Blogger Template by Blogcrowds.

Capitana Furtuna

Numai bine ce-am ieşit din gară, venind de la Alexandra azi, că s-au şi rupt norii şi a început potopul de pe lume. Noroc că luasem o umbrelă înainte să plec, dar până acasă numai capul îmi mai era uscat (deşi...). Îmi plac totuşi furtunile de vară, ploaia cu bulbuci calzi, trotuarele băltind pe care mă plimbam cu picioarele goale când eram acasă. Ce-mi place mai puţin sunt tunetele şi fulgerele, faţă de care am rămas cu o uşoară frică după niscaiva aventuri de când eram mai mititică.

La Copălău, satul maică-mii, am vreo patru rude de la care plecam în migraţie rotativă de cum mă plictiseam, ca să mai variez decorul vacanţelor. Două dintre mătuşile preferate erau despărţite de un câmp - noi îi ziceam "pe şes" - lung de vreo doi kilometri şi lat tot pe-aşa, mărginit de-o parte de şosea şi de cealaltă de dealuri abrupte, pe vârful cărora începea pădurea.

Într-o dup-amiază, a trebuit să mă duc împreună cu vară-mea de la o mătuşă la alta, nu mai ştiu de ce; dar era suficient de important ca să mă convingă să traversez şesul sub ameninţarea unei ploi ce sta să pornească. Mătuşa expeditoare ne-a dat un sac de plastic să ne acoperim "în caz că" şi am pornit-o vitejeşte la drum. Abia făcuserăm însă câteva minute, că s-a pus să toarne, mai tată, nu cu găleata, ci cu polobocul. Am luat-o la fugă, încercând în acelaşi timp să rămânem amândouă sub sac, până când un trăsnet căzut nu foarte departe de noi ne-a ţintuit locului. Ne aflam în câmp, de-o parte cu pădurea pe înălţimi, de cealaltă parte cu copacii de pe marginea şoselei şi noi la mijloc, fără nici un adăpost în apropiere. Intimidantă poziţie.

Ne-am amintit una alteia diversele reguli despre trăsnete, ca să hotărâm ce facem, în timp ce pământul sub picioarele noastre se umplea de apă, iar fulgerele străluceau din toate părţile. Ştiam că nu trebuie să ne apropiem de copaci, oricât ne ziceau minţile noastre panicate că am fi la adăpost. Ştiam că nu trebuie să fugim, dintr-un obscur motiv de fizică (o chestie cu curenţi de aer şi vid parţial, sau ceva de genul). Mai ştiam că trăsnetele cad pe punctul cel mai înalt al unui spaţiu deschis, care, în momentul respectiv, eram noi. Ne-am rugat la sfinţi şi la îngeraşii păzitori să cadă pe copacii din stânga sau din dreapta, perspectivă care ni se părea nesigură fiindcă erau şi unii şi alţii cam departe, şi am luat-o la picior spre mătuşa de destinaţie.

E greu să mergi încet când tună, fulgeră şi trăsneşte din toate părţile, iar tu eşti o aşchie de doişpe ani, speriată, înfrigurată şi udă până la dedesubturi, cu sandalele mustind şi alunecând pe iarba udă şi scurtă, amestecată cu noroi, când toată fiinţa ta îţi strigă să alergi la adăpost. Ne ţineam de mână sau de braţ, nu-mi mai amintesc, ne repetam una alteia "Mergi mai încet! vrei să dea trăsnetul peste noi?!" când ne venea să iuţim pasul şi ne îmbărbătam reciproc, încercând să ne stăpânim tremurul glasului.

Când a trăsnit atât de aproape încât am putut vedea fulgerul scurgându-se de-a lungul copacului, mi-a stat inima. Un val ca o emoţie puternică m-a lovit, fiorii mi-au alunecat de-a lungul mâinilor şi mi-au ridicat părul pe ceafă, iar pe limbă aveam un gust rece de fier. Am înţepenit, apoi picioarele ni s-au dezlegat şi am luat-o la goană, îngrozite, cu speranţa nebună că n-aveam să fim şi noi trăsnite din cauza asta. Bineînţeles, odată ajunse cu bine la mătuşa, deşi ude şi jerpelite ca nişte pui de curcă, ne-am umflat în penele care ne mai rămâneau şi ne-am dat viteze că, "veeezi, tanti, dacă ai zis să venim am venit, prin furtună şi peste şes". Mătuşa însă ne-a dat repejor peste nas, "trebuia să rămâneţi dacă aţi văzut ce vine, ce-a fost în capul vostru? Acuma ce fac dacă răciţi?" şi aşa mai departe, de m-am pleoştit cu totul. Iacă ce rămânea din traversarea noastră eroică... Oamenii ăştia mari nu înţeleg chiar nimic, nţ nţ nţ.

6 comments:

Doamne fereste-ma, sunteti demente. :)))))))) Mereu am avut o fobie asta de fulgere, mai ales in copilarie (acum sa zicem ca e mai moderata, sau nevoia de demnitate mai mare... :)) ). Si tot asa, cea mai mare spaima tot pe la campie am tras-o, cand le vedeam cum se scurg din ceruri in pamant... groaznic. La munte, intr-o noapte, stateam pe culmea unui deal si le dadeam note. 'Asta a fost de-un 7, asta parca merita 9.50'. :)))))))

25 august 2009 la 14:32  

Măi, aia cu punctul cel mai înalt o ştiam... dar asta cu "curenţi de aer şi vid parţial" mă depăşeşte. Se pare că erai mai deşteaptă la 12 ani decât eu la 22...

30 august 2009 la 22:24  

eh, sincera sa fiu nici nu stiu daca explicatia aia tine in picioare (nici nu mai stiu unde am auzit-o), si oricum nu prea cred eu ca eram la viteza necesara :)) poate daca eram supersonice, da' asa....

31 august 2009 la 10:30  

Sunt offtopic, stiu, dar nu ma pot abtine: scrii atat de bine (a se citi "romaneste") si de natural, incat am parcurs nu mai stiu cate posturi, unul dupa altul, si-am dat nota 10 in mintea mea. :)
Ai capacitatea de a invia amintiri in cel mai frumusel sens al cuvantului. Sa-ti fie facultatea usoara, serviciul pe plac si viata exact asa cum ti-o doresti tu!

6 septembrie 2009 la 22:42  

Iti multumesc, iti multumesc foarte mult, imi face atat de placere sa mi se spuna astfel de lucruri!

7 septembrie 2009 la 00:05  

Ce amintiri imi produce postul asta... la fel: un copchilas de 11-12 ani, singura pe camp in toiul celei mai puternice furtuni pe care am prins-o. Tin minte ca m-am pus in fund si am inceput sa spun toate rugaciunile pe care le stiam... Mai aiurea a fost ca socul produs mi-a creat niscaiva probleme cu tiroida. Astept sa scrii mai des:)

13 septembrie 2009 la 19:55  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire