Denisa contra Franţei

Sunt timida. Atat de timida, ca unii m-au crezut autista. Intr-o vreme devenise atat de rau, c-am ajuns sa-i cred si eu. In public (adica oricand mai era cineva pe langa Dani), ma retrageam intr-un colt, fie el si imaginar, si taceam. Traiam mai mult inauntrul meu decat in afara. De altfel, nici nu stiu de ce pun verbul la trecut, pentru ca toate astea se intampla in continuare.

Niciodata nu mi-au placut grupurile. La scoala, de mica, daca trebuia sa vorbim cu fata spre clasa, ma apuca plansul. De altfel, am evitat intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. N-am facut parte din vreo gasca, m-am imprietenit cu fiecare in parte – nu am probleme in a socializa cu o singura persoana. Dar cand sunt intr-un grup, gasca, adunare, colectiv sau orice altceva ce implica mai mult de o persoana, ma blochez. Nu stiu ce-o sa fac in fata publicului cand o sa iau Nobelul. Daca trebuie sa spun ceva, am emotii, ma inrosesc, iar ca sa evit toate astea, tac. Prin gand imi trec replici geniale, raspunsuri sclipitor de inteligente, argumente imbatabile, dar tac, altfel as capata atentia grupului.

In liceu, ca sa scap de timiditate – vezi, Doamne – am facut cursuri de teatru. Incercam, uneori cu succes, sa par relaxata, cool si amuzanta cand faceam exercitii. In paralel, ma imprieteneam cu fiecare coleg in parte, ceea ce-mi garanta procentul de public incurajator de care aveam nevoie. Alte exercitii imi erau odioase. Eu, cea cuminte, discreta si tacuta, trebuia sa imi inchipui ca vorbesc cu cineva aflat de cealalta parte a parcului si sa-mi urlu numele cat sa ma auda. Oroare. N-am ajuns pe scena si, retrospectiv privind, ma bucur. Se pregatise o piesa geniala („Regele moare”, a lui Eugen Ionescu), regizata si jucata foarte misto, cu care s-au luat mai apoi si multe premii. Cu mine pe scena, poate ar fi devenit un fiasco.

Teatrul a trecut (desi aveam oaresce talent), timiditatea a ramas. Imi place sa spun ca, de fapt, prefer rolul de observator de pe margine. Am devenit chiar buna la asta. Adevarul ca as vrea si eu sa fiu una dintre aceia cu carisma, care doar apar si devin centrul gravitational al grupului, liderii inascuti, pe care toata lumea ii place. Insa talentul meu de a tacea ar fi invidiat si de calugarii cistercieni, aia de vorbesc numai prin semne si numai la nevoie.

Cand am inceput sa fac naveta intre Romania si Franta, a fost si mai si. In primul rand, pe autocar faceam 48 de ore (sau mai mult, in functie de maiestria soferilor de a da peste ambuteiaje). Altii ar vorbi cu colegul de scaun, cu ceilalti calatori in pauze, ar lega poate prietenii. Nu eu. Eu am tacut, am citit si am batut recordul mondial la somn pe scaun de autocar. Cine se mai poate lauda ca a dormit 40 de ore aproape in continuu?

Apoi, dupa cum v-am zis, vine problema cu emotiile cand trebuie sa ma bag in seama. Mai ales in franceza. Aveam impresia ca uit tot, faceam greseli penibile, eu, cea care trecuse bacul (nivel avansat) cu 10. Ai lui or fi crezut ca sunt muta. Rezerva mea de pe vremea cand eram in Romania era, fata de cea din Franta, ca o majoreta echipata cu pompoane, high on sugar si Red Bull, fata de o testoasa de 500 de ani in perioada hibernarii. Nu scoteam un cuvant. La masa, mancam cuviincios, cu coatele lipite, fara un cuvant, fara zgomot, ziceam da la orice mi se propunea (da, am mancat pentru prima data melci numai ca sa nu ma mai intrebe de inca zece ori „dar de ce nu vrei sa gusti macar?”). Am rezistat totusi eroic in fata Roquefortului si a altor neamuri de-ale sale, comparabile la miros cu un starv de caine uitat vara la soare, decupat in bucati si indesat in sosete de cioban. S-a ras de mine cand am fost in vacanta cu el, parintii lui si matusa-sa Jocelyne: pana in Sud, timp de 10 ore, am tacut. In Sud, timp de o saptamana, am tacut. Ok, recunosc, am deschis gura in timpul meselor, ca sa zic ca nu mai vreau o portie de aia sau aialalta. Si ca sa intreb cine era in baie, ca voiam si eu. Plus alte maruntisuri, dar nu tineti asa mult la precizie, nu?

Bineinteles, in conditiile astea, viata mea sociala era pe moarte. Zic era, pentru ca mai mergeam in vizite la familia lui si, incet-incet, am inceput sa mai deschid gura. Mai schimbam si eu o vorba si cu altcineva decat consortul.

Apoi am cunoscut-o pe Lydia, si ea la fel de vorbareata ca mine. Cu ea, daca nu vorbim despre lucrurile pe care le aveam in comun, ma plang de consort si analizam ce si cum. Apoi ea zice de al ei (care de altfel zici ca-i frate geaman cu Dani, numai ca mai tanar. In rest, la fel de enervant din aceleasi puncte de vedere). Dupa ce terminam cu ei, tacem. Partea buna e ca stiu ca ea stie ca nu-s vorbareata, si ca stiu ca ea stie. Si invers. De aceea, tacerile noastre in doua nu sunt stanjenitoare. Tacem, ne plimbam, uneori conversatia se reinnoada de la sine, cateodata nu.

Dar cum Lydia are si scoala si job part-time, nu ne vedeam atat de des. Si-n afara de ea, nu mai ieseam din casa pentru nimeni, iar viata mea sociala m-a amenintat din nou ca se sinucide.

Am inceput sa fac depresii. La inceput rare, apoi cate una pe zi. Mi-era dor de tara si de prietenii mei, cu care stateam de vorba cu orele, tragand de o cafea si-o tigara. Nu-mi gaseam de lucru (si iata-ne ajunsi la momentul in care mi-am facut blog). Stiti ce s-a intamplat mai departe. Prin iunie eram intr-o stare atat de proasra, ca Dani a fost nevoit sa accepte faptul ca aveam nevoie de o intoarcere la radacini. V-am zis ca in timpul vacantei am fost guresa ca o vrabie si vesela ca un pitigoi.

Si intr-adevar, de cand m-am intors din tara, parc-o duc mai bine. Mai schimb o vorba cu vanzatoarele sau bibliotecara, unde inainte ma panicam doar la ideea asta. In familie, vorbesc mult mai mult ca inainte si observ ca lumea ma place si asa. Am cunoscut-o pe Alex, despre care pot sa va spun doar ca mi-a devenit repede cea mai buna prietena. Cu ea, vorbesc mai mult decat cu oricine de pe-aici (in afara de consort, cu care sunt totusi bot in bot zi de zi). Am indraznit chiar sa zambesc lumii pe strada si uneori mi s-a zambit inapoi. A ajuns chiar sa-mi faca placere sa intru in vorba, sa fiu deschisa, primitoare, zambitoare.

Ma schimb. Si asta ma bucura.

P.S. Poze noi.

P.P.S. Plimbandu-ma printre bloguri, am gasit asta la Motanes: "Timiditatea e defectul oamenilor mari, iar tupeul e calitatea oamenilor de nimic." (Maurice Coyaud) Poate nu-i chiar asa rau pana la urma...

Sunt in pana de idei. Mare. Mi-am promis insa, cand am inceput blogul, sa scriu in mod (cat de cat) regulat, ca sa ma obisnuiesc pentru cand voi fi mare si voi scrie carti.

Cum azi (si ieri si alaltaieri si rasalaltaieri) am un blocaj provocat de lene care ma impiedica sa gasesc un subiect interesant, o sa fur idei de la altii, incepand cu Zappy, de la care mi-a placut postul despre vise.

Cel mai adesea visez povesti eroico-fantasy, surprinzator de coerente, in care eu sunt, ofcors, eroul/ eroina care detine un obiect dorit de multi: ori vreo sabie minunata si stralucioasa, vreo piatra pretioasa ori vreun sfant Graal. Acesti multi care vor sa puna mana pe jucariile mele ma urmaresc prin tot felul de castele si labirinturi, dar eu si prietenii mei (caci, bineinteles, se alatura si altii cauzei mele nobile, care este) le tinem fata cu succes. Dupa astfel de vise, ma trezesc cu porniri de Xena si cu regrete ca nu m-am nascut elf.

De asemenea, am inceput sa visez urat din ce in ce mai des. C-o fi de la stres, de la dragostea pentru tara straina in care ma aflu de nevoie sau pur si simplu de la frica renascuta de intuneric, nu stiu. Cert e ca, desi imi place la nebunie sa dorm, de parc-as fi neam de mâta, in ultima vreme incerc sa intarzii cat de mult momentul bagatului in pat. Sa nu mai zic ca domnul consort, care ar putea sa ma tina in brate ca sa ma apere de baubau, asa cum mi-a promis inainte sa ma mut, ei bine, dumnealui se-ntoarce bine-mersi pe burta si incepe sa sforaie linistit inca dinainte ca eu sa fi terminat de imbracat pijamaua. In momentul ala imi raman doua optiuni: sa ma bag cumva cuibarita langa el si sa stau cu ochii-n tavan pana adorm, ceea ce nu prea-mi surade, ca adorm si greu; si b) sa aprind veioza si sa citesc pana la 4 dimineata, pana adorm cu nasu-n carte si cu lumina aprinsa, ceea ce are avantajul ca ma tine ocupata si nu ma mai gandesc la tampenii pana ma ia somnul.

Sa revin insa la visele urate. Nu pot sa zic ca am cosmaruri adevarate, de-alea de la care te trezesti cu sangele inghetat, cu spatele sloi si cu parul ridicat, de nu-ti mai vine sa dormi pentru cateva zile. Ce numesc eu cosmar e unul din visele acelea in care vrei sa tipi si nu poti, vrei sa fugi si parca ai picioarele prinse-n smoala, cazi de undeva (ceea ce ma-ngrozeste de-a dreptul si-mi da palpitatii, ca mi-e asa frica de gol ca nici in lift nu ma urc, ca sa nu mai zic de parcurile de atractii) sau, cel mai urat, stii ca e ceva rau langa tine si nu poti face nimic.

Imi amintesc de un cosmar din copilarie (de care am zis si-ntr-un comentariu la postul lui Zappy) care m-a marcat. Am visat ca eram in sufragerie, iar ai mei erau in balcon, ne despartea doar usa cu geam si perdeaua, cand in casa au intrat doi vampiri. Macar daca ar fi semanat cumva cu Lestat, dar nu, ai fi zis ca erau fratii primului Dracula aparut pe ecran. Am dat sa fug spre balcon, m-am impiedicat si am cazut, iar ei au inceput sa rada in timp ce se apropiau incet de mine si ma tachinau ca "daca-i chemi pe parintii tai, plecam". In timp ce ma taram pe coate spre usa, am inceput sa tip cat puteam eu de tare, numai ca din gat nu iesea nici un sunet. Incercam cu disperare sa tip , trageam aer in piept cat de mult puteam si-mi incordam corzile vocale, dar nu se auzea nimic. Ajunsesem langa perdea, eram aproape, puteam sa scap de urateniile care se apropiau ranjind de mine, numai ca acel ultim pas care m-ar fi salvat nu putea fi facut. Ii auzeam pe ai mei razand in balcon si nu puteam sa-i strig, imi simteam corpul ca prins in smoala si nu mai puteam inainta. Unul din monstri m-a prins de umar, am tresarit violent si am deschis ochii. Mama era langa mine, speriata - ma apucase de umar ca sa ma trezeasca, pentru ca tipam prea tare.

De multe ori visam ca eram la geam si cadeam, un lucru care m-a terorizat in copilarie, din cauza unui film. Alteori saream din avioane, de pe cladiri, iar emotiile erau atat de puternice si groaza asa mare ca ma trezeam brusc, transpirata si cu inima batand ca la un iepure cu tahicardie. La fel mi se intampla si cand visam fantome, demoni si alte oratanii nevazute si terorizante, de trebuia sa stau cu veioza aprinsa si nu mai puneam geana pe geana pana dimineata. Ba am visat o data ca am omorat-o pe mama, pentru ca se transformase in strigoi, si m-am trezit plangand si cu perna uda. Cum am vazut-o, am prins-o in brate si am strans-o tare, de n-a stiut biata mama ce ma apucase, si am fost in stare de soc toata ziua.

Cel mai enervant e insa cand visez ca trebuie sa fug sau sa ajung cat de repede undeva si inaintez ca prin melasa. Ma incordez cat pot, incerc sa fug in salturi, cum fac la mare ca sa evit forta de frecare a apei, dar tot nu reusesc sa avansez mai repede. E frustrant si ma trezesc enervata, de nu stie saracul Dani ce m-a apucat.

Si pentru ca tot vorbiram de vise aparute din diverse fobii, in perioada in care ma pregateam de mutat in Franta am visat foarte des ca ba pierdeam autocarul, ba imi uitam valiza, biletul, banii sau pasaportul acasa, ba ca pleca autocarul sau avionul de sub nasul meu, cu bagajele mele, pentru ca eu eram ocupata sa fac nu stiu ce. Mai rau era ca, in vis fiind, eram convinsa ca sunt treaza si ma apuca disperarea ca "ce ma fac eu acuma fara bani/ bilet/ acte?"

Recitind postul asta, imi dau seama ca dintre visele frumoase nu-mi amintesc decat unul, care-i cam prea intim ca sa fie povestit. Prin urmare, doamnelor si domnilor, ne vom opri aici.


PeSeu: poze noi pe blogul foto