Denisa contra Franţei

În ultima zi de vacanţă, epuizaserăm toată lista de locuri de vizitat, dar perspectiva de a sta închişi în casă nu ne încânta pe nici unul. Uitându-mă pe harta regiunii, am văzut că se pomenea de existenţa unor menhiruri şi dolmene nu departe de noi. Existentă improbabilă pentru Dani, căci nu sudul Franţei e cunoscut pentru relicvele neolitice... M-am uitat totuşi pe net şi şi am văzut că erau vreo două la Bélesta şi vreo patru la Caixas, amândouă orăşelele nu departe de aici. Cum GPSul zicea că le putem vizita pe ambele într-o singură zi, fiind vreo 80 de kilometri cu totul, am pornit la drum.

Am trecut prin munţi, dar ăştia nu erau de cremene sur şi neted ca cei pe care i-am tot văzut timp de două săptămâni, ci dintr-o piatră gălbuie bătând uneori înspre culoarea lutului. Arătau a câmp de bătălie: stânci de toate mărimile ieşind din pământ fără nici o ordine, peste tot, înclinate, răsturnate, sparte, altele rostogolite pe deasupra, printre ele pietre de toate naţiile, să zici că s-a încreţit pământul deodată şi pe urmă a plouat cu bolovani. Peste toate astea încercase să crească o iarbă care pe alocuri era galbenă de sete şi pe unde s-a putut, s-au agăţat tufişuri. Erau sălbatici, neprimitori, zbuciumati, dar infinit mai interesanţi decât piatra seacă dinainte.

În Bélesta voiam să găsim un menhir numit, pe site, Pierre plantée. Fata de la ghişeul castelului ne-a explicat cum să ajungem, ba chiar ne-a dat şi o hartă. Era simplu, dar tot am bâjbâit un pic că na, fără GPS... Drumul pe care cică trebuia s-o luăm era drum de ţară, deşi fusese în tinereţea lui asfaltat, şi trecea prin nişte câmpuri şi nişte vii. Mă tot uitam în dreapta şi în stânga, să văd dolmenul -€“ în capul meu un chetroi din ăla înalt şi oval, daa€™ de fapt ăla e menhir... eh, detalii -€“ şi n-am văzut decât un nene şi o tanti care opriseră maşina lângă o vie şi furau struguri. Sigur nu erau proprietarii, că nenea s-a uitat la noi cu o mutră... urât era! ceva între „Fuck fuck fuck fuck” şi „daca se opresc, îi omor şi-i îngrop în vie, să nu afle nimeni ce făceam”. Din fericire, pentru noi sau pentru ei, nu ne-am oprit, că fata ne zisese de un panou galben şi nu văzusem nici unul încă, aşa că hoţii au scăpat cu strugurii-n sac. Am dat în sfârşit de el într-un vârv de deal, arătând spre o cărăruşă care se pierdea prin iarbă şi printre tufe de mure (care mi-au făcut mare poftă, dar al meu e convins că tot ce nu e în cutie de plastic, e otrăvitor). La capătul ei se vedea o grămadă de pietre, fază la care evident el a râs că „pentru asta am venit? N-o să ai decât două poze de făcut, una din faţă şi una din spate”, dar am ţinut să mă duc să văd.

Dolmenul nu era, într-adevăr, deloc mare. Închipuiţi-vă un fel de ... cilindru, nu-mi vine mai bine acuma, cu diametrul de vreo trei metri şi înalt de unul, zidit (cât se poate zidi când nu ştii ce-i aia mortar să ţină laolaltă) din rânduri-rânduri de pietre puse una peste alta.În partea opusă cărării se deschidea un fel de coridor spre mijloc, unde se afla dolmenul în sine, cu formă tipică, doi bolovani peste care era o lespede. Nici asta nu depăşea doi metri, aşa al meu nu mai putea de râs. Sunt convinsă însă că nu asta era pe net, unde zicea de o „Pierre plantée” de vreo patru metri, care s-a răsturnat şi s-a spart. Un menhir adică. De piticania asta nu scria nimic, nici măcar pe panouri. E evident interesul pe care şi-l dau locuitorii pentru el, nu? Că doar n-are vreo două mii de ani vechime, dar cum nu aduce vizitatori, cui îi pasă. Abia când ne-am întors în Paris m-am uitat mai atent pe net, că la hotel aveam doar pe telefon, şi cică Pierre plantée aia nu era chiar la Bélesta, numai un pic mai departe... la vreo sută de kilometri, aşa. Eh, o bagatelă. Dar măcar am aflat ce e cu dolmenul fără nume, pierdut printre tufe: se numeşte, în catalană, Moli del Vent, adică Moara de Vânt, şi de fapt cică are zece metri diametru. Ori înseamnă că nu ştiu eu cum arată zece metri, ori s-au încurcat aia la măsurat... Ca să nu mai spun că cică lespedea are zece tone, deşi are maxim, dar maxim doi metri lungime şi nici jumate de metru grosime, în capătul cel mai solid. Oricum, ne-am zis că la Caixas om găsi unele mai breze. Şi cică era la numai 17 km...


Prima bucată de drum a fost ok, deşi era prin munte, la înălţime, serpentine, chestii, ştiţi cum e, dar măcar pe marginea şoselei era bordură şi se putea circula la 50-60 km/h, chiar când trebuiau să treacă două maşini una lângă alta. Nu mult dup-aia însă, după ce am trecut de un ultim sătuc, am dat de un drum de munte cum îmi scoate mie peri albi, adică opusul celui de mai sus. Strâmt ca naiba, de te puteai gândi că noi suntem pe margine şi dacă trece altul venind din faţă... nu ştiu unde o să-i facem loc; serpentine în ac de păr una după alta, urcuş nu glumă, peisaj în jos de te lua cu ameţeală, totul făcând să nu poţi conduce cu mai mult de 20-30, decât să fii nebun. GPS-ului nu-i păsa că i-am zis că vrem drumul cel mai scurt spre Caixas, pentru el şoseaua era înregistrată cu limita de 70, el a calculat la 70 şi basta. Şi tot urcăm, şi tot luăm curbele şi tot nu se mai termină, când credeam că am făcut zece kilometri de fapt trecuseră doar cinci, şi timpul trecea, şi venea seara...

În sfârşit, urcând o culme împădurită, ne sare-n drum un panou cât se poate de regulamentar, nu cât o foaie de agendă ca celălalt, cu simbolul codului rutier cu tot, zicând „Dolmen”. Al meu a ezitat, s-a gândit, s-a răzgândit, s-a frecat, până la urmă am zis să mergem să vedem. Numai că drumul care ducea acolo nu i-a plăcut; era larg într-adevăr, cât să treacă trei maşini şi să mai fie şi parcate, dar nu era terminat, adică asfaltat. Lui i se părea şi abrupt, deci nu voia să se bage cu maşina. Până la urmă, am propus să urcăm pe jos până pe vârful dealului, şi dacă de acolo nu se vede dolmenul, să ne întoarcem. La jumatea drumului, a început să spună că poate mai bine încercam cu maşina, că nu e aşa abrupt şi că totuşi pare departe; dup-aia că nu, că e târziu şi suntem în munţi şi acuş se lasă seara, aşa că mai bine să ne vedem ajunşi jos cât mai repede; da'€™ parcă mai bine să luăm maşina; da'€™ lasă că vedem dolmenuri în Caixas. Până la urmă am zis şi eu ca el, lasă că mai sunt altele, hai să mergem. Că nu îmi surâdea ideea să mă trambalez prin serpentinele alea la lăsatul întunericului, că mă stresau destul şi aşa. Decizie proastă, după cum o să vedeţi...

Şi am plecat iar, şi am şerpuit, şi am urcat, şi am coborât, şi nu se mă termina... în sfârşit, vedem un panou zicând Caixas, ne bucurăm, pe urmă vedem că orăşelul e de fapt sătuc, ba chiar aşezare, adică o mână de case împrăştiate pe munte. S-a dovedit că are o sută şi ceva de locuitori, în medie patru pe kilometru pătrat. GPS-ul ne-a dus pe o uliţă fără ieşire, unde era primăria, şi restul satului tocma peste hău, în partea cealaltă. Cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea nici urmă de dolmen, menhir sau orice altceva mai vechi de douăzeci de ani. Şi la cât de prăpădit arăta cătunul, cu siguranţă nu era nici un oficiu turistic să ne îndrume spre afurisitele de pietroaie. M-a lovit o dezamăgire... Umblaserăm toată ziua pe coclauri şi degeaba, că dolmenele erau sigur prin pădure şi nu aveam de gând să mă întorc pe munte. Aş fi întrebat prin sat, dar pe cine să întrebi, că era mai pustiu ca la bunica după ce se întorc vacile. Nici nu mai avem chef, mă simţeam descurajată. Al meu, să mă mai îmbuneze, mi-a zis că măcar am vizitat locurile, şi dreptu-i că era pitoresc, dar pentru altceva venisem eu...

Şi aşa s-a terminat marea aventură, dacă m-am trezit şi eu la lăsata secului să umblu după resturi de celţi pe coclauri. Dar simt o nouă pasiune care se trezeşte, sau mai bine zis de care îmi amintesc, că pe când eram mică am vrut să mă fac arheolog. Printre altele.

Dacă mă simţeam privilegiată faţă de studenţii altor facultăţi, victime ale secretarelor, de ieri până azi mi-a trecut cu totul.

Când am primit orarele în septembrie, am crezut că micile discrepanţe între ce aveam eu pe foaie şi ce era afişat sunt doar greşeli de tastare. Pentru că aveam încredere în inteligenţa celor care le fac. Dar, ca de atâtea ori de la o vreme încoace, m-am învăţat să nu mai fiu aşa optimistă. Să vă explic mai întâi cum e treaba cu orarele aici, că e mai ciudăţel şi nu mai ştiu ce v-am povestit anul trecut.

Întâi, trebuie să găseşti sala în care ţi se dau, pentru că nu-ţi spune nimeni pe siteul facultăţii. De email ce să mai zic, e un progres tehnologic de nedepăşit pentru dragele noastre secretare. Bâjbâi pe culoare sperând să găseşti un coleg mai norocos sau să te vadă un membru al personalului şi să i se facă milă de tine, cum mi s-a întâmplat mie, şi să te îndrume. În clasa unde se dădeau, altă zăpăceală: cinci oameni, studenţi şi ei, în trei bănci, toţi cu foi şi dosare în faţă. La care să te duci? Dă cu banul şi află, pentru că e prea greu să lipeşti un anunţ pe bancă sau să scrii pe un carton pe care-l îndoi că să stea. Treabă grea, monşer! Deci am mers la nimereală la unul dintre ei şi am avut noroc să fie cine trebuia. Băiatul m-a întrebat în ce grup sunt, i-am spus că în T, fată de lângă el îmi spune că nu există grupul ăsta. Pauză de surpriză, cum adică nu există? Mă trimit afară pe hol, unde-s lipite cu scotch vreo doi metri de hârtii cu nume, să-mi găsesc noul grup. După trei sferturi din listă - care, evident!, nu era făcută în ordine alfabetică, la ce ar servi? - şi un început de panică, îmi găsesc şi eu numele în ultimul grup, printre nişte oameni absolut necunoscuţi. Ce bucurie, o iau de la capăt cu făcutul de prieteni.

La birou, tipul se bucură şi el că îi anunţ un grup care există, scotoceşte printre foi, îmi găseşte orarul, pierde câteva minute căutându-mi numele pe lista - făcută, pentru ei, în ordine alfabetică -, i-l arată fata, îl bifează şi mă trimite cu un gest vag "în spate, la tipul ăla de la masă, pentru orarul seminariilor". Îi mulţumesc şi mă încerc să reperez la cine se referea, numai că printre colegii mei şi colegii lui care umplu sala e mai greu să mă lămuresc. Mă duc, tot la nimereală, la un alt birou improvizat care se află mai mult sau mai puţin "în spate", din spatele căruia să uită la mine o masterandă slabă, pleoştită şi dezorientată. Privirea i-a devenit şi mai confuză când i-am zis pentru ce vin şi a bâlbâit că habar n-are ce vreau şi nici la cine ar trebui să mă duc. Mi s-a părut caraghios de absurd, cum adică să nu ştii? Sunteţi şase într-o sală destul de mică încât să comunici fără să strigi, în plus toţi colegi, şi habar n-ai ce face fiecare aici? Da' ăia care lucrează în vreo corporaţie cu sute de oameni ce să mai zică? Dar degeaba am argumentat, fata s-a bâlbâit în continuare că nu ştie, nu e la ea, nu ea se ocupă, n-a făcut nimic, nu ştie nimic, să o las în pace, şi a arătat uşurată când i-am zis că mă duc să întreb pe altcineva. A fost un moment tare ciudat...

Mă rog, din una în alta, până la urmă am dat şi de băietul cu pricina, care era fix lângă primul birou şi arăta mai puţin breaz ca o mămăligă. Ăăăă, ce opţiuni aţi ales... ăăăă... îîîîî... daaa.... deci ăăă, îîîîîh, aveţi seminar miercuri seara, îîîîîîh nu, marţi, şi ăstălalt joi, ăăăă, nu, ăsta miercuri dimineaţă şi ăla seara, ăăă, dă-mi cardu' de student (da, am fost la păscut vaca împreună), stai vro cinci minute să-ţi scriu numărul (foarte lung, opt cifre, 'z dai sama), îîîîîî, nu, m-am încurcat, hă hă, aşa, gata, na-l. Eu mersi, el mormăie, eu la revedere, el mormăie. Îl întreb în glumă dacă e sigur că nu s-a încurcat la ore, ridică spre mine o privire tâmpă şi confuză, mi-e milă de el şi-i dau pace.

Am trecut deci prima etapă: am o foaie cu orele de curs şi seminar, fără să ştiu care ce e pentru că numele sunt codate că anul trecut, gen L3LM27FR şi L4LA02CL. A doua etapă: să urc la secretariat să descopăr, în funcţie de cod, de oră şi de numărul grupului de seminar în ce sală trebuie să mă duc pentru fiecare. Pe afişe, cursurile de la LM (litere moderne) şi LMA (litere moderne aplicate) sunt puse împreună.... Zăpăceală, îmi lipseşte L3LM21FR dar am L3LA02LF care nu e pe orar. Literatura clasică e trecută ca L3LM22FR, eu am doar cu 02, nu-mi mai amintesc dacă aveam şi eu curs de franceză veche sau doar cei de la LM. Grupul de seminar (numărul 9) care pe orarul meu e vineri de la 4 la 6, pe afiş e de la 2 la 4, când cică am seminar de literatură. Corectez pe orarul meu: grupul 8, nu 9. Următorul, la gramatică sunt în grupul 14, care... nu există pe afiş. Trecem grupul 12 şi sperăm să ne primească proful. După jumătate de oră de chin în căldură şi împins din coate de către dragii colegi, reuşesc să-mi limpezesc orarul în sfârşit şi să plec...

Pe 4 octombrie, încep cursurile. După cum zice foaia mea, primul e într-adevăr stilistica în amfiteatrul mare, următorul istoria cărţii în 117. Mă simt încrezătoare, am notat bine până la urmă, am descifrat cum trebuie. Îmi ajut chiar colegii să se lămurească. Seară, mă duc cu noua mea amică spre 125, la ultimul seminar înainte de plecare. În faţa clasei, numai vreo trei mai aşteptau. Intrăm la bănuieli. La cinci şi zece, intrăm în clasă, tot numai noi. La şi un sfert, încă nu apare nimeni, mă apuc să joc Worms world party cu Anais, întrebându-ne pe unde e proful. La şi douăzeci, hotărâm toţi cinci câţi ne adunaserăm să ne uităm la afişe, ca sigur e ceva putred în Danemarca. Stupiză stupiză! Seminarul era tot de la cinci la şapte, tot în sala 125, numai că s-a mutat pe nevăzutelea, neştiutelea ...marţi. Nervi, panică, Anais nu poate marţi pentru că are seminar de spaniolă, mie nu-m convine pentru că aş termina la şapte în loc de trei.

Cu ceva bănuieli, mă apuc să verific şi celelalte seminare şi când termin, îmi doresc doar un zid să mă dau cu capul de el. Vineri, grupul 6 de literatură, adică al meu, nu mai există. Singurul care mai e vineri e de la zece la unu, numai un picuţ suprapus peste cel de gramatică, de la zece la doişpe. Şi nu pot să mă duc doar la unul, pentru că amândouă-s un picuţ principale pentru profilul meu. În plus, cel de engleză ar veni cam unde fusese cel de literatură. Îmi vine să urlu la cineva, dar secretariatul e închis de mult. Plecăm acasă, plângându-ne fiecare de schimbările de seminarii care, cam în toate cazurile, sunt în acelaşi timp cu alte seminarii sau cursuri.

Azi mă duc la secretariat să mă lămuresc cât se mai poate. Tanti mă expediază în cinci minute: grupul 6 există, dar pe altă pagină, în plus eu m-am uitat la LM, că literatura lor e prima pe pagină şi a noastră pierdută la naiba-n praznic. Că de ce nu m-am uitat la coduri să mă lămuresc. Uh, pentru că nu există o singură persoană în facultatea asta care să le ştie pe de rost pe toate, deşteapto. Grupul de engleză nu e 9, e 8, dar nu de la două la patru, ci de la patru la şase. Da, ştie ca orarele sunt pline de greşeli (!!!), bine că am venit să o întreb pe ea. De ce naiba nu afişează ceva, să ştie toată lumea, mă depăşeşte. Las' să ne încurcăm noi şi să ne pierdem vremea făcând coada la uşă ei, că doar ce alceva avem de făcut. În fine, plec bucurându-mă că am rezolvat aşa repede.

Seara, vine ora seminarului care se mutase de ieri. Suntem în faţa sălii 125, este lume, suntem liniştite. O fată ne întreabă ce avem, îi spunem că istoria cărţii. Ea are cultură latină. În ce sală? 125. Şi noi tot în 125... Respir adânc, mă uit la Anais, ea se ia cu mâinile de cap. Fata habar n-are ce se întâmplă. Aşteptăm proful să ne lămurească, vedem un domn cărunt, în costum, cu servietă, sărim pe el. Sunteţi profesorul cutare? Da. Păi în sala noastră e alt curs, domnul e confuz, fata se dovedeşte a fi profa de cultură latină, şi ea e confuză. Anais încearcă să-i spună profului ca nu poate veni la seminar că are spaniolă, şi că la cel de luni nu poate că are franceză veche. El se uită ridicând din sprâncene la ea, ce seminar luni? că el predă numai marţi şi în plus nu e seminar, e curs. Ne uităm unii la alţii dând din umeri, profesorul dă ochii peste cap că organizarea e aşa şi pe dincolo, mie nu-mi vine să cred, Anais începe să râdă nervos. Mergem toţi la orarele afişate, îi arătăm că are seminar luni şi marţi, profului îi pică fisa cu întârziere: voi sunteţi din LMA? Păi da. Păi eu îs la litere clasice, nu predau la voi. O...k. Deci avem doi profesori la 125, plus al nostru care nu apare. Nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, situaţia pare suprarealistă, râdem nervos ca să nu cedăm tot nervos. Cei doi urcă la secretariat şi se întorc după câteva minute lămuriţi, domnul cărunt are de fapt curs în 208 bis, dar nu i-a zis nimeni.

Şi noi? Nu se ştie. Urcăm şi noi. Secretariatul închis, la cancelarie n-a auzit nimeni de domnul Jalabert, pe orar scrie ca ieri, în 125 de la 5 la 7. Ne învârtim prin holuri, căutând idei, că oricum nu ştie nimeni cum arată musiu Jalabert ca să ne uităm după el. Cineva propune să întrebăm la recepţie la parter, unde dăm peste încă o mână de pierduţi. Se dovedeşte că umblăm toţi după acelaşi prof, cei doi tipi de la recepţie găsesc în sfârşit informaţia mult dorită: seminarul nostru s-a deplasat iar, tot pe furiş tip ninja, şi începe la 5 jumate în sala 126. Şi de data asta e cu noroc, proful chiar vine la 5 jumate. Culmea zilei, aflăm că deşi nouă ni s-a spus tuturor că afurisitul de seminar e luni, proful a ştiut de la bun început că e marţi, şi încă la ora şi în sala bună. Ceea ce dovedeşte încă o dată că pe secretare le doare în, pardon, chiur de noi. Să ne descurcăm, că doar timp avem, s'tem studenţi, ce naiba am avea de făcut altceva?!

Mă dusei zilele trecute la Fnac, mare librărie de p-aici, că-mi trebuia altă ediţie de Goethe decât ce aveam. Cum băieţii n-au avut ce face şi şi-au găsit ocupaţie mutând toate raioanele de-a-ndoaselea, nu l-am găsit pe Goethe nicăieri, aşa că a trebuit să-l întreb pe un flăcău care se preumbla pe acolo în uniformă.
- Bună ziua, caut o ediţie bilingvă a lui Faust, Goethe, mă puteţi ajuta?
- Sigur, veniţi să caut pe calculator. Aşa... puteţi repeta?
- Goethe.
- Ăăăă... puteţi spune pe litere?
- ...bineînţeles: G-o-e-t-...
- G-e-t-...
- Nu, e cu "o": G-o-e-...
- G-o-e-t-h-e. Goethe. Deci ăsta e titlul?
...
...
...
Cultură franţuzească, da.

Dragii mei, şi cei mai puţini dragi,

Văd că v-aţi unit atâţia să îmi daţi sfaturi, să mă ironizaţi sau să mă înjuraţi, aici sau pe siteul Evz. Multe din comentarii nu reflectă decât faptul că n-aţi citit nimic (cu 8 clase, eu? Am terminat liceul cu 9,85, am doi ani de Ştiinţe Politice făcuţi la Iaşi şi acum am luat-o de la capăt cu facultatea. Insultele de genul asta nu mă fac decât să râd.) Să vă explic, totuşi, nişte lucruri care sunt doar umila mea părere; vă place sau nu, şi Franţa şi România sunt ţări democratice, în care am dreptul să spun ce gândesc şi, din fericire, nici unul dintre iluminaţii care mi-au dorit de bine nu pot să mă împiedice.

Ce am primit? "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştiu dacă aveţi drept de muncă. - Am. - Aha, bine... vă sunăm noi". "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştim ce acte vă trebuie ca să vă căsătoriţi. - sau - vă trebuie tot ce e pe lista asta de 240219 de rânduri". "- Ne trebuie cineva care să aibă măcar bacul şi să vorbească engleză. - Am bacul plus doi ani de facultate, vorbesc engleză, română, şi ceva spaniolă. - Ah, perfect. Când puteţi începe? - Oricând. - Extraordinar. Vă sunăm noi în curând, dar e că şi făcut. Ah, o ultimă întrebare: sunteţi frantuzoiaca? - Nu, româncă." A doua zi, email: "Profilul dumneavoastră nu corespunde cu cerinţele pentru acest post. Mult succes în continuare." "- Ah, sunteţi româncă... din păcate, reputaţia ţării dumneavoastră nu ne permite să..." Şi pentru asta să le mulţumesc, să-mi schimb numele blogului în "Denisa pentru Franţa" şi să-i pup umil în dos? Ha, să le-o ziceţi altora, nu mie.

Până una-alta, n-am zis niciodată că mi-am ratat viaţa, integrarea aici sau orice altceva, dimpotrivă, încep să înaintez pe drumul cel bun. De ce nu mă întorc acasă? M-aş întoarce şi mâine, dar ar însemna să-l părăsesc pe cel pe care-l iubesc, şi pentru el trec prin orice, fie şi printr-o mie de birouri cu funcţionari francezi. Asta e singurul lucru care m-a adus şi care mă ţine aici, nu banii, nu şcoala. Loc de muncă aveam şi în România, la facultate mergeam şi în România. Franţa nu mi-a dat nimic în plus, ba mi-a luat: familia, prietenii, locurile dragi şi atâtea şi atâtea lucruri de care v-aş fi spus pe vremea când mai credeam în voi Din păcate, pietrele cu care m-aţi lovit - de ce? habar n-am - m-au făcut şi pe mine să-mi pierd speranţa în români şi să mă întreb dacă aş avea măcar la ce mă întoarce.

De ce am răspuns interviului? Am avut naivitatea de a crede că v-ar interesa să vedeţi că nici în auritul Occident nu umblă câinii cu croisante în coadă, nici iarba nu-i mai verde, că poate v-aş face să vedeţi, ca mine, că acasă nu-i mai rău ca în altă parte. Chiar iubesc România, nu mi-e ruşine că sunt româncă - nici măcar n-o să cer cetăţenie franceză -, nici de Moldova mea nu mi-e ruşine, după cum mi se sugerează că ar trebui să-mi fie. Şi, în ultimul rând, nu mi-e în nici un caz ruşine cu ce sunt. O să continui să mă zbat să obţin bursa de merit la Sorbona, să nu mai fiu doar printre primii zece pe an, ci printre primii trei, o să continui să mă pregătesc să devin traducătoare, o să continui să mânuiesc româna şi franceza cu aceeaşi uşurinţă, o să continui să citesc cărţile mele de "mahalagioaică" (e o listă în stânga jos, dacă vă arde curiozitatea să vedeţi ce poate citi o biată ţărăncuţă ca mine), să scriu şi în general să trăiesc la fel că înainte, căutând să înaintez mereu.

Şi din toate motivele astea, n-o dau anonimă:

Denisa Ispas

De câteva marţi încoace, numa boroboaţe mi se întâmplă. În general doar mă trezesc târziu şi plec cu capu-n traistă spre şcoală - la sensul propriu, ca să nu mă vadă vreun cunoscut machiată cu rujul pe la ochi şi cu rimelul pe urechi, deh, ca la ore indecent de devreme - sau ajung la curs cu un sfert de oră după ce sună clopoţelul. De exemplu, săptămâna trecută, marţi, a sunat alarma, am închis-o, m-am culcat înapoi, am sărit din pat jumate de oră mai târziu şi m-am repezit spre gară. Am ajuns la şcoală la fără un sfert, am respirat uşurată, m-am mai uitat o dată la telefon şi mi-am tras una peste cap când mi-am dat seama că n-am dormit doar o jumătate de oră în plus, ci o oră jumătate...

Azi am început iar cu dreptul. Mă şi culcasem târziu, ca să dorm numai vreo cinci ore şi să fiu în formă pentru ziua de 11 ore care mă aştepta. Când a răsărit soarele, bărbatu-meu a sărit în sus şi m-a zgâlţânat că nu trebuia să fiu la şcoală?? Am crăpat cu greu un ochi şi m-am uitat la telefon: era deja 8! Oră la care trebuia să fiu în curs, lucru imposibil de înfăptuit când ai nevoie de măcar juma de oră ca să te pregăteşti plus pe puţin cinj' de minute de tren şi metrou. Am luat-o deci cătinel, ca să ajung numa bine la cursul următor, am ieşit din casă la timp şi am ajuns la gară la timp... ca să pierd trenul la diferenţă de un minut.

P-ormă, cât aşteptam, am zis să văd ce face cutia mea cu salată orientală pregătită cu drag de cu seară (fără ceapă, să nu mă linşeze colegii) şi dacă folia de celofan cu care am învelit-o, preventiv, să nu curgă uleiul şi-a îndeplinit rolul. Am băgat deci mână-n traistă şi, la fund... baltă, taică! Am înşfăcat şerveţelele, am şters ce-am putut până mi-au mai rămas numa două, în caz că, şi am poziţionat cutia mai strategic (adică pe orizontală, că încrezătoare cum îs, o pusesem în picioare cu gândul că-i închisă bine şi îi şi învelită în celofan).

Cât mă chinuiam să curăţ beleaua, mi-a picat fisa că trenul trebuia să ajungă cam de câteva minute şi nu-mi aduceam aminte să fi avut timpanele sparte şi tâmplele racorite de dulcea adiere a trecerii lui, aşa că-mi scot căştile din urechi numa bine să aud că "pe motiv de nustiuce şi nustiucum, tot traficul pe această linie e întârziat cu 15-20 de minute. Ne scuzăm bla bla bla". Pfoaaaai!! Da' e deja 13 sau ce beletul meu?! Şi mă înfurii şi îmi vine să mă pun în poponeţ pe peron şi să încep să urlu ca domnu' Goe "Trenuuuuuuu' de ce nu vine trenuuuuuuu', eu vreau să vie!!!" Dar n-apuc să-mi pun ideea în practică fiindcă se îndură cerul şi răsună suavul duduit pe şine; până la urmă văd că n-o mai fost problemele celea. Începeam numa bine să mă bucur că poate s-o fi terminat ceasurile rele, când, după ce mi-am luat cartea, am pus ghiozdanul jos şi... inc-o bucurie, de mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap. Trecuse uleiul prin materialul "impermeabil" şi-mi lăsase două pete de mai mare frumuseţea pe blugi, de ziceai că-s adunată de pe maidan. Iarăşi dă-i, şterge, freacă, poate s-o mai duce. Ţi-ai găsit.

Şi iac-aşa am ajuns la şcoală chitită că tre' să mă-ngrijesc cât pot, că la cum începuse ziua, nu m-ar fi mirat să-mi pice o ţiglă-n cap de pe acoperişul nostru de tablă sau să se răstoarne catedra şi să se rostogolească-n susul amfiteatrului până la mine sau să deraieze un tren în subteran şi să ajungă până la noi, c-am curs la subsol (se vede că m-am uitat prea mult la Final Destination?). Primul curs, adică al doilea pentru oamenii harnici care s-or trezit la ora care trebuia, a trecut cu bine şi nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am mânjit pe mână cu roz de la o sacoşă de pânză de plastec pe care o tot ţin în ghiozdan şi care pare-se nu rezistă la ulei. A, şi mi-am uns cursul cu ulei, că era pe fundul penarului şi n-am văzut. Acuma când mă gândesc, lăsasem şi pe podeaua trenului o dâră, sper că nu şi-o rupt vreunul gâtul pe-acolo, să m-ajungă blestemul neamurilor până-ntr-a şaptea marţi.

După curs aveam fereastră de trei ore (cine-o mai fi şi calu' breaz care mi-o făcut orarele, nu ştiu), aşa că m-am dus ca o elevă cuminte să-mi cumpăr caiete. La întoarcere, imediat după trecerea de pietoni era oprit un troleu cât toate zilele, care cam ascundea jumate de zebră cui voia să treacă pe stradă în sensul celălalt. Eu mă lansez cu voioşie să traversez, cu gândul că şoferilor le-o fi trecând prin cap să meargă molcum, că nu ştii când sare iepurele sau băbuţa de după autobuz; noroc că instinctul de conservare sau îngerul păzitor mă trage de mânuţă şi mă-mpinge să scot numa puţin capul de după troleu să văz dacă totuşi nu vine vrun nebun. Şi VLAN! trece vâjâind ca vijelia un jeepan cu geamuri negre, de mi-au fluturat şi genele, nu numa pletele în urma lui. Nu ştiu dacă voia să bată scorul la băbuţe şi copii luaţi în bot, că pe strada aia în cinj' de metri îs trei treceri de pietoni şi-s vreo trei şcoli prin zonă, plus magazine şi locuri cu de-ale gurii pentru elevi hămesiţi, da-n orice caz eu am rămas înţepenită în spatele autobuzului că-mi bătea inima ca la iepuri de spărietă ce eram.

Şi m-am gândit în căpuşorul meu că dacă am scăpat de la moarte aşa, la un pas depărtare, s-o fi terminat cele ceasuri rele. Şi chiar aşa o şi fost!

Azi:
- Un meniu Best Of cu Big Mac cu pâine integrală vă rog.
Notez, pregătesc pungile, comand BMCul (de la Big Mac au pain Complet), surpriză:
- Da' nu mai avem pâine specială pentru BMC azi!
Brava, şi eu trebuia să ghicesc de cum am ajuns la munci, bănuiesc, poate am faţă de adevărata nepoată de la o soră a verişoarei mamei Omida. Mă rog, îi spun omului, îi schimb comanda cu BigMac normal, totul se petrece fără pagube. Câteva minute mai încolo, altcineva cere Big Tasty. Încasez, mă duc să iau produsele, în bin ("vitrina" cu sandvişuri) nu mai era, aşa că-l comand.
- Da' nu ţi s-a zis că nu mai avem Big Tasty?
Fierb. Anunţ clientul, îmi spune că nu-i bai, să-i dau un Chicken Mythic, că e la acelaşi preţ. Îl cer la bucătărie, mi se răspunde agasat că de ce tot cer produse care ştiu bine că nu sunt?! Fierb, îmi vine să pocnesc pe cineva - ştiţi voi cine, persoană importantă - respir adânc şi mă duc să caut un manager, că trebuia rambursat sandvişul omului. Pierdem câteva minute cu asta şi pe urmă întreb:
- Îmi zice şi mie cineva ce nu avem azi, ca să ştiu şi eu?!
- A, păi nu mai avem pâine integrală, Big Tasty, Chicken Mythic, madlene şi salate cu pui pe grill.
Suuuuper. Vând deci salatele numai cu pui pane, până când, la o comandă de salată Caesar... ghiciţi şi singuri, că sunteţi copii destepţi.
- Ăăăă fetelor, nu mai vindeţi Caesar că nu mai avem!
Şi acuma, concurs: un Big Tasty cu pâine integrală cui răspunde corect la întrebarea: ce manager era prezent azi?