Blogger Template by Blogcrowds.

Ieri mă tăvăleam pe jos de râs după ce văzusem treaba asta la DeMaio:

După aceea, răsfoind internetul (înlocuitor al ziarului ce acompaniază cafeaua de dimineaţă), mi-a pierit râsul.

Din totalul de peste 3.700 de eleve, doar 315 de copile vor fi vaccinate la Constanţa. Cei mai mulţi părinţi ai fetiţelor au spus un NU hotărît campaniei iniţiate de Ministerul Sănătăţii Publice (MSP). Rezultate la fel de catastrofale au fost întîlnite şi în alte judeţe ale ţării, în Bucureşti peste 80% dintre părinţi refuzînd să-şi vaccineze copiii, motiv pentru care reprezentanţii MSP decis demararea unei noi campanii de informare, după care să se treacă la vaccinare. (de aici)
Din păcate, cunosc nu puţini oameni prost informaţi şi înguşti la minte, care cred toate gogoşile conspiraţioniste - de parcă mai-marii lumii n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să se ia de-un nea Ghiţă Oarecine - ca să sper că cele două fapte nu au nici o legătură. Cum însă e mai uşor de crezut că cineva are ceva cu tine decât să caşti ochii şi să te informezi, nu-mi rămâne decât să aprob ce-a zis cineva: "I'm not saying there should be a capital punishment for stupidity, but why don't we just take the safety labels off of everything - aş adăuga "şi să-i lăsăm să nu-şi facă vaccinurile" - and let the problem solve itself?"

Later edit: suntem doi, iar Cristy intra in blogroll.

Later later edit şi notă de lămurire: Se pare că lumea a înţeles că îi înfierez pe cei care au refuzat vaccinul, punct. Nu. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat din precauţie. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat pentru că nu ştiau mare lucru despre el. Vorbesc strict de cei care împrăştie mesaje "iluminatoare" precum cel din imagine şi de cei care-l cred şi refuză vaccinul din cauza asta. Pentru că, din păcate, există. Mi s-a spus că exagerez, că e o glumă, că e scris intenţionat. Ţin să vă asigur că am cunoscut personal numeroşi oameni care nu numai că ar crede o asemenea enormitate cu ochii închişi, ba chiar ar înfrumuseţa-o înainte s-o dea mai departe, ca să-i mărească efectul asupra altor gâşte credule care nu ştiu să se informeze din mai multe surse. Cunosc persoane care nu vor calculatoare şi internet acasă pentru că "ne spionează NASA prin satelit" şi care promovează tot felul de bălării despre chestii pe care nu le cunosc nici cât cunosc eu fizică subatomică, persoane care mi-au distrus definitiv încrederea în omenire. Strict despre aceştia e vorba în postul ăsta, aşa că, vă rog, n-o mai luaţi pe arătură. Mersi.

Am citit odată pe undeva un articol despre matematica amoroasă ori, mai nemetaforic vorbind, despre diversele tipuri de relații, toate variații pe tema 1+1= cât?

Ascultam teveul cu jumate de ureche, azi pe la amiază, și-am auzit un tocsou de-ăla în care era vorba despre cuplurile fuzionale. Adică, după articolul de care am zis mai sus, 1+1=1: un el, o ea, o relație. Acel cuplu care este de nedespărțit și autosuficient, asemenea miticilor androgini, creaturi bărbat-femeie, uniți spate în spate. Acel cuplu care nu are nevoie de prieteni, familie, de lumea exterioară. El îi ajunge ei și ea îi ajunge lui, ei doi formează o lume de sine stătătoare, închisă celor de afară.

Se spune că asemenea relații nu durează, că focul va consuma odată și odată tot combustibilul necesar și că atunci povestea se va termina. Că, din păcate, în momentul în care asta se va produce, cei doi își vor da seamă că sunt singuri, pentru că și-au ignorat prietenii, închiși în lumea lor.

Toate astea mi s-au părut foarte logice, până am auzit povestea unuia dintre cuplurile venite la emisiune. Doi bătrâni ce trăiau o relație fuzională de, atenție, nu mai puțin de 48 (!!!) de ani. Reportajul îi arată făcând absolut totul împreună, mereu lipiți unul de altul, vecinii mărturisind că nu i-au văzut niciodată câte unul, uimiți de longevitatea unei asemenea relații. Adevărul e că și pe mine m-a surprins povestea, nu reușesc să înțeleg ce a putut-o alimenta atât de mult timp.

Am trăit și eu două asemenea experiente. Prima a fost prima mea relație de durată. Îmi dau seama, privind în urmă, că era o dragoste bolnavă. Eram dependentă de el, aveam nevoie de el, să-l văd, să-l aud, să-l sarut. Dacă nu-l vedeam o zi, simțeam că înnebunesc. Chiuleam de la școală ca să mai stau un pic cu el. Când a fost plecat o lună, a fost un coșmar. Era drogul meu. Cei care au încercat să se lase de fumat, să-și aducă aminte cum a fost, să însutească senzațiile și-au să-și dea seama cam cum mi-a fost. Când ne-am despărțit, am suferit ca un câine, am refuzat să mănânc și am slabit îngrozitor.

Apoi l-am întâlnit pe M. Atracția a fost, din prima, foarte puternică, din amândouă părțile. Cu excepția a vreo trei luni de despărțire - care m-au adus înapoi și mai pornită decât înainte - am fost lipiți. Era o relație foarte, teribil de fizică, evident, pasiunea mistuitoare se hrănea mai ales din nevoia noastră de a ne simți unul pe celălalt. Deși locuiam în cămine diferite, ne vedeam cât puteam de des și toată lumea ne spunea că suntem foarte drăgăstoși; când dormeam împreună, eram efectiv lipiți, strânși unul în altul, cu bratele și picioarele împletite, încercam să simțim fiecare părticică a corpului celuilalt. Cum s-a terminat? Pur și simplu s-a stins focul. Și, deși relația mea de acum se bazează și pe altceva decât atractia fizică, trebuie să mărturisesc că uneori mi se face dor de acea nebunie a simțurilor...

Cu toate astea, pentru mine, 1+1=1 rămâne o aberație. Sunt prea independentă ca să nu simt că mă sufoc, ca să nu încerc să evadez, ca să nu mă bat pentru bucățica mea de teritoriu personal. Cel putin M îmi lăsa libertatea de a face ce vreau eu, timpul meu în care să mă ocup de mine, iar când îl regăseam, dorul celor câteva zile în care nu-l văzusem aprindea flacăra și mai tare. Dar să trăiesc așa zi de zi, oră de oră, întotdeauna in doi, probabil aș înnebuni și-aș pleca.

  • Am fost din nou la oftalmolog. Ca sa-i spun cu care pereche de lentile, din cele 3 pe care mi le-a dat, ma simt mai bine, mi-a cerut 50 de euro. Mi-a zis ca ne mai vedem la anu'. S-o crezi tu.

  • Din cei 75 de euro pe care i-am platit data trecuta aceleiasi doctorite, pentru 5 minute de consultatie si doua picaturi, Sécurité Sociale - sa-i zicem mai amical Sécu - mi-a dat inapoi vreo 20. In schimb, aia de freaca busuiocul acasa pe banii statului au dreptul la aceeasi doctorita gratis. E clar, cand o sa fiu mare o sa ma fac somer.

  • La magazin, o gasca de golani galagiosi si - din intamplare, ovcors - negri au fost bagati in fata cozii de cinspe persoane de catre gardian, negru si el. Baietii s-au cautat prin buzunare dupa bani, n-aveau, au dat sa plateasca cu cardul (tripla cacofonie, dar ce mai conteaza). Tampiti fiind - tot din intamplare - nu si-au dat seama ca respectivul card era facut numa ca sa scoti bani cu el, nu sa platesti. Prin urmare, in timp ce coada batea pasul pe loc, cu matele chioraind, si facea planuri ucigase in capul ei de personaj colectiv, unul dintre respectivii reprezentanti ai viitorului Frantei s-a tirat, cu jumate din cumpararurile neplatite in brate, sa scoata bani de la bancomat. Celalalt a ramas sa se hlizeasca la gardian, care gardian incepea sa se simta prost sub privirile multimii care astepta. Sper din toata inimioara mea neagra ca a regretat amarnic prostia pe care a facut-o.

  • Voiam sa ma tund. La coafor m-au anuntat ca tunsoarea pentru par lung e dooşopt de euro, aia scurta şaişpe, iar pe mine m-ar costa cinzeci, ca vreau sa trec de la par lung la par scurt si se cheama tunsoare de transformare. Prin urmare le-am urat sa-si introduca briciurile undeva si mi-am bagat foarfeca in par. Singurica. Iaca ce-o iesit:

Pofte

Am, de cateva saptamani, niste pofte teribile. Eu - care ma laudam ca poti sa-mi arati orice delicatesa fara sa salivez - am devenit atat de pofticioasa, ca intrec orice copil urlator si razgaiat. Ajunge sa vad, pe vreun forum, o poza cu ciuperci la gratar sau cu o aripa de pui prajita frumos, rumenita si crocanta, cu un gratarel sau cu un cartof la cuptor, ca imi ploua in gura mai ceva ca-n perioada musonului si trebuie neaparat sa-mi infig si eu dintii in asa ceva.

Aseara, din cauza asta, am trecut printr-o incercare foarte dificila. Mi-era pofta de ceva sarat si crocant. Am o slabiciune pentru saraturi de cand eram mititica, eram in stare sa ling sare de pe deget cu orele daca n-aveam pe ce sa o presar. De aia am mereu prin casa tortillas - sau coaja de maliga, cum le zice mama - noua mea pasiune sarata, chipsuri, floricele - consortul m-a poreclit Miss Popcorn, iar de la socri am primit, de ziua mea, o masina de facut cucoșăi - si alte asemenea. Mi-era deci pofta de ceva crantanitor si mai ales sarat cat se poate si m-am dus sa dau o tura prin bucatarie, ca la ora aia tarzie, zece spre unspe, nu mai gasesti tipenie de magazin deschis pe aici.

Jale. Folosisem ultimele graunte de floricele cu cateva zile inainte (si le si arsesem rau, dar asta e alta poveste, sa-mi amintiti sa v-o spun), restul de rontaieli disparusera fara urma, iar pofta mea crestea nestavilita. M-am uitat in frigider, sperand ca mai gasesc o bucata de afumatura de ros, un carnat, ceva, orice, insa numai un castravete ma privea gales de pe un raft. L-am insfacat, l-am presarat cu multa, multa sare si l-am devorat. Din gand insa nu-mi ieseau dragele mele tortillas, le vedeam in fata ochilor, rumenite triunghiuri sarate, groase doar cat trebuie ca sa fie crocante, le simteam gustul de porumb prajit, aproape ca puteam sa le ating. Imi era atat de pofta ca devenisem ilustratia ideala pentru expresia "imi lasa gura apa". Si acum inghit, nu in sec, ba dimpotriva, doar cat scriu despre ele.

De disperare, am mai pornit un raid de cautare. Am inspectat amanuntit rafturile care-mi gazduiesc de obicei delicatesele. M-am uitat prin toate colturile. Am verificat ca nu-mi ramasese nici un pumn de graunte de floricele pe undeva. Nu-mi ramasese. M-am mai uitat o data, cu atentie, pe toate rafturile frigiderului. Am dat roata de mai multe ori prin camera, in speranta ca, inca o data, consortul uitase sa puna la loc vreo punga cu chipsuri. De obicei il cert pentru asta, acum l-as fi binecuvantat. M-am intors sa ma uit in dulapul din bucatarie, unde tronau, fudule, batoane de ciocolata cu foi de napolitane si caramel, o ciocolata alba cu cocos, o ciocolata neagra cu portocale, biscuiti cu ciocolata, urmari ale poftelor de ieri. Mi s-a facut greata de atata ciocolata si mi-am dorit cu si mai multa ardoare tortillele mele. In casa nu mai aveam nimic, absolut nimic sarat. Mi-am jurat ca, la prima ocazie, o sa vandalizez rafturile magazinului si m-am apucat sa joc un mmorpg, sa mai sufere si altii - in speta monstrii - de frustrarea mea.

PeSeu: nu va faceti griji pentru poftele mele. Imi vine in mod regulat confirmarea ca totul se petrece cum trebuie.

Dis de dimineata

Avertisment: Acest post a fost scris inaintea celor trei cafele necesare unei bune functionari a creierului denisesc. Eventualele incoerente, zapaceli, repetitii, greseli, luari pe aratura, cuvinte inventate, anacolut...uh...uri (?) nu pot fi reclamate.

Sunt o mare amatoare de somn. Daca nu mi-ar fi ca pierd jumate de zi, as dormi pe rupte pana la doua-trei. Mi-e atat de bine in pat, pe perna mea nici foarte moale, nici foarte tare (perfecta, ce mai), sub plapuma, la cald, de ma intreb daca intr-o viata anterioara n-am fost pisica (sau urs, daca exista ursi care hiberneaza in continuu). Cel mai des, odata ce am adormit, poti sa vii si cu fanfara, ca nu aud nimic. De aia a supravietuit asa mult domnul consort, sforaitor din tata-n fiu. Taica-su, mai putin norocos, a dat peste o pereche de urechi asa sensibile, ca e auzit cu tot cu dopuri de ceara. Saraca soacra, in vacanta in Spania a dormit foarte putin, cu socrul sforaind langa ea de tremurau geamurile si cu fiul sforaind alaturi de vibrau peretii, si-asa subtirei. Dar divaghez.

Imi place deci sa dorm. Culmea, sunt totusi o pasare de noapte. Stau treaza pana la ore indecente cu mai multa usurinta decat pot sa ma trezesc la crapatul zorilor. Dimineata mi-e somnul cel mai dulce, mai ales spre orele la care lumea pleaca la serviciu, e o placere rautacioasa sa-l aud pe consort foindu-se de la 5 jumate (in saptamanile cand lucreaza de dimineata si incepe de la 7), pe vecini facand dusuri probabil reci, in timp ce eu ma culcusesc mai bine sub plapuma si ma las cuprinsa de somn. E o senzatie atat de delicioasa, incat n-o pot descrie. Nu stiu ce-o sa fac cand o sa trebuiasca sa merg la munci, ca oamenii mari; probabil o sa-mi caut ceva cu orar de noapte.

Ei. Azi il ascultam, cu jumate de ureche, pregatindu-se de plecare si, facuta ghem, ma lasam sa adorm pe jumatate (nu de tot, ca asteptam pupicul de la revedere), anticipand cu deliciu (stiu ca ma repet, dar ati fost avertizati) momentul in care avea sa iasa pe usa si eu sa adorm din nou. Cu un singur ochi intredeschis, mi-am pus telefonul sa sune ceva mai tarziu, ca am totusi niste trebi de dimineata, m-am luptat un pic cu somnul (nu prea mult, sa nu plece) si, in sfarsit, Dani a plecat. Am cascat, fericita, si mi-am bagat capul in perna.

Si mi-am dat seama ca eram perfect treaza.

M-am sucit, m-am foit, m-am invartit, mi-am tras plapuma peste cap, nimic. Placerea asteptata era pierduta, nu puteam sa adorm cu nici un chip. Si uite asa m-am ridicat din pat la 6 fara 10, m-am zgribulit de frig (diferenta dintre temperatura camerei si cea de sub plapuma ma surprinde de fiecare data) si am deschis calculatorul.

Acuma e 7:57, dar am sa pun ora postarii 6 jumate, ca atunci mi-a venit ideea sa scriu, numai ca fara cafele functionez mai incetisor, asa, babeste, sa nu obosesc. Ma duc sa mai pun de-o cafea. Neata, tu, Monico, vaz ca nici tu n-ai somn.

Lifting

Mi-am schimbat din nou aspectul blogului (mulțumirile merg la Leah, la care am văzut linkul). Încă nu sunt foarte încântată, dar îmi place mai mult decât cu ce aveam înainte. Păcat doar că a trebuit să renunț la Minima Stretch și să mă mulțumesc cu o coloană mai îngustă. Voi ce părere aveți?

Am avut de-a face iar cu Franţa din spatele ghişeelor, deci urmează încă o povestire în care o să-mi vărs nervii.

Am fost ieri la prefectură ca să încep demersurile pentru titlul de sejur, care se obţine în câţiva paşi: mai întâi, trebuie să mergi să faci programare, apoi să revii cu dosarul când ţi-or spune ei, apoi să astepţi până ţi se lungesc urechile să primeşti titlul. Mi-am zis că, fiind vorba doar de o programare, n-o să dureze mult. Că doar cât ţine să mă duc la ghişeu, să-i spun omului despre ce-i vorba şi el sa-mi spună pe ce dată să mă întorc? Maxim zece minute.

Ei, aş. Aici eşti în Franţa, fată dragă. Mi-am adus aminte de asta când am intrat pe uşă prefecturii şi-am văzut o coadă... pfoai, să zici că se dădeau titlurile astea de sejur gratis. Ca fapt divers, cam toţi erau africani şi arabi, dar asta are mai puţină importanţă. La fel şi mirosul majorităţii, cum am încercat eu să-mi conving creierul (ştiţi, "mintea învinge materia", alea-alea). Aşa, să trecem peste faptul divers. Pentru toată marea asta de oameni, câţi funcţionari credeţi că erau prezenţi la welcome desk? A? Unul. Unul singur. Pentru o sută de oameni. O sută de oameni care se înghesuiau în acelaşi spaţiu închis, respirând, unii îmbogăţind aerul neoxigenat cu parfumuri naturale, de esenţa tare, alţii purtând în spate, înăbuşiţi în şaluri, copii urlători şi încăpăţânaţi. Să vă mai explic de ce am simţit că mi s-au muiat picioarele, că mi s-a răcit spatele şi că am început să pierd contactul cu realitatea?

După vreo jumătate de oră de coadă şi vreo cincizeci care au avut prioritate în faţa ălorlalţi o sută (eu fiind a o sută una) pe motiv că aveau randevu, am ajuns şi eu la ghişeu. Tipul, un tinerel slăbuţ şi pricăjit de mi-era milă de el, s-a uitat la paşaportul meu, m-a întrebat dacă-s măritată şi m-a trimis la altă coadă, la un ghişeu unde nu era nimeni. După încă vreun sfert de oră, a apărut o tanti cu o cafea, a depus-o fără grabă pe biroul colegei care a apărut şi ea ceva mai încolo, s-a dus să-şi ia şi ea una, s-a aşezat calmă, şi-a pus zahărul, a amestecat încet, a luat o înghiţitură şi abia apoi ne-a făcut semn să venim. În acuzarea ei mai vine şi faptul că pauza de masă de o oră se terminase nu demult, de ce dom'le nu pot ăştia să-şi bea naibii cafeaua atunci?!

Şi, cireaşa de pe tort, ghiciţi când mi-a făcut programarea, că doar nu-s sătulă de frecat menta pe-acasă, fără job. Pe 17 decembrie. Aveam toate actele la mine, în dosarul de sub nasul ei. Nu. Veniţi peste o lună, ca să vă dau titlul de sejur peste alte 2 luni, că doar nu vă trebuie drept de muncă acuma, nu?

Fi-v-ar Franţa de râs!

Parerea voastra

De ceva vreme, mă tot bate gândul să-mi fac bloguşorul mai frumos. Unii îmi spun că arată foarte bine şi aşa. Singură nu-mi pot da seama cât de mult place ochiului, că-i puiuţul meu şi nu pot fi obiectivă. Ce vreau să ştiu: vouă cum vi se pare? Ce ar trebui să schimb? Vă deranjează ceva anume la citit? Ce aş putea să adaug?

Lista mea

Să te trezesc în zori și să te țin în brațe, pe balcon, în timp ce-ți bei ceaiul, cu ochii la ceața de dimineață.
Să descoperim împreună castelele de pe Loire (les chateaux de Loire, ce frumos sună...), falezele nordului și câmpurile de levănțică ale sudului.
Să învățăm împreună rumba și jive.
Să petrecem zilele ploioase în pat, citind, cu câte-o cană de ceai fierbinte cu scorțișoară.
Să te sărut pe întuneric, la cinema, și să-ți caut degetele pe orbecaite.
Să îmi ascund mâna încleștată pe a ta în buzunarul tău, când ne plimbăm în vreo dimineață friguroasă.
Să-mi săruți ochii somnoroși, diminețile, și să îmi șoptești că e gata cafeaua.
Să-mi petrec zilele fotografiindu-te.
Să ne uităm împreună la aburii respirației noastre și să le închipuim forme.
Să-mi pierd serile la Luvru, cu tine, mână în mână.
Să ne rătăcim împreună printre rafturile bibliotecii, culegând ici și colo câte o frază, ciugulind câte un cuvânt, savurând câte un paragraf.

Când nu ești lângă mine, mă petreci în gânduri atât de des, încât nu mai știu care sunt amintiri și care sunt vise.

A fost odata ca niciodata...


Intro alta dimensiune temporal spatiala exista un imparat. Care, ca orice imparat ce se respecta avea o imparatie.

Imparatul nostru era un mare om. Era iubit pe taramul lui, deoarece adusese peste zonele ocupate de muzica proasta, din trecut, marele dar al rocului. Odata cu rocu a venit si falimentul companiilor de gel de par, dar o crestere deloc ingrijoratoare, ci chiar placuta, a companiilor producatoare de sampon si produse de ingrijire a parului. Imparatia devenise principalu exportator mondial de sampon pe baza de extract de michidush pansamentat.

Ca orice imparat de poveste, asta avea trei fii. Din intamplare, imparatul vecin, mare crescator si exportator de baliverne, avea o fata. Nu se stie cat de minunata era, ca umbla numai machiata masiv cu negru, fiind mai goth din fire. Ca in orice poveste, fata trebuie sa se marite, iar printisorii vecini vor s-o ia de nevasta (mai mult din motive tip jumatate de imparatie ca zestre decat pentru frumusetea ei palida). Ca sa se dovedeasca vrednici, trebuie sa treaca prin obisnuitele incercari - in cazul nostru, un concert de black metal, la care sa reziste pana la final fara sa adoarma.

Se mai adauga niste trupe de rock satinist cu nume indescifrabile si public restrans (citez: "Albumele le scot numai in numar de 18 din care vand 13 restul de 5 arzandule nuaptea la 12 nuaptea, intru glorificarea puterii zeului Satin si pentru a isi demonstra astfel greata pentru curentele muzicale de care au auzit mai multi uameni decat cei din cercul lor si care vand mai multe albume decate degete au membrii trupei. Pentru a putea vinde si mai putine albume, fiecare membru al trupei si-a amputat cate un deget de la picior, astfel scazand numarul cu doi."), un zmeu exilat pentru preferintele muzicale, obisnuita baba care-l ajuta pe fiul cel mic, un cal cunoscator ale inceputurilor rockului, un stil narativ inimitabil (si stati sa-l auziti povestind live...) si se obtine "Praslea si black metalul jegos".

Episodul 1, aici. Restul is tot acolo, va descurcati voi, ca sunteti mari. Si daca tot vi l-am prezentat, animal00 aka MacMetu aka Platon aka povestitorul nostru intra si-n blogroll.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire