Blogger Template by Blogcrowds.

Capitana Furtuna

Numai bine ce-am ieşit din gară, venind de la Alexandra azi, că s-au şi rupt norii şi a început potopul de pe lume. Noroc că luasem o umbrelă înainte să plec, dar până acasă numai capul îmi mai era uscat (deşi...). Îmi plac totuşi furtunile de vară, ploaia cu bulbuci calzi, trotuarele băltind pe care mă plimbam cu picioarele goale când eram acasă. Ce-mi place mai puţin sunt tunetele şi fulgerele, faţă de care am rămas cu o uşoară frică după niscaiva aventuri de când eram mai mititică.

La Copălău, satul maică-mii, am vreo patru rude de la care plecam în migraţie rotativă de cum mă plictiseam, ca să mai variez decorul vacanţelor. Două dintre mătuşile preferate erau despărţite de un câmp - noi îi ziceam "pe şes" - lung de vreo doi kilometri şi lat tot pe-aşa, mărginit de-o parte de şosea şi de cealaltă de dealuri abrupte, pe vârful cărora începea pădurea.

Într-o dup-amiază, a trebuit să mă duc împreună cu vară-mea de la o mătuşă la alta, nu mai ştiu de ce; dar era suficient de important ca să mă convingă să traversez şesul sub ameninţarea unei ploi ce sta să pornească. Mătuşa expeditoare ne-a dat un sac de plastic să ne acoperim "în caz că" şi am pornit-o vitejeşte la drum. Abia făcuserăm însă câteva minute, că s-a pus să toarne, mai tată, nu cu găleata, ci cu polobocul. Am luat-o la fugă, încercând în acelaşi timp să rămânem amândouă sub sac, până când un trăsnet căzut nu foarte departe de noi ne-a ţintuit locului. Ne aflam în câmp, de-o parte cu pădurea pe înălţimi, de cealaltă parte cu copacii de pe marginea şoselei şi noi la mijloc, fără nici un adăpost în apropiere. Intimidantă poziţie.

Ne-am amintit una alteia diversele reguli despre trăsnete, ca să hotărâm ce facem, în timp ce pământul sub picioarele noastre se umplea de apă, iar fulgerele străluceau din toate părţile. Ştiam că nu trebuie să ne apropiem de copaci, oricât ne ziceau minţile noastre panicate că am fi la adăpost. Ştiam că nu trebuie să fugim, dintr-un obscur motiv de fizică (o chestie cu curenţi de aer şi vid parţial, sau ceva de genul). Mai ştiam că trăsnetele cad pe punctul cel mai înalt al unui spaţiu deschis, care, în momentul respectiv, eram noi. Ne-am rugat la sfinţi şi la îngeraşii păzitori să cadă pe copacii din stânga sau din dreapta, perspectivă care ni se părea nesigură fiindcă erau şi unii şi alţii cam departe, şi am luat-o la picior spre mătuşa de destinaţie.

E greu să mergi încet când tună, fulgeră şi trăsneşte din toate părţile, iar tu eşti o aşchie de doişpe ani, speriată, înfrigurată şi udă până la dedesubturi, cu sandalele mustind şi alunecând pe iarba udă şi scurtă, amestecată cu noroi, când toată fiinţa ta îţi strigă să alergi la adăpost. Ne ţineam de mână sau de braţ, nu-mi mai amintesc, ne repetam una alteia "Mergi mai încet! vrei să dea trăsnetul peste noi?!" când ne venea să iuţim pasul şi ne îmbărbătam reciproc, încercând să ne stăpânim tremurul glasului.

Când a trăsnit atât de aproape încât am putut vedea fulgerul scurgându-se de-a lungul copacului, mi-a stat inima. Un val ca o emoţie puternică m-a lovit, fiorii mi-au alunecat de-a lungul mâinilor şi mi-au ridicat părul pe ceafă, iar pe limbă aveam un gust rece de fier. Am înţepenit, apoi picioarele ni s-au dezlegat şi am luat-o la goană, îngrozite, cu speranţa nebună că n-aveam să fim şi noi trăsnite din cauza asta. Bineînţeles, odată ajunse cu bine la mătuşa, deşi ude şi jerpelite ca nişte pui de curcă, ne-am umflat în penele care ne mai rămâneau şi ne-am dat viteze că, "veeezi, tanti, dacă ai zis să venim am venit, prin furtună şi peste şes". Mătuşa însă ne-a dat repejor peste nas, "trebuia să rămâneţi dacă aţi văzut ce vine, ce-a fost în capul vostru? Acuma ce fac dacă răciţi?" şi aşa mai departe, de m-am pleoştit cu totul. Iacă ce rămânea din traversarea noastră eroică... Oamenii ăştia mari nu înţeleg chiar nimic, nţ nţ nţ.

Tata

La 2 ani, mă lua în braţe şi mă ridica până în tavan, zicând "tâta mareee!" şi eu râdeam de mama focului.

La 3 ani, se îmbrăca în Moş Crăciun şi îşi golea sacul în faţa ochilor mei uimiţi de atâtea minunăţii numai pentru mine. Cam tot pe atunci, obişnuia să poarte mustaţă şi m-a zăpăcit ieşind fără ea; îl aşteptam în faţa uşii să-i cer nu ştiu ce, când am văzut că s-a mişcat clanţa m-am lansat: "Taaat... Nenea?!" Până nu mi-a zis mama că tata e, nu l-am lăsat să se apropie.

La 4 ani, vara, mă ducea la pădure pe bicicletă şi eu îmi băgam - a câta oară? - picioarele între spiţele roţii din faţă.

La 4 ani, iarna, se ducea la Revoluţie şi se întorcea, în ochii mei erou, cu Cireşel în braţe pentru mine.

La 5 ani, mă trezea la 7 dimineaţa să mă anunţe că am o surioară, pe blonda Raluca.

La 6 ani, îmi făcea arc din lemn de corn, "ca al lui Ştefan cel Mare".

La 7 ani, ne mutam la Botoşani, să fim mai aproape de familie. În vara aia m-a salvat de ciocul cocoşului alb al bunicii, ale cărui instincte războinice se trezeau când vedea roşu, şi pe care îl aţâţam fâţâindu-mă îmbrăcată în ghiciţi ce culoare, până când mi-a sărit în cap şi m-a ciocănit bine. Noroc că m-a auzit ţipând şi a venit, cu jumătate de faţă nerasă şi plină de spună, a apucat cocoşul de-o aripă şi l-a închis în coteţ. În noiembrie, ne-a adus-o acasă pe Miriam.

La 8 ani, ne-a făcut scrânciob adevărat la bunica, în locul lanţului atârnat de o creangă care ţinea loc de leagăn înainte.

La 9 ani, i l-am prezentat pe primul meu prieten, pe colegul meu de bancă Olivian.

La 10 ani am luat pentru prima dată premiul întâi şi mi s-a umflat inima în piept când mi-a zis că e mândru de mine. Ca răsplată, am avut dreptul să merg în tabără cu clasa şi, în drum spre gară, mi-a strecurat în mână nişte bani de buzunar în plus, făcându-mi cu ochiul.

La 11 ani, mă trezea masându-mi umerii, îmi făcea pâine prăjită şi lapte cu cacao şi mă ducea la şcoală în fiecare dimineaţă, pe soare sau pe crivăţ.

La 12 ani, mă ajuta la teme la geometrie şi ne ciondăneam că fiecare ţinea cu dinţii de metoda lui de rezolvare.

La 13 ani, ni l-a adus acasă pe Tanu Motanu', adunat nu ştiu de pe unde, care miorlăia la uşă în fiecare seară, să-i dăm drumul să se ducă la gagici, până când într-o zi s-a dus de tot şi s-a însurat.

Dup-aceea, a plecat prin ţări străine să lucreze. El ne suna în fiecare săptămână, noi îi trimiteam scrisori cu fiecare autocar care pleca de la firma angajatoare, el ne trimitea cadouri, noi îi făceam felicitări de carton şi reviste cu bancuri, scrise la maşină şi desenate cu pixul.

La 17 ani, prima mea iubire - ne-am certat rău, până am ajuns să nu ne mai vorbim unul altuia; lui i se părea că respectivul nu era destul de bun pentru mine, dar eu eram orbită şi nu mai vedeam, nici voiam pe nimeni altcineva decât pe el. Tata a încercat să mă convingă întâi cu binişorul, pe urmă cu autoritatea, pe urmă cu ameninţări; închipuiţi-vă un leu furios şi o să vă daţi seama cam ce aveam de înfruntat. Chiar şi după ce m-am despărţit de respectivul şi ani după aceea, chiar dacă, privind în urmă, recunoşteam că tata avea mare dreptate să facă tot posibilul să mă îndepărteze de X, relaţiile între noi au rămas foarte reci - nu-l puteam ierta pentru ce se întâmplase şi pentru ce spusese de nenumărate ori. Cel care fusese cel mai important bărbat din viaţa mea, eroul si modelul meu, mă dezamăgise cumplit. Nu mai suportam ideea unei prezenţe autoritare care să încerce să mă conducă şi căreia să-i dau socoteală; cred că de asta am lăsat-o moale cu facultatea şi mi-am căutat de lucru, să fiu, financiar, pe picioarele mele. Chiar şi după ce am plecat din ţară, vorbeam cu el rar şi dădeam semne de viaţă şi mai rar.

La 23 de ani, toamna trecută, când am fost în Spania, a venit să mă vadă. A făcut 600 de km, într-o singură zi, pentru mine. Spre sfârşitul zilei, m-am scuzat în faţa părinţilor lui Dani şi am petrecut puţin timp singură cu tata, ca să putem vorbi în linişte. Pentru mine, era o perioadă destul de dificilă; tata mi-a amintit cum e să ai pe cineva care să te protejeze şi să te iubească, orice ar fi şi orice decizie ai lua. Pentru prima dată, mi-a vorbit şi el despre lucruri pe care nu le bănuisem vreodată. În acea după-amiază, ne-am descoperit unul pe altul şi ne-am apropiat unul de altul mult mai mult decât în toţi anii de până atunci - şi mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de el.

L-am revăzut la nuntă, i-am văzut emoţia şi mândria, l-am văzut descumpănit în faţa surorilor mele devenite domnişoare cochete, trist când şi-a dat seama că nu ne-a văzut crescând. Aş fi vrut să-l pot lua şi eu în braţe la rândul meu şi să-i înfrumuseţez anii care-i mai rămân de petrecut departe de noi. Aş fi vrut, şi încă vreau să locuim mai aproape unul de altul, să mă pot ocupa de el, să-l scot din casă, din rutină şi din plictiseală, să nu mai trăiască singur. Aş face orice pentru el.

Ieri a fost ziua celui mai important bărbat din viaţa mea. Te iubesc, tata.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire