada. Am oftat adanc, am strans din dinti si m-am uitat la matracuca imperturbabila care-si suna familia sa-i gaseasca afurisitul de card si sa-i dea codul. M-am intrebat, cu voce tare, ce vrabia ma-sii cumparase asa important de nu mai putea de rahatul ala de puncte castigate, o nava spatiala?! Ei, pe naiba, as fi avut mai multe rezultate vorbind cu un urangutan senil. La coada cealalta trecusera toti, ba chiar si cei veniti dup-aia. M-am uitat implorator la casierita, indoita de mijloc de la durerea de stomac, si ea a dat din umeri, resemnata. Am vrut sa-i zic dobitoacei de cliente ca-i platesc eu centimele alea amarate, ba ii dau un euro intreg si nou-nout, numai sa se duca dracului acasa cu sticlele si cardul si tot. Cand am deschis gura, Dani m-a luat in brate - probabil mi-a simtit pornirea - si m-a strans tare la pieptul lui. L-am strans si eu, dorindu-mi ca idioata sa dea faliment si sa-i ramana numai aia doi bani in fundul gentii sau sa fi fost insarcinata si sa mi se rupa apa, ca sa trec inaintea ei, si in cele din urma, cand am zis ca mor ori de nervi ori de durere, a terminat si s-a carat. Sta-i-ar cardul in gat.

A doua zi, eram cu Alexandra la un magazinas de cartier sa luam paine si numaistiuce, un fleac oricum. Dimineata fiind, erau deschise numai doua case de marcat, iar la fiecare era cate o persoana. La una era un nenea cu un carucior plin cu varf, la a doua o tanti cu un cos pe jumate plin. Cum n-am retinut nimic din lectiile destinului, m-am mutat de la prima la a doua. Trece tanti, vanzatoarea ii zice cat are de platit si scoate individa un pumn de bonuri de reducere din geanta. Am vazut negru. Avea vreo treij' de bonuri de cate 20 si 50 de centime pe care s-a apucat sa le socoteasca. Evident, cum un astfel de personaj n-are cine stie ce creier, s-a incurcat de vreo 5 ori si tot a luat-o de la capat. Mi-am zis ca o asemenea absurditate e peste puterea mea de suportare si am dat sa ma mut la prima casa de marcat. Pana m-am intors sa ies de la coada si sa ma mut, hop un alt nenea cu un carut de-o tona, tot plin. Vanzatoarea a inceput sa rada, mie mi-a venit sa-i dau peste ochi si m-am pus pe asteptat. Puteam sa-mi fac si cort acolo, ba sa-mi gatesc si micul dejun, pana a terminat idioata de socotit si de inmanat bonurile. Sa mai spun ca la casa de alaturi cei doi neni isi terminasera demult treburile cand am reusit si eu sa trec?...

Buuuun... Nu multa vreme dup-aia, m-am dus iar la acelasi magazin sa-mi iau zahar. Numai zahar, dura 5 secunde sa trec pe la casa si sa ma tirez. Ia ghiciti ce ma astepta. Exact. La 10 case erau 10 cozi. De 30 de persoane cel putin. Sub nasul meu, coada cea mai scurta - dau sa ma asez, cand casiera imi zambeste cu toti dintii si-mi zice ca inchide. Explicati-mi si mie, care stiti, de ce *$@&£µ ciorii, cand sunt cozi imense la toate casele de marcat, 5 sunt inchise si una se inchide sub nasul omului?!? Si ce naiba vrea Murphy asta de la mine?!

Leapsa

Ieri, Monica mi-a pasat o leapsa, si anume "cu ce zambarici seamana fiecare din prietenii tai?"

Pai, sa vedem...

e Adelina, mereu draguta si zambareata.

e Loky, fost camarad de pierdut noptile pe holurile caminelor, la cateva galeti de vorba si cel putin un pachet de tigari.

e DeMaio, care ma imbratiseaza virtual tot timpul, ca i-s draga [zambarici chicotitor]. Asta cand nu-i

e Thyl, mereu pus pe sotii si cu cate-o obraznicie pe limba

e Alexandra, pupacioasa si adorabila

Deocamdata, numai ei au un zambaricios caracteristic, dar daca mai descopar si altii, mai adaug.

Semnat,

PeSeu: uitai sa dau mai departe. Prin urmare, mai departe la cine-o vrea.

Demult, tare demult, Rezistenta urbana a dat o leapsa: unde l-ai duce pe amicul strainez venit sa-ti viziteze urbea?

Am amanat raspunsul multa vreme, dar imi placea prea mult intrebarea si ma atragea sansa de a mai vorbi cuiva despre Iasi.

Mi-e greu sa hotarasc unde l-as duce. Presupunand ca incepem dis-de-dimineata, l-as duce sa manance cea mai buna omleta (si cele mai bune turte care vin cu omleta) la pizzeria Mamma Mia, langa pasaj (pentru cine nu stie, mai jos de Piata Unirii), apoi am traversa strada pentru cafelele delicioase de la TakEat. Pregatiti astfel, ne-am plimba pe Stefan cel Mare, la umbra copacilor de langa Mitropolie (mai ales daca e weekend si bucata aia de bulevard e inchisa). Daca-i amator de cladiri vechi o luam la stanga pe Cuza Voda pana la Teatrul National, construit pe vremea lui Alecsandri, coboram prin parcul primariei (care-si are sediul in Palatul Roznovanu), mergem pe la mitropolie pentru Sfanta Parascheva si ne indreptam spre Palatul Culturii, trecand pe langa biserica Trei Ierarhi si dantelaria sa de basoreliefuri (acoperita de vreo 4 ani de diverse panze si foi de plastic, cica in curs de renovare).

Odata ajunsi la Palat, am putea vizita muzeele (Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Arta, Muzeul Stiintei si Tehnicii Stefan Procopiu) sau doar sa-i admiram frumusetea neogotica, in contrast cu vechimea Casei Dosoftei si a bisericii Sf. Nicolae a lui Stefan cel Mare. Mai departe, greu de ales... in jos spre Podu Ros, cu variantele Socola sau Nicolina, unde nu-i nimic de vazut, sau in sus, spre Targu Cucu, de unde sa continuam pe Independentei spre Copou. Ambele variante includ plimbarea prin cartierele comuniste ale Iasiului, idee ce-mi displace.

O aleg pe cea de-a doua. Dupa ce-si clateste ochii cu minunatia de Moldova Mall - proptit(a?) ca o sula-n coaste intre monumentele din stanga si Prefectura plus blocurile gri de cealalta parte - il pacalesc sa-l duc pe stradute mai dosnice, mai micute, mai umbroase, poate n-o vedea asa multe din stralucirea erei de beton gri murdar. Si cum in spatele acestei mirifice zone se afla vechea biserica Barboi si faimoasa manastire Golia cu ale sale ziduri de aparare, eu zic ca vizitatorul meu are cu ce se instrui. Baiul e ca dupa Golia, sunt obligata sa-l duc pe Independentei, care, in ciuda numelui pompos si alor sale sase benzi - pe care, seara, gonesc inconstienti doritori sa viziteze mai indeaproape spitalul aflat pe partea sa dreapta - e tot un colt de Iasi invadat de aceleasi cladiri care mie mi-s dragi de nu mai poci, cu dâre de apa de ploaie scursa, cu balcoanele de fierarie pe jumatate ruginita si scorojita, din care pandesc babe obeze cu parul mov. Il grabesc deci pe amic, incerc sa-i distrag atentia cu cladirea aratoasa si bine ingrijita a facultatii de doftori si cum ajungem la spitalul judetean, hop! il trag repede pe o straduta laturalnica ce duce inapoi spre Piata Unirii.

Cum e aproape pranzul, l-as putea momi inapoi spre Mamma Mia, unde, pe langa omlete, se face si o pizza foarte buna, dar trebuie sa-i delectez simturile in alta parte. Urcam pe Lapusneanu, coltul anticarilor, ii arat Muzeul Unirii (pe dinafara, ca i-o fi foame si-o fi grabit), iesim inapoi pe Independentei la sensul giratoriu, daca are rabdare ii arat si Rapa Galbena, apoi o luam spre Copou. Il las sa admire biblioteca judeteana in stanga si Casa Studentilor (o uratenie, daca ma intrebati pe mine) in dreapta, al carui singur merit este Irish Pub-ul de la parter, recomandat pentru cafeaua sa - evident - irlandeza, pentru ceaiuri si in general decoratii si atmosfera. Urcam la umbra teilor, ii arat grupul de statui ale voievozilor, facem prima la dreapta si iata-ne ajunsi la restaurantul meu preferat, deliciul narilor, limbii, burdihanului si ochilor (si, intre noi fie vorba, si al portofelului), leagan al culturii si literaturii pasoptiste, ta-daaaaaa! Casa Pogor. Nu muzeul, restaurantul, bre! Muzeul e alaturi, dar pe noi ne roade stomacul deocamdata. Asta e locul in care as duce orice prieten, neam sau vizitator, oricat de simandicos. Mobile vechi, gramofoane, lampi pasoptiste, ziare vechi si ingalbenite si fotografii ale Iasiului vechi decoreaza sala. Vesela e imprimata cu citate sepia si anecdote despre Vasile Pogor si Junimea, despre cei care-l frecventau, spre instruirea mancatorului, ca tot se zice ca daca citesti la masa, iti mananci mintea. Meniul e stufos, de-ti trebuie o ora sa te hotarasti sa-ti aduni saliva cumva si sa alegi numai cate un fel de mancare si nu cinci. Portiile sunt ca la tata acasa, adica bagi in tine pana ti se intinde pielea pe burdihan ca pe toba si tot mai ramane.

Dupa ce ne-am pus burtile la cale, daca mai putem sa ne urnim, ne intoarcem la biblioteca judeteana, pentru cafelele (sau, dupa preferinta, ceaiurile) de la Café Sage. Variate, delicioase, sa tot bei; muzica buna, carti pe etajere daca-ti vine cheful sa citesti. Apoi urcam domol dealul spre Universitatea proaspat dichisita, unde mi-am petrecut eu (degeaba, as zice) doi ani si-aproape jumate tocind bancile amfiteatrelor. Caminele nu i le arat, ca, in afara de studente, nu-i nimica de vazut in ele; si-l duc mai departe spre parcul Copou, cel in care-si scria cica Eminescu poeziile, de-i ramase si teiul cu numele acolo.

Pe aleile umbroase ale Copoului ne putem face siesta linistiti si nestingheriti de nimeni, ca la ora pranzului nu-i nici tipenie prin parc - presupunand ca nu suntem in perioada targului de oale sau de mesteri, cand vine tot poporul sa-si cumpere oale de sarmale, ii taranesti si mici. P-orma, daca-l mai tin picioarele, mai urcam o târa spre Targusor, pana la Gradina Botanica, vasta si frumoasa si de unde se poate vedea un apus de soare splendid deasupra Pacurarilor.

Iar sara, unde s-ar putea chefui mai bine decat in Tudor, vestitul Tudor, cartierul studentimii chiulangioaice, taramul bairamurilor si al nebuniilor? Ca-n Copou, cu toate caminele lui, e liniste, ca-s numa fete. Baietii sunt mai sus in Targusor, asa ca nu prea se amesteca ei pentru petreceri. In Tudor, insa, e alta treaba.

Inainte de toate, insa, duc omul sa manance. Unde? Pai tot in Tudor, sa nu fie departe, si-anume la Pizza Pazzo, local de slow food, adica de mancat incet si de savurat. Mancare buna, portii mari, numai sa-l tina stomacul.

Seara se va incheia apoteotic in vreun club sau bar, ca-i plin Tudorul de ele, sau la vreun bairam prin camine.

P.S. Pozele sunt ale mele, sa nu va manance schinarea sa puneti manile pe ele, ca pui furca pe voi!


Da, am ajuns s-o spun si pe asta. Sa pun bazooka deoparte si va povestesc de ce.

S-a plecat de la o mica problema, nu intru in detalii (pe scurt, voiam sa scot bani de pe card si nu stiam ca am o suma limita pe saptamana, asa ca a trebuit sa ma duc la banca).

Conversatia a inceput cu dreptul, tipul de la ghiseu a intrebat cine-i pentru rendezvous cu consilierii, noi am zis ca am venit pentru bani si el ne-a zis, razand, sa iesim ca nu mai are. Ne-a poftit apoi la ghiseu si i-am povestit despre problema la bancomat si mi-a explicat, zambind, care-i treaba cu limita aia. Mi-a dat formularul de completat, eu i-am zis ca nu-mi stiu numarul de cont (da, stiu, rusinica), Dani s-a scuzat ca el imi tot spune sa-l invat pe de rost, tipul a ras si i-a zis sa ma pedepseasca, sa ma invat minte. La care Dani s-a aplecat si m-a sarutat, iar functionarul a ras si mai tare si a zis ca nu asa o sa invat.

Mi-a cerut apoi buletinul, s-a uitat la el crucis si l-am lamurit cum se citeste (de la stanga la dreapta, dupa informatia binevoitoare a lui Dani), ca pentru neromani e mai greu de descoperit unde-i data de nastere. Am glumit un pic pe tema actelor de identitate de prin diverse tari, i-am aratat si permisul (francez) ca sa se asigure ca nu l-am mintit cu data si mi-a dat banii. Pe care i-am inmanat consortului, zicandu-i "Uite draga, pentru vasele spalate saptamana asta". Sa fi vazut ce fata a facut tipul, eram pe jos de ras. Dupa ce mi-am tras sufletul, i-am explicat ca de fapt sunt pentru nunta; ne-a felicitat, ne-a intrebat cand si unde si ne-a zis ca stie restaurantul, "e ala cu piscina, nu?". I-am zis ca da, iar el mi-a dat de inteles ca s-ar putea sa aterizez in ea in timpul petrecerii. Am plusat, plangandu-ma ca nu stiu sa inot, la care Dani s-a oferit, galant, sa ma salveze, cu trandafirul intre dinti. Radeam ca niste ametiti toti trei la ghiseu, ba si colega lui de alaturi chicotea, iar clienta ei radea si ea fara sa se ascunda. Ne-am luat la revedere intr-un sfarsit, cand au inceput sa mai vina omuleti si l-am lasat sa-si vada de treaba (desi parea ca avea mai mult chef de distractie decat de munca).

Iata deci ca exista si functionari simpatici, ceea ce rascumpara pacatele colegilor lor din spatele diverselor ghisee.

Cu ocazia asta, inaugurez un nou tag, "mic jurnal al miracolelor", care va eticheta posturile despre lucrurile frumoase care mi s-au intamplat.

Mi-e lene sa scriu, asa ca mai scot cate ceva de la naftalina:

Cand eram mica, pe la 7 ani, tineam mortis sa devin calugarita; cum se zice in limbajul credinciosilor, "aveam chemare". Bineinteles ca tata mi-a dat peste bot imediat, asa ca mi-am zis ca o sa astept sa fiu majora. Intre timp, evident, mi s-au schimbat planurile.

Pana in clasa a opta toata lumea imi zicea sa dau la arte, dar eu ma uitam la pictorii pe care-i stiam si la lumea din jur si-mi ziceam "si ce pisici fac eu dup-aia, mor de foame cu tablourile in brate?" si am dat la filologie. Asta dupa ce mi-am dorit sa devin invatatoare, vanzatoare, cercetatoare si handbalista. La liceu am prins mare drag de carte (adica mai mare decat pana atunci, pentru ca mi-a deschis ochii si m-a indrumat) si am inceput sa scriu.

Iarasi toata lumea m-a laudat si m-a incurajat, dar tot nu voiam sa fac o cariera din asta (adica da, visez sa devin o scriitoare cunoscuta, dar sa am o meserie alaturi sa-mi tina de foame pana atunci).

Facultatea aleasa a fost cea de stiinte politice. Am facut doi ani si m-am plictisit, in mare pentru ca sectia respectiva fusese infiintata mai mult ca sa fie, iar cursurile erau in mare masura comune cu sectiile de sociologie, comunicare si filozofie... In plus simtul meu practic (in continua dezvoltare de cand am parasit "cuibul" parintesc) imi spunea ca pentru o cariera in politica, trebuie sa ma inscriu intr-un partid, ceea ce nu-mi suradea deloc (pentru ca nici un partid romanesc nu ma atragea). Intre timp incepusem si sa lucrez intr-o mica firma de publicitate (in paralel cu alte joburi micute gen traduceri, articole si altele asemenea pe un site) si am prins drag de domeniul asta, mai ales ca se cere creativitate, deci am lasat balta politica cu gandul sa ma inscriu la advertising si mass-media.

Insa in peisaj aparuse Dani (sau Franck cum ii zice tot restul lumii), iar relatia devenise prea serioasa ca sa mai continue la 2000 km distanta si sa ne vedem o data la 3 luni, asa ca dupa o perioada de cantarit ce-i pro si ce-i contra, am decis sa ma mut la el. Si gata cu publicitatea si cu facultatea...

Acuma ma bate gandul sa ma apuc de litere (au un program tare interesant) si sa ajung sa traduc carti. Sunt atatia autori si atatea carti care nu prind la public din cauza traducerilor proaste, ca ma doare inima...

Asta e povestea viselor mele pana acum. Poate peste 5 ani voi fi tot aici si va voi spune ca am devenit scriitoare sau politician sau... cine stie...

Sunt indragostita

Vreau sa-ti ating pleoapele cu buzele si tu sa-mi mangai sanii cu privirea,
vreau sa ma strecor sub pielea ta si sa-ti curg din inima pe obraji
vreau sa ma ingrop in ceafa ta si sa ma acopar cu parul tau,
vreau sa-mi mangai umerii cu privirea si vreau sa-ti insiropez buzele,
vreau sa te vad zambindu-mi si vreau sa ma incolacesc in bratele tale,
vreau sa-mi lipesc palma de a ta si sa ne impletim degetele,
vreau sa ies in ploaie si sa-ti aduc miros de verdeata uda in par,
vreau sa te caut sub stele si sa te gasesc in mine,
vreau sa te urmaresc printre vise si sa te prind in sfarsit,
vreau sa-ti prind talpa intre palme si sa-mi apas buzele pe piciorul tau,
vreau sa-ti aduc flori si sa-ti agat cirese dupa urechi,
vreau sa-ti pazesc somnul si sa-ti sarut visele,
vreau sa ma lipesc de tine pana cand nu mai stii care e corpul meu si care e al tau,
vreau sa fiu medalionul care ti se cuibareste la gat,
vreau sa fug cu tine,vreau sa-ti prind zambetul si sa-l inchid intr-o sticluta de parfum de trandafiri,
- stii, cea care ma ajuta sa te visez –
vreau sa-mi gasesc locul langa tine si sa ma agat de tine,
vreau sa nu-mi mai fie atat de dureros de dor.

Mai intai de toate, ascultati aicisa.

Am facut o prostie, prostiuta, trasnaie sau, cum zicea sora-mea pe vremea cand era mica, dulce si inocenta - si peltica - o stanaie.

Voiam sa umplu ceva cu apa la chiuveta din baie, asa ca am lasat recipientul sub robinet si m-am dus in camera sa mai vorbesc pe mess. Intre timp, m-a sunat si consortul si m-a tinut de vorba, in timp ce eu ascultam apa la baie curgand si ma gandeam ca "parca vezi ca il inund pe vecinul de jos". Dani inchide in sfarsit, ma duc in baie, recipientul evident plin - si observ ca apa in plus, in loc sa curga in chiuveta, cursese pe langa...

Bun, nu-i nimica, imi zic. Pun mana pe burete, sterg cat pot pe dupa dulapul de sub chiuveta, fericita ca n-a curs chiar asa mult. Si-mi simt sosetele ude. Un paraias curgea molcom de sub dulapior spre mine. Inghet un moment, apoi insfac dulapiorul si-l tarai deoparte, hotarata sa sterg tot pana nu vine vecinul dupa mine cu coada de la mop. Cand colo... dedesubt, ditamai balta se lafaia frumos pe gresie, intinsa pana sub masina de spalat, hotarata, ea, sa-mi dea batai de cap. Ma uit lung la ea, ea se uita lung la mine, ranjind probabil satisfacuta in mintea ei de balta. Clar, buretelul meu n-avea nici o sansa in fata obezei. Caut deci toate carpele disponibile prin casa, le insir pe jos, le mai intind pe unde nu ajungeau, le storc din cand in cand, dar balta nu scadea nici de-al naibii. Eu stergeam, ea revenea de sub masina de spalat.

Dedesubt, aud usa deschizandu-se si pe urma pasi pe scari. Pfooaaii, panica, vine vecinul sa faca scandal. Ma gandesc repede ce-as putea sa-i spun ca sa nu pic de copchilita ametita si iresponsabila si hotarasc sa fac pe victima, "spalam pe jos, mi s-a facut rau si am rasturnat galeata, scuze...". Dau in continuare cu mopul pe langa carpe, apa tot revenea, noroc ca vecinul nu venea la mine, ca eram deja destul de stresata si asa.

Dupa multa vreme, munca si carpe stoarse, in sfarsit balta pare sa se micsoreze, in schimb e un miros de mucegai ud in baie, ceva de groaza. Asa ca am profitat ca tot mutasem tot ce se putea pe-acolo si-am si spalat cum trebuie. Si iaca, trasnaia se termina cu bine!

Vorba cantecului, "fallait pas me laisser sans baby-sitter!"


Voiam sa povestesc niste trebi si mi-am dat seama ca asta-i al cincizecilea post (bine, in sase luni, da' hai sa nu fim chitibusari). De-acuma s-a terminat cu joaca, is majora (oare?) in ale bloggeritului si trebuie sa las prostiile si sa scriu in fiecare zi, ca deh.

Mno, imi urez "si la mai mare" si sper ca macar de data asta sa-mi inving lenea si ma pun pe antrenat serios, ca maine-poimaine cresc mare si mi-am promis ca ma fac scriitoare. Si mai sper ca inspiratia sa-mi ramana fidela, fir-ar ea sa fie de femeiusca nestatornica, sa nu mai trebuiasca s-o fugaresc eu pan-o prind!

Si acum sa trecem la treburi mai serioase, adica postul de azi, ala pe care intentionam sa-l scriu cand am avut revelatia asta.

Imblanzeste-ma

"- Vino sa te joci cu mine - o pofti micul print. Sunt atat de trist.
- Nu pot sa ma joc cu tine - zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
- A! iarta-ma - rosti micul print. Insa, dupa un rastimp de gandire, adauga:
- Ce inseamna "a imblanzi"?
- E un lucru care prea e dat uitarii - zise vulpea. Inseamna "a-ti crea legaturi" ... (...) Trebuie sa ai foarte multa rabdare. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine ..."



Imblanzeste-ma. Sunt timida. Sunt sperioasa. Sunt salbatica.

Cand intalnesc pe cineva nou, sunt rezervata. Ca sa-mi ascund rusinea si temerile ("Daca se plictiseste?", "Daca apare o pauza?", "Daca zic ceva neinteresant?") sub masca mea prietenoasa. Am un zambet simpatic si sunt buna ascultatoare, compensatia naturii, ca sa fiu si eu buna la ceva in relatiile sociale. De fapt, m-am ascuns undeva in vizuina si ma rog sa nu se intample vreunul din lucrurile de care mi-e frica. Daca imi place de persoana in cauza, incep incet sa scot botul metaforic. Daca insa apare vreun element perturbator si nu mai am atentia ei, ma ascund inapoi.

Sunt ca vulpea Micului Print, salbatica. Trebuie sa te asezi in fiecare zi putin mai aproape. Sa nu faci miscari bruste, ca indata fug si va trebui s-o iei de la inceput. Trebuie sa ai rabdare cu mine, sa-mi asculti tacerile pana la capat, pentru ca am povesti de spus. Sa te fereasca Sfantul sa razi de mine, ca ma inchid imediat, de nu ma mai scoti din vizuina nici cu fum de ardei, si voi ramane pe veci neincrezatoare fata de tine.

Nici sa nu ma plictisesti. Daca te asezi mereu in acelasi loc, daca nu zici nimic, daca nu-mi arati vreun semn de interes, plec sa-mi caut un alt imblanzitor sau pur si simplu ceva mai bun de facut. E drept ca am zis ca nu-mi place sa fiu in centrul atentiei lumii, dar am si eu micul meu orgoliu de hranit si rasfatat. Daca-mi lauzi inteligenta sau modul de a gandi, o sa-l vezi cu labele-n sus, dand disperat din coada, fara rusine.

Daca ai reusit sa ma scoti din vizuina, ai gasit o interlocutoare oricand dispusa sa discute pe orice subiect vrei tu. Tin sa cred ca am lucruri interesante de spus si ca pot fi foarte amuzanta, daca sunt suficient de relaxata. De altfel, discutiile inteligente sunt momeala ideala pe care sa mi-o fluturi pe la nas, nu le refuz decat dimineata, pana la a treia cafea. Inainte de asta, creierul meu e capabil doar sa intretina conversatii usoare si sa dicteze "inspira, expira".

Putini au avut rabdare sa ma descopere, sa ma imblanzeasca pana la capat (iar aceia pot conta pe mine oricand, oriunde, orbeste). Multi se opresc cand isi dau seama ca sunt salbatica. Altii, cand vad ca nu ma apropii suficient de repede. Cei mai multi se opresc dupa ce m-au scos din vizuina. Cine mai are rabdare, azi, sa astepte sa descopere pe cineva si sa construiasca poduri si legaturi?

Multumesc, Ana, ca ai stat langa mine si m-ai suportat mereu. Multumesc, Bogdane, ca ai vazut mai departe de zburdalnicia de moment si de fata copilaroasa. Multumesc, Razvane, ca ai tacut, ai ramas, ai asteptat si ai ascultat cu atata rabdare. Multumesc, Ian, ca ai incercat sa ma imblanzesti, fara ca macar sa ma cunosti in realitate. Multumesc, Alex, ca dupa toate ezitarile, nesigurantele, asteptarile, fricile, surprizele, ne-am imblanzit reciproc.

Dar tu? Vrei sa ma imblanzesti?

Despre timiditate

Sunt timida. Atat de timida, ca unii m-au crezut autista. Intr-o vreme devenise atat de rau, c-am ajuns sa-i cred si eu. In public (adica oricand mai era cineva pe langa Dani), ma retrageam intr-un colt, fie el si imaginar, si taceam. Traiam mai mult inauntrul meu decat in afara. De altfel, nici nu stiu de ce pun verbul la trecut, pentru ca toate astea se intampla in continuare.

Niciodata nu mi-au placut grupurile. La scoala, de mica, daca trebuia sa vorbim cu fata spre clasa, ma apuca plansul. De altfel, am evitat intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. N-am facut parte din vreo gasca, m-am imprietenit cu fiecare in parte – nu am probleme in a socializa cu o singura persoana. Dar cand sunt intr-un grup, gasca, adunare, colectiv sau orice altceva ce implica mai mult de o persoana, ma blochez. Nu stiu ce-o sa fac in fata publicului cand o sa iau Nobelul. Daca trebuie sa spun ceva, am emotii, ma inrosesc, iar ca sa evit toate astea, tac. Prin gand imi trec replici geniale, raspunsuri sclipitor de inteligente, argumente imbatabile, dar tac, altfel as capata atentia grupului.

In liceu, ca sa scap de timiditate – vezi, Doamne – am facut cursuri de teatru. Incercam, uneori cu succes, sa par relaxata, cool si amuzanta cand faceam exercitii. In paralel, ma imprieteneam cu fiecare coleg in parte, ceea ce-mi garanta procentul de public incurajator de care aveam nevoie. Alte exercitii imi erau odioase. Eu, cea cuminte, discreta si tacuta, trebuia sa imi inchipui ca vorbesc cu cineva aflat de cealalta parte a parcului si sa-mi urlu numele cat sa ma auda. Oroare. N-am ajuns pe scena si, retrospectiv privind, ma bucur. Se pregatise o piesa geniala („Regele moare”, a lui Eugen Ionescu), regizata si jucata foarte misto, cu care s-au luat mai apoi si multe premii. Cu mine pe scena, poate ar fi devenit un fiasco.

Teatrul a trecut (desi aveam oaresce talent), timiditatea a ramas. Imi place sa spun ca, de fapt, prefer rolul de observator de pe margine. Am devenit chiar buna la asta. Adevarul ca as vrea si eu sa fiu una dintre aceia cu carisma, care doar apar si devin centrul gravitational al grupului, liderii inascuti, pe care toata lumea ii place. Insa talentul meu de a tacea ar fi invidiat si de calugarii cistercieni, aia de vorbesc numai prin semne si numai la nevoie.

Cand am inceput sa fac naveta intre Romania si Franta, a fost si mai si. In primul rand, pe autocar faceam 48 de ore (sau mai mult, in functie de maiestria soferilor de a da peste ambuteiaje). Altii ar vorbi cu colegul de scaun, cu ceilalti calatori in pauze, ar lega poate prietenii. Nu eu. Eu am tacut, am citit si am batut recordul mondial la somn pe scaun de autocar. Cine se mai poate lauda ca a dormit 40 de ore aproape in continuu?

Apoi, dupa cum v-am zis, vine problema cu emotiile cand trebuie sa ma bag in seama. Mai ales in franceza. Aveam impresia ca uit tot, faceam greseli penibile, eu, cea care trecuse bacul (nivel avansat) cu 10. Ai lui or fi crezut ca sunt muta. Rezerva mea de pe vremea cand eram in Romania era, fata de cea din Franta, ca o majoreta echipata cu pompoane, high on sugar si Red Bull, fata de o testoasa de 500 de ani in perioada hibernarii. Nu scoteam un cuvant. La masa, mancam cuviincios, cu coatele lipite, fara un cuvant, fara zgomot, ziceam da la orice mi se propunea (da, am mancat pentru prima data melci numai ca sa nu ma mai intrebe de inca zece ori „dar de ce nu vrei sa gusti macar?”). Am rezistat totusi eroic in fata Roquefortului si a altor neamuri de-ale sale, comparabile la miros cu un starv de caine uitat vara la soare, decupat in bucati si indesat in sosete de cioban. S-a ras de mine cand am fost in vacanta cu el, parintii lui si matusa-sa Jocelyne: pana in Sud, timp de 10 ore, am tacut. In Sud, timp de o saptamana, am tacut. Ok, recunosc, am deschis gura in timpul meselor, ca sa zic ca nu mai vreau o portie de aia sau aialalta. Si ca sa intreb cine era in baie, ca voiam si eu. Plus alte maruntisuri, dar nu tineti asa mult la precizie, nu?

Bineinteles, in conditiile astea, viata mea sociala era pe moarte. Zic era, pentru ca mai mergeam in vizite la familia lui si, incet-incet, am inceput sa mai deschid gura. Mai schimbam si eu o vorba si cu altcineva decat consortul.

Apoi am cunoscut-o pe Lydia, si ea la fel de vorbareata ca mine. Cu ea, daca nu vorbim despre lucrurile pe care le aveam in comun, ma plang de consort si analizam ce si cum. Apoi ea zice de al ei (care de altfel zici ca-i frate geaman cu Dani, numai ca mai tanar. In rest, la fel de enervant din aceleasi puncte de vedere). Dupa ce terminam cu ei, tacem. Partea buna e ca stiu ca ea stie ca nu-s vorbareata, si ca stiu ca ea stie. Si invers. De aceea, tacerile noastre in doua nu sunt stanjenitoare. Tacem, ne plimbam, uneori conversatia se reinnoada de la sine, cateodata nu.

Dar cum Lydia are si scoala si job part-time, nu ne vedeam atat de des. Si-n afara de ea, nu mai ieseam din casa pentru nimeni, iar viata mea sociala m-a amenintat din nou ca se sinucide.

Am inceput sa fac depresii. La inceput rare, apoi cate una pe zi. Mi-era dor de tara si de prietenii mei, cu care stateam de vorba cu orele, tragand de o cafea si-o tigara. Nu-mi gaseam de lucru (si iata-ne ajunsi la momentul in care mi-am facut blog). Stiti ce s-a intamplat mai departe. Prin iunie eram intr-o stare atat de proasra, ca Dani a fost nevoit sa accepte faptul ca aveam nevoie de o intoarcere la radacini. V-am zis ca in timpul vacantei am fost guresa ca o vrabie si vesela ca un pitigoi.

Si intr-adevar, de cand m-am intors din tara, parc-o duc mai bine. Mai schimb o vorba cu vanzatoarele sau bibliotecara, unde inainte ma panicam doar la ideea asta. In familie, vorbesc mult mai mult ca inainte si observ ca lumea ma place si asa. Am cunoscut-o pe Alex, despre care pot sa va spun doar ca mi-a devenit repede cea mai buna prietena. Cu ea, vorbesc mai mult decat cu oricine de pe-aici (in afara de consort, cu care sunt totusi bot in bot zi de zi). Am indraznit chiar sa zambesc lumii pe strada si uneori mi s-a zambit inapoi. A ajuns chiar sa-mi faca placere sa intru in vorba, sa fiu deschisa, primitoare, zambitoare.

Ma schimb. Si asta ma bucura.

P.S. Poze noi.

P.P.S. Plimbandu-ma printre bloguri, am gasit asta la Motanes: "Timiditatea e defectul oamenilor mari, iar tupeul e calitatea oamenilor de nimic." (Maurice Coyaud) Poate nu-i chiar asa rau pana la urma...

E 3 jumate. Noaptea. Mie nu mi-i somn.

Am incercat sa adorm pe la miezul noptii, cuibarita in bratele consortului. Canci. Am stat cu ochii in tavan pana mi-au intepenit. Nici urma de somn. Mi-am zis ca Mos Ene trebuie sa fi plecat pe la vreo petrecere, dupa ce i-a dat cu praf de sforait pe la nas lui Dani, care doarme ca un prunc. Cu diferenta ca pruncii nu mana porcii la jir, cum se zice prin Moldova.

M-am sucit si m-am rasucit pe toate partile. Mi-am numarat in gand vizitatorii din ultima vreme si i-am impartit dupa zile, orar, inaltime si culoarea chilotilor. M-am uitat iar la tavan. Nu se vedea nimic, cred ca de la intuneric. Alaturi, consortul sforaia cu atata pofta ca-mi venea sa-i dau una. De ciuda. Am ascultat motorul congelatorului si pe vecinul de la 3 tropaind pe scari la 1 noaptea, tropai-i-ar piticii pe creier pana i-o face cute. A inceput sa ploua, am ascultat ploaia, s-a terminat ploaia. Mi-am revazut amintirile din camin.

Pana la urma, am zis ca orele astea de culcare sunt prea devreme pentru mine, orice-as face, si am aprins veioza. Mi-am dat unghiile de la picioare cu roz. Mi-am smuls cele doua fire de par scapate de epilator. Si m-a pocnit inspiratia, ea care in ultimele doua saptamani a fugit de mine ca cela de tamaie, de-o trebuit sa fug si eu dupa ea, s-o prind de-un picior si s-o tin bine, ca sa mai scriu cate-un post.

M-am ridicat frumos, sa nu-mi trezesc viitorul sot, mi-am luat caietul nou-nout si virgin si stiloul si m-am furisat inapoi in pat. Si dai si scrie si scrie si scrie. Is pe la a zecea pagina. Pregatiti-va de posturi lungi, c-am avut insomnie si-a fost productiva. Am scris 3, am inchis caietul, am baut apa si mi-am dat seama ca tot nu mi-i somn. Am deschis caietul inapoi si l-am scris si pe asta. Ma doare incheietura, ca nu mai sunt obisnuita sa scriu cu stiloul. Parca sunt si obosita, ca incep sa scriu dezlanat si sa uit diacritice. Inspiratia imi adoarme. As rontai ceva, mi-e pofta de alune, dar niste anume kile depuse inestetic imi trezesc constiinta. Nu ma plac asa si oricum nu mai sunt alune. Rontaitul deci pica. De fumat m-am lasat. N-am chef sa citesc.

Se trezeste Dani, ma intreaba de ce nu dorm, ii spun ca nu mi-i somn, da sa raspunda si adoarme. Il invidiez.

Veneam de la posta (nu va mai povestesc ce cautam acolo, ca stiti oricum ca nu de placere ma duc. Nu-s chiar asa masochista) unde ma enervase o tanti care-si facea copilul sa urle. Da, intentionat. Adica bebele statea cuminte - si cu gura inchisa - in leagan, si idioata il sacaia cu un ziar. De fiecare data, ala micu incepea sa urle pe acea nota extrem de inalta, pe care doar copiii o pot atinge, si care iti sfredeleste creierul pana la acel coltisor responsabil cu instinctele primare. Cel care iti ordona sa strivesti cauza zgomotului sub amenintarea inchiderii ghiseului. Asa. Am tras obloanele peste urechi, am trimis timpanele in vacanta fortata si mi-am ignorat instinctele criminale. Mi-am rezolvat treaba, am iesit, am respirat usurata.

Si (abia) acum incepe adevarata poveste a acestui post. Un tip mi-a zis ca sunt sarmanta. Nu aveam chef, eram deja enervata, l-am ignorat, el a trecut mai departe, l-am uitat. Un minut mai tarziu, aud din spate un "alo domnisoara". Il ignor. Doi pasi mai incolo, "saru-mana domnisoara". Devine agasant. "Sunteti sarmanta". Incepe sa-mi creasca tensiunea, grabesc pasul, nu raspund ca poate se prinde. Ei, pe dracu. Insista ca o musca tembela ce se da cu capul de geam. "Alo, alo!" Oftez cu zgomot, poate se prinde, ca totusi e evident. "Domnisoara, stati asa." Imi zic ca poate am pierdut ceva si-mi raspund ca e complet exclus, n-aveam decat geanta - inchisa si cu fermoarul spre mine. Poate vrea o informatie. Mai erau si alti oameni pe strada. Voia deci sa ma streseze pe mine. Il ignor, amorsata bine, cu ceasul ticaind periculos. Il aud ca grabeste pasul, "domnisoara, domnisoara, buna ziua!". Ma opresc, ma intorc, pregatita sa-i explodez capul ala tembel. Era un pustan urat, negru, cu dovezi evidente ca hormonii lui nu numai ca se rasculasera, ci si castigasera si acum isi impuneau charta noilor drepturi. Si cu un zambet pe care si-l inchipuia cuceritor, dar care era mai mult slugarnic, echivalentul uman al intorsului cu burta in sus si a datului din coada intru cucerirea stapanului, banuit brusc ca ascunde la spate un ziar rulat.
-Va deranjez?
Ii raspund sec "Da."
Cu acelasi zambet, largit: "Daaaaa?"
Degetele mi se inclesteaza pe toarta gentii.
- Incerc sa te ignor de ceva timp, nu-i clar?
- ...Sunteti asa draguta!
Explodez:
-Stii ce, sunt pe stop si nu te sfatuiesc sa ma calci pe nervi. Dispari!
Ma intorc pe calcaie si plec hotarata. De pe trotuarul celalalt, in spatele meu, il aud balbaindu-se:
- Dar eu v-am vorbit frumos, puteati sa-mi raspundeti la fel...
Ba sa te inveti minte sa taci dracu din gura cand vezi ca lumea incearca sa scape de tine. 'Tu-ti vrabia ta de frantuz!
O sa-mi iau tricou cu inscriptia din titlu si pe fata si pe spate, poate-poate am si eu liniste.

Povesti cu ploaie

"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi"
(Ana Blandiana)


Azi a plouat.
A plouat tare, cu pofta, cu bulbuci, cu stropi de-aia mari ca boabele de struguri, a plouat cu hotarare, zici ca se hotarase cerul sa ude tot, sa patrunda peste tot si sa intre in pamant pana la radacinile izvoarelor. Ploaie de vara, calda si cu miros de iarba si de praf. Mi-a facut pofta sa ies sa ma ud pana la piele, sa-mi lipeasca parul de fata, sa-mi musteasca apa in sandale, sa-mi intre in ochi, sa-mi curga de pe gat intre sani si sa-mi se strecoare pe sub haine.

Mi-era asa de pofta ca-mi venea sa sar in papuci si sa fug in fata blocului in momentul in care a inceput sa toarne, dar nu ma simteam „prezentabila”. Am vrut sa ma fac frumoasa ca pentru un iubit inainte sa ies. Mi-am spalat deci parul si l-am indreptat, mi-am lungit genele si mi-am inrosit buzele. Ma gandeam cu ce m-as fi putut imbraca si am ales rochita alba, vaporoasa. Care era sifonata. Am calcat-o. Nu stiam cu ce sa ma incalt. Ma gandeam la detalii practice, de genul „nu-mi iau balerinii, ca iar iese culoarea din ei si imi innegresc talpile. Nici sandalele noi nu mi le iau, ca nu se asorteaza.” Parca innebunisem, ploaia devenise iubita pentru care te agiti sa arati impecabil, s-o seduci. Mi-am luat cizmulite scurte si usoare, se potriveau cu rochia si altceva nu aveam. Mi-am ales geanta, m-am mai uitat o data in oglinda si am iesit. Imi batea inima de nerabdare si de placere. Am sarit pe scari ca pe vremea cand eram mica si ma grabeam sa ajung mai repede in spatele blocului la joaca. In fata usii de sticla, m-am oprit si m-am uitat indelung cum ploua, savurand dinainte. Cu un zambet, am impins usa si am iesit.

Si s-a oprit ploaia.

Mi-a fost ciuda.

Am inspirat adanc, cautandu-i mirosul. M-am uitat la cer, cantarind norii din priviri. Nu puteam sa ma intorc in casa dupa atatea pregatiri, am pornit deci la plimbare cu gandul ca poate s-a intoarce ea. I-am gasit urmele pe flori si pe trotuare. Cerul inseninand se oglindea in cioburile ei si iarba mirosea a proaspat. Imi venea sa-mi ingrop fata in ea. Plimbandu-ma, am dat peste o alta buna si draga prietena, Marna, ceea ce m-a consolat dupa pierderea ploii. Am facut o multime de fotografii, cu care sa ma prefac ca totusi am gasit-o. Am mers prin toate baltile pe care le-am gasit, poate-poate mi-o intra apa in cizmulite, si m-am plimbat pe sub cele mai joase crengi, ca sa adun in par racoarea pe care mi-o promisese. Pana la urma m-a binedispus si am inceput sa zambesc singura. Ma simteam atat de linistita, senina, ca-mi venea sa imbratisez pe cineva. O fata cu un catel flocos in brate mi-a surprins privirea si mi-a zambit inapoi, un zambet larg, cu placere, nu zambetul obisnuit, politicos si rece al parizienilor. Am fost fericita. M-am intors acasa cu sentimentul unei zile bine traite.

M-am dus sa deschid fereastra, sa intre racoarea serii, si a inceput sa ploua iar. Tare, cu pofta, cu bulbuci, sub un cer pe jumatate senin.


P.S. Pozele sunt, ca de obicei, aici.


Blablauri diuerse

Scriu numai ca sa anunt ca sunt intr-un moment de mare lene. Inspiratie ar fi ea, dar mi-e lene sa ma imping de la spate deocamdata. Incep sa conturez niste povesti pe care as vrea sa le scriu, sa studiez niste detalii ca sa le adaptez Frantei, vreau sa citesc cat mai mult. Mi-am propus sa citesc cel putin o suta de carti anul asta, dar, tot din cauza lenei, abia am trecut de 27.


Cam asta-i. Sunt in viata, o sa mai scriu, daca aveti ceva sa-mi spuneti, ma gasiti pe mess.

P.S. Dupa ce am postat asta, m-am apucat iar sa ma joc cu culorile blogului. Evident, problema de care am pomenit intr-un alt post a ramas: cum dau click sa schimb ceva, imi dispare previewul... Daca a fost vreunul pe-aici si s-a intrebat ce se intampla cu blogul, pai, asta s-a intamplat. A trebuit sa dau save changes si refresh la fiecare lucrusor schimbat.

P.P.S. Incep sa am si eu cautari ciudate care au dus spre locsorul asta:

- ce faceti doamnelor
- poze adevarate despre fantome com.
- caut o fata ce locuieste la paris fr casatorie
- a murit denisa
- acte necesare in franta cu avionul
- sa ne jucam cu papusile

Deci da.

Totusi n-am murit, nu vreau sa ma marit cu vreun necunoscut, nu ma mai joc cu papusile si n-am vazut nici o fantoma (si sper sa nici nu vad vreodata). In afara de asta, restul cauta Graalul, sucuri de corcoduse si pe Denisa manelista. Nu-s eu.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire