Blogger Template by Blogcrowds.

Oaie cu cabina

...mă "alinta" tata răstit când, fragedă fiind, mai făceam câte-o trăsnaie. Şi câte n-am făcut... lovit surioara în cap cu leagănul din spatele blocului, îmbrâncit aceeaşi surioară de pe scrânciobul de la bunica, băgat săpun în gura altei surioare mai mici (caca de bou, cum ar zice americanii: de fapt o ţineam de bot ca să fie obligată să respire pe nas şi deci să miroasă o bucată de săpun, pe care de bunăvoie nu voia nici de-al naibii s-o adulmece), tras iepurii de coadă, pus piedici, băgat scai în pletele de Cosânzeană ale soră-mii, fugărit puii prin ogradă, aruncat una bucată mâţ sub botul lui Lăbuş când susnumitul Lăbuş, ditamai câinele-lup, nu era în lanţ (de şi-a făcut bietul mâţ coada vâlvoi, p-orma a sărit peste gard, de acolo pe soba, pe scurtătură prin ligheanul cu făină şi dup-aia pe alt gard, unde a rămas zbârlit şi scuipând toată seara) şi câte altele. Mă întreb dacă mi-a dat numele ăsta ca la indieni, după întâmplarea cea de pomină cu oaia. Să vă povestesc.

Pe la vreo cinci anişori, în vacanţa de vară, umblam numai în chiloţi şi mă credeam Tarzan. Când luam pauză de umblat cu vreo Cita imaginară (pe vremea aia nu ştiam cum i se scrie numele), mă jucam cu Victoraş, Ştefănel şi Ficuţa de-a samuraii. Ovcors, băieţii erau cei care aveau dreptul la săbii (adică beţe de trestie cu un cerc de hârtie înfipt lângă mâner, să arate a spade), iar eu şi Ficuţa eram cucoanele pe care vajnicii samurai urmau să le salveze. Pe mine nu m-au lăsat niciodată să pun mâna pe spadă, oricât de băieţoasă mă simţeam şi mă pretindeam eu. Că poate nu v-aţi prins, până la vreo şapte ani, idolul meu era Greuceanu şi voiam să mă fac băiat "când o să fiu mare". Dar să revenim la oile noastre.

În grădină la deal, sub părul care aduna toate neamurile de viespi când începeau a-i pica perele coapte, era priponită o oaie care, nu ştiu de ce, nu era trimisă la stână cu celelalte. În fiecare dimineaţă, bunicul o scotea din ţarc şi o ducea la deal, iar în fiecare seară, cineva se ducea s-o aducă înapoi. În ziua cu belea, s-a nimerit ca femeile să facă mâncare, verişorii să fie pe uliţă sau prin sat, iar bunicul să n-aibă chef, aşa că am profitat de ocazie să mă bag în seamă că "Aduc eu oaia!", cu pieptul bombat şi cu impresia că-s la fel de impunătoare ca Tarzan în faţa lui Kerchak. Oamenii mari s-au uitat lung la mine, mama a zis că "lasă, că s-a duce Victoraş mai încolo", dar nu m-am lăsat: "Pot să aduc oaia, ce-i aşa mare scofală, doar sunt mare acum!" Lumea a râs, bunicul mi-a făcut un semn cu mâna să dispar şi să nu mai bâzâi, iar eu am şters-o fericită la deal.

Ajunsă sub copac, mi-am dat seama că misiunea mea eroică avea să fie mai grea decât crezusem. Mai întâi de toate, eu eram desculţă, iar oaia era priponită dincolo de o bucată de pământ prăşit. Apoi, oaia era oleacă mai înaltă decât mine. Al treilea, se uita la mine cu capul plecat, cu privirea bănuitoare şi cu picioarele încordate a fugă. M-am uitat şi eu la ea, la fel de urât, în timp ce chibzuiam cum aş putea face s-o aduc acasă cu bine. De întors din drum oricum nu putea fi vorba, că mă fălisem că pot, şi-ar fi râs toată lumea de mine. Ş-apoi, dacă Tarzan a putut să priponească ditai leoaica, eu nu pot să vin de hac unei oi? Cu mintea mea de copil blond, mi-am zis că "Hai să scot întâi ţăruşul, să am lanţul în mână, şi p-ormă oi vedea eu cum o târâi până în curte". Greşeală... fin'că m-am apropiat cam prea hotărâtă şi oaia a luat-o la fugă în cealaltă direcţie, până a gâtuit-o lanţul şi-a rămas la capătul lui, smucindu-se. Eu mă chinuiam s-o despriponesc, dar nu puteam să scot inelul de fier de pe ţăruş, din cauză că tembela de oaie trăgea prea tare de lanţ. "Potoleşte-te tu, proasto, că vreau să-ţi dau drumul", am apostrofat-o eu. Cre' că era o oaie supărăcioasă rău, pentru că, imediat cum am reuşit să scot inelul, a rupt-o la fugă. Cu mine atârnată de lanţ. Peste arătură.

Vă amintiţi că vă ziceam că mă credeam Tarzan şi prin urmare care era ţinuta mea? Ei, cum de fapt nu eram Tarzan de-adevăratelea şi nici chiloţii mei nu aveau superputeri, bulgării aia uscaţi peste care treceam în viteză aveau acelaşi efect ca şmirghelul pe limbă. Degeaba urlam ca din gură de şarpe, că oaia nu se oprea; s-o fi speriat şi ea săraca de arătarea care o urmărea făcând atâta gălăgie. Totuşi, în ciuda spaimei şi a durerii, în capul meu rămânea clar un gând: să nu dau drumul la lanţ, că fuge nebuna cine ştie unde şi se pierde, că pe deal nu mai era nici un gard. Ce să-i faci, am fost cu picioarele pe pământ de mică. Deşi în momentul ăla mi-aş fi dorit totuşi să mai rup contactul cu respectivul pământ, care pare-se nu prea mă iubea. Zdruncinată şi târâtă peste toţi bolovanii, strângeam deci în pumni lanţul blestemat, când am văzut spre ce se îndrepta oaia cea nebună. Mi s-a răcit spatele şi mi s-a ridicat părul pe ceafă - urma un câmp cu lucernă cosită. Aţi încercat vreodată să mergeţi desculţi sau chiar cu sandale peste cioturile de tulpini proaspăt tăiate? Dacă n-aţi fost în viaţa voastră la ţară (ruşine, orăşenilor) vă zic eu: e ca şi cum ai merge pe cuie. Iar eu urma să fiu târâtă în mare viteză (chiar aşa, ce viteză poate atinge o oaie apucată de streche? De căutat pe gugăl) peste un câmp de cuie. Mă înţelegeţi când vă zic ca am dat naibii oaia şi am lăsat lanţul din mâini; până şi cel mai înăsprit fachir ar fi dat înapoi dac-ar fi fost în locul meu.

M-am ridicat, cu mândria terfelită - ba chiar aş spune, ca să adaptez contextului, făcută praf - şi cu o durere în coaste mai puternică decât orice încercasem până atunci. Şi cum deja încercasem multe, de la căzut din copac călare pe un gard (bărbaţii sunt rugaţi să nu-şi imagineze, nici să nu încerce asta acasă), prins degetele în uşă şi picioarele în roata de la bicicletă, până la diverse muşcături de şopârle, mâţe, câini şi verişoare, copite în fund de la calul lui Gheorghe, pumni, picioare şi tras de codiţe, căzut în ceaunul cu apă fiartă, tumbe nereuşite şi sărituri eroice din copaci şi din leagăne în plin avânt, vă daţi seama că de data asta chiar era de rău. M-am uitat în jos şi mi-a trebuit tot curajul lui Tarzan ca să nu o iau la fugă, urlând, spre braţele mamei. Pielea de pe coasta dreaptă mi-era julită complet şi curgea sângele şiroi, de ziceai că vin de pe câmpul de bătaie. Ceea ce de altfel mi-am şi închipuit în timp ce mă grăbeam - cu demnitate totuşi, ce, Greuceanu plângea când se bătea cu zmeul? - spre casă, unde să anunţ că a fugit oaia, să o caute cineva până nu ajungea prea departe.

În ciuda aşteptărilor însă, nimeni nu mi-a făcut o primire de erou când m-am iţit plină de sânge în prag. Mama m-a luat la întrebări în timp ce mă curăţa de ţărână, iar verişorii meu se tăvăleau de râs auzind ce se întâmplase. De ciudă că pe mine mă durea că naiba - mai ales că se trecuse la curăţarea cu spirt - şi că nimeni nu mă lăuda, am renunţat la orice atitudine mândră şi m-am lăsat pradă impulsului fetiţesc care mă tot îmboldea. Adică m-am pus pe bocit, nene, cu atâta foc, că s-au oprit toţi din râs, ba am primit şi bomboane de la bunica (na, mai hliziţi-va amu, îi pofteam pe verişorii invidioşi), care, ca să strice efectul, m-a şi mustrat: "Ei hai, nu mai da apă la şoareci, că nu ţi-or curge maţele pe acolo."

E drept că nu mi-au curs, în schimb mai am şi acum o cicatrice de toată frumuseţea, începând de sub sânul drept până la ultima coastă. Dar nu mă mai plâng. Ce, a mai trăit cineva aventuri ca ale mele?

Urari

Musiu vecin care te-ai gândit în capul tău ăla prost că ora 9 e o oră potrivită de dat jos faianţa, îţi doresc să-ţi dai cu ciocanul peste deşte până nu mai poţi să ţii dalta în mână, să-ţi cadă cimentul peste picioare, să ţi se crape pereţii şi să sari din somn în fiecare dimineaţă de-a dat-o Domnul pe pământ, la răsăritul zilei, cu zgomot de pickhammere în urechi! În rest, numai bine.

Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!

Mă întorceam azi acasă, ruptă de oboseală, fin'că fusesem să mă văd cu Alex şi pe urmă am dat o tură prin magazine, şi ce femeie normală la cap îşi pune pantofi comozi pentru o zi de umblătură? Eu nu. Deci fusăi pe tocuri. Prin urmare, pe drumul spre casă mă dureau aşa: degetul mic de la piciorul stâng, ambele degete mari, pe laterale şi pe dedesubt, câte jumătate de talpă de la fiecare picior, plus pulpele, plus spatele, că am o geantă de trii kile (să vă fac post separat să vă zic ce car în ea?). Pe lângă toate astea, eu am o problemă, ş-anume că picioarele mele au legătură directă cu creierul, adică dacă nu-s fericite, se plânge sindicatul la şeful ăl mare, care şef se posomorăşte şi-mi strică mie cheful. Adică în traducere, dacă mă dor picioarele, îs prost-dispusă. Rău.

Şi mergeam eu aşa năcăjită pe drum, cu o mutră mohorâtă şi cu creierul golit prin care bântuia o singură idee: când ajung naibii acasă să-mi scot cizmele, că-mi vine să mă descalţ acilea pe stradă şi să merg desculţă. Trece pe lângă mine un nenea, nici n-am văzut cum arată fin'că m-o depăşit repede, şi, fics în momentul în care a fost în dreptul meu, a exclamat: "Oooooh, jolie! Qu'est-ce que vous êtes jolie!". Adică vezi Doamne ce drăguţă-s, de n-a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, şi-ncă-mi stătea şi părul aiurea, dar pentru el tot belă şi merveioză* eram. Şi mi-a venit să râd, şi-am râs, i-am zis mersi şi parcă m-am simţit mai bine.

Deci când vă vine să ziceţi câte una de-asta, nu vă jenaţi, că poate-n loc să luaţi genţi în cap, îmbunătăţiţi ziua unei femei. Care mă mai complimenteaza un pic, că mă dor picioarele?

_____
*adica belle et merveilleuse

Prima data

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, când făcea plopul ţurţuri şi răchita ...tot ţurţuri, o fetişcană roşcată şi, peste nouă mări şi nouă ţări, un flăcău cu părul ca pana corbului. Sau, ca s-o spui altfeliu, eu şi Dani. Pe vremea aceea, ne trimiteam pupici prin PM (porumbel mesager) şi ne vedeam pe webcamuri. Cunoştinţă ne făcuseră nişte colege de-ale mele de grupă, care-l ştiau pe el din prima lui vacanţă pe meleaguri româneşti şi pe mine, ovcors, de la şcoală. După câteva luni de stat la taclale virtuale, Făt Frumos s-a hotărât să încalece pe-un scaun alb de avion AirFrance - cal alb nu avea, numai un (Hyundai) Pony gri - şi să vină să-şi vadă drăguţa pe-ale ei tărâmuri natale.

În răstimpul ăsta, drăguţa, adică eu, se agită panicată prin casă cu diverse pregătiri, că să fie toate gata şi frumoase pe când avea să ajungă el. Măturat, spălat, frecat, aranjat, trebuia să fie totul lună, ca să aibă oaspetele o impresie bună. Diverşi prieteni mă tot sunau să vadă cum stau cu moralul, să rămân calmă, că de, nu tot om îi şi el? Doar n-o fi vrun neam de prinţ. Da' eu nu şi nu, că dacă nu sclipeşte aragazul şi nu-i lună pe sub pat, ce-o să creadă? Că de, aşa m-au învăţat mama şi bunica, să fie curat la casa mea, nu parşivenie ca la Paulina.

Pe la ceas de seară, toate erau gata, rămânea să mă mai înfrumuseţez şi eu. Nu ştiam cum să mă machiez, să nu fiu nici prea prea, nici foarte foarte, şi mai era şi problema eternului feminin "eu cu ce mă îmbrac?" Lângă mine se hlizea colegă de apartament, care nu avea asemenea probleme pe cap, şi Bogdan, care se oferise voluntar să ne ducă la aeroport. După multe ţigări fumate în trei, câteva aerisiri şi câteva beţişoare parfumate arse - că Dani nu fuma şi nici nu suporta mirosul - am fost şi eu gata să înfrunt marea încercare. Numai că mai rămânea vreo oră de omorât până ateriza avionul, iar eu aveam mâncărici în ...părţi, de nu mai aveam stare nici să stau jos. Alte ţigări fumate în lanţ, alte aerisiri, alte beţişoare, drumuri dus-întors prin cameră şi iaca veni şi ora cea mare.

Turele dus-întors s-au reluat în sala de aşteptare a aeroportului, fiindcă între ce zice orarul şi ce se-ntampla în realitate e ceva diferenţă. Ştiţi voi, până aterizează avionul, până se deschid uşile, până iese lumea, până intră în clădire, până iese iar... Până la urmă, m-a înşfăcat colega de mână să mă ţină locului şi n-am mai putut decât să bat din picior de nerăbdare şi cu stomacul strâns de emoţii ("dacă nu-i la fel de frumos ca pe webcam?") şi de prea multă cafea.

Apoi s-au deschis uşile.

La fiecare siluetă care se apropia de uşi, îmi stătea inima - el o fi? Nu era el. Erau ba nişte nişte bărbaţi în costum, cu servietele într-o mână, hainele în altă şi telefoanele între urechi şi umeri, ba vreo trei preoţi şi călugări, aşteptaţi de un grup entuziasmat, nişte femei vorbitoare de franceză, probabil venite pentru schimb de experienţă cu Grupul Industrial Gheorghe Ailenei, pe urmă nişte oameni pe care nu-i aştepta nimeni - şi începeam să mă întreb dacă nu cumva Făt Frumosul meu ratase avionul. Mă obişnuisem deja ca fiecare om care intra în sala de aşteptare să fie altcineva decât el şi mi se înceţoşaseră ochii de concentrare (ca să nu zic că îmi venea să dau apă la şoareci, că nu se cuvine de la o fată aşa mare ca mine), de nici nu l-am recunoscut când a apărut. Nu mai ştiu ce mi-a zis şi ce i-am zis, doar că la un moment dat el mă strângea în braţe şi eu boceam pe umărul lui, de uşurare.

Ţin minte că, în maşină, eu tăceam intimidată în braţele lui, iar el încerca să lege o conversaţie cu mine care răspundeam monosilabic şi cu o voce mică de tot şi cu Bogdan, care nu vorbea decât engleză, că am mers să bem ceva într-un bar plin de fum până au început să-i lăcrimeze ochii şi m-a rugat să plecăm, că in faţa lui mi se părea că uit toată franceza pe care o ştiam şi că mă tot bâlbâiam, că el îmi povestea râzând cum la aterizare a văzut că tot pământul era alb şi nu ştia de ce, pe urmă i-a văzut pe gardieni încotoşmăniţi şi cu căciuli ruseşti pe cap, şi a înţeles de ce când a ieşit din avion şi i-a îngheţat şi inima în el (v-am povestit că el venise pregătit de iarnă pariziană, iar la Iaşi erau -25° şi crivăţ).

Într-un final, am ajuns şi acasă, el degerat, eu tot intimidată, i-am arătat camera mea, am mai schimbat nişte cuvinte, eu nu ştiam ce să fac, el nici atât... Ca să rup tăcerea, am pus melodia noastră preferată de pe vremea aceea, La petite fille de la mer, el m-a luat în braţe şi am început să dansăm. Îmi bătea inima ca pe vremea când mă ţineam de mână cu colegul meu pe sub bancă, puştoaică fiind, când el s-a aplecat înspre mine şi m-a sărutat. Franţuzeşte. A fost linişte timp de câteva minute, apoi mi-am retras capul, l-am privit în ochi şi i-am şoptit tandru: "Mon chéri, nu-i nevoie să-mi speli gâtul..."

Era un 19 ianuarie.

Mulţi ani nouă!

Sunt sigură că aţi remarcat lipsa de activitate care domneşte pe aici, pentru care n-am nici o altă scuză decât că mi-e lene să gândesc. Şi cum lumea mă iubeşte şi mă blagosloveşte cu lepşe, câteodată şi doi oameni pe aceeaşi, mi-am găsit ceva de scris fără mult efort.
În primul rând, să-i răspund lui Cristy, care m-a întrebat demult, tare demult ce mi s-a întâmplat în anul de graţie 2008. Dacă de bine sau de rău, n-am înţeles prea exact, dar să presupunem că-i vorba de ceva bun, să ne mai bucurăm şi noi.
În nici o ordine, iaca opt lucruri bune pe anul trecut:
  • Am cunoscut-o pe Alexandra, care mi-a devenit repede prietena cea mai dragă pe care o am;
  • Am petrecut două săptămâni în țară, de capul meu, ca să-mi revin după depresie. Mi-am revenit atât de bine, că de-atunci nu mai știu ce-i aia, hahaha;
  • Am fost în Spania, care m-a surprins prin frumusețea pământului ei roșu și unde aș vrea să mă întorc cât de curând;
  • M-am măritat, iar detaliile le știți, în parte. Tot de lene n-am terminat de povestit și, ca să-mi răscumpăr păcatul, iaca pe scurt: am făcut poze, fotograful nu-și luase pastilele și m-am abținut cu greu să nu-l pocnesc peste moacă, noroc de pozele celorlalți c-au ieșit mai bine; la restaurant a fost perfect, mâncarea delicioasă (trebuie neapărat să încercați un filéde vițel cu sos de foie gras, e divin), Jérôme cel cu spatele țeapăn a animat seara foarte bine, a propus diverse jocuri la care a participat toată lumea, pe rând (chiar și părinții mei, la cele care nu implicau vorbitul limbii - prin urmare nu s-au plictisit de loc, cum mă temusem eu); surioarele mele au făcut ravagii printre verișorii consortului, care umblau care mai de care cu limba scoasă; când a trebuit să plecăm, toată lumea a oftat că ce bine se distrau și ce repede s-a terminat; după nuntă, am primit felicitări din toate părțile cum că a fost atât de minunat și de reușit. Și-n plus, chiar am fost regina balului, în ciuda timidității mele, care cre' că fugise în Hawaii cu vreunul;
  • Cu ocazia asta mi-am revăzut părinții și surorile, de care-mi fusese tare dor. Și mai bine a fost că s-au înțeles așa bine, că tata s-a dus și de sărbători acasă două săptămâni, ceea ce nu se mai întâmplase demult. Că veni vorba de el, anul ăsta am reînnodat firele rupte și am început să vorbim altfel decât înainte. A redevenit, deci, bărbatul cel mai important pentru mine;
  • Tot în 2008 am început blogul;
  • Am revăzut niște prieteni din țară, veniți în vizită pe meleaguri franțuzești: Miăiță și a lui logodnică în august și pe Thyl/ Costin (când mai scrii, măi?) în octombrie; de asemeni, am cunoscut în viața reala niște oameni pe care-i întâlnisem pe net: Bogdan (sau animaloo), DeMaio, Adelina, Ian
  • și al optulea punct nu-mi vine nici de-al naibii, așa că încheiem aici și ne revedem zilele astea pentru o altă leapșă.

Pliz nu dați cu roșii!

Avertisment: Acest post este o aberatie din seria "Cand n-am ce face, imi fac de lucru." A se trata cu neseriozitate.

Cand Anne a ajuns la Curte, nu si-a inchipuit ca aparitia ei avea sa aiba un astfel de efect. Dar Anne era unica, Anne era altfel, Anne aducea o pata de culoare vietii. Barbatii erau la picioarele ei, iar femeile o barfeau, invidioase, pe la spate.

Realizata cu piesele de sah ale consortului si cu figurina Kinder de la Alexandra. Fotografia e a mea si nu aveti voie sa puneti mana pe ea!

Alo, duhule?

Se pare că cineva m-a auzit smiorcăindu-mă după zăpadă (de altfel, ăla care mi-a îndeplinit dorința e rugat să se prezinte, că mai am vreo două să-i mai spun), fiindcă, de când m-am trezit până a căzut noaptea, a nins. În continuu! Consortul a zis că e prima dată când vede atâta zăpada după mulţi ani, la meteo: "se vor înregistra friguri neobişnuite, temperaturile vor scădea până la [ton mai apăsat, de subliniere] minus zece grade!", maşinile circulă cu viteza întâi fiindcă bieţii nu mai ştiu cum se circulă pe timp de iarnă adevărată (de fapt pe o peliculă atât de subţire de zăpadă că se vedea asfaltul prin ea), iar Esk, adică eu, fuge cu gura deschisă pe afară şi se tăvăleşte prin omăt. Cum încă sunt prea entuziasmată să mă pot exprima coerent, dau cu poza.

Pese: dacă e adevărat că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, înseamnă că postul ăsta e de fapt o nuvelă. Go me!







Singura, iarna

Senin, soare, frig, un strat subţire de zăpadă. Ziua de iarnă perfectă. Am ieşit la plimbare, orăşelul era pustiu. Răsunau doar paşii mei şi, din când în când, clicul aparatului de fotografiat. Aveam impresia că sunt singura stăpână a locului...





Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire