Denisa contra Franţei

"- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos."

(Barbu Stefanescu Delavrancea - "Bunicul")

Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

Pourtant quelqu’un m’a dit que tu m’aimais encore, serait-ce possible alors…

Mergeam cu ochii in jos, cu gandurile aiurea si fredonand un cantecel de dragoste, cand o sclipire rosiatica printre firele de iarba mi-a atras atentia. O castana. M-am aplecat si am cules-o; am ridicat ochii spre cerul albastru inchis si lumina lui racoroasa mi-a spus ca da, a venit toamna. Pana atunci o banuisem doar ascunsa in mirosurile vestede ale serii si palidul galben al catorva frunze, dar iata ca era aici. Degetele mele mangaiau, fara sa bag de seama, rotunjimea alunecoasa si tare a castanei.

As fi vrut sa ma asez in iarba, acolo, pe marginea strazii, sa ma sprijin de coaja albicioasa a copacului si sa ma uit printre frunze la toamna. In loc de asta, amintirile mi-au napadit mintea; imagini, sunete, desene. Eu, mica, fugind prin parc si imprastiind frunzele; fosnetul lor uscat in timp ce pluteau, castanele, rosiaticele, splendidele castane ce ma pandeau din iarba ca niste mici comori, cu care imi umpleam poala rochitei, buzunarele si mainile, pe care le insiram in toata camera ca sa-mi fac din ele jucarii.

Aveam pe atunci o carte minunata, „Jucarii din natura”, cu atatea desene atragatoare, ca ma tinea lipita de ea ore intregi. Priveam cu nesat zecile, sutele de jucarii pe care mi le puteam face odata cu venirea toamnei si-mi adunam material. Lili cea blonda ramanea uitata in balcon, Rebecca, frumoasa mea papusa bruna, era parasita in sertar, alaturi de bucatile de carpa colorata din care ii faceam haine, de acuarelele care ma fascinasera pana atunci si de creta colorata cu care desenam, pe asfalt, calutul cocosat. Trageam de mama si de tata sa ma duca in parc si, acolo, ma uitam in jur la bogatiile care ma asteptau sa le culeg si sa le duc acasa. Castane, ghinde, frunze galbene si rosii, toate promiteau ore de desfatare. Adunam tot ce puteam si, odata acasa, confiscam trusa de scule a tatei si cutiile de chibrituri si ma apucam de mesterit. Ghindele, cu palariutele lor, deveneau capetele unor papusi minuscule, cu brate si picioare de bete si cu fetele colorate cu carioca, ce locuiau in camere de carton cu mobila de castane si covor de frunze, conduceau masini cioplite in maduva de porumb si calareau elefanti de nuci cu trompe de sarma. Jocul asta ma absorbea cu totul si nu ma desprindeam pana nu ramaneam fara materie prima pentru mai multi omuleti si mai multa mobila. Ce conta ca sfredelul lui tata era plin de miez de castana, de nu mai gaurea nimica, ce conta ca pe jos erau numai firimituri de ghinda, bucati de frunze si coji de nuci care intrau, perfide, in picioarele ce se plimbau desculte prin locul meu de joaca, sau ca trusa de scule era imprastiata prin toata casa si ca nu mai erau chibrituri. Eu eram fericita.

On me dit que le bonheur est à portée de main, alors on tend la main et...

Am uitat de mine, am uitat ca acus ma marit si n-am pantofi, am uitat ca mi-e dor de prieteni, ca lipseste aia, ca trebuie sa cumpar celalalta... Rasucesc in mana castana si-i pipai pielea dulce, zambind, cu mintea departe, soptind „on me dit que nos vies ne valent pas grande chose, qu’elles passent dans un instant comme fanent les roses...” si totusi clipa asta dureaza, dureaza, timpul s-a dilatat sub puterea amintirii, sunt acelasi timp fetita incantata si fata ce zambeste cu gandul la ea insasi si... sunt fericita.

Serait-ce possible alors....

A venit vremea castanelor.




Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

Ne-am intalnit in liceu, intarziasem la prima ora, eram pierduta, cineva mi-a aratat drumul. Am intrat, emotionata, ca de fiecare data cand mi se acorda atentia unui grup, si m-am asezat pe singurul loc ramas liber in clasa - langa ea. De atunci si pana la bac am ramas in aceeasi banca, am impartit temele la mate si la franceza (eu, avansata, ii corectam zambind verbele puse mereu la infinitiv si-mi era draga pentru ca facea mereu aceleasi greseli), notitele la romana si caietele "de chat" - un fel de mess palpabil si mirositor a pix - pe care le umpleam de discutii adesea fara sens in timpul orelor, povestile despre baieti, despre relatii, despre prieteni din afara scolii.

Imi amintesc ca eram geloasa pe prietena ei din generala cu care isi petrecea mai toate pauzele, ca voiam sa stea numai cu mine, sa iasa numai cu mine, sa-mi explice de ce pe mine ma iubeste mai putin decat pe ea. Mi-a promis un eseu pe tema asta, pe care nu l-a scris niciodata, iar dupa liceu nu am mai intrebat-o nimic.

Imi amintesc momente invaluite in lumina aurie, petrecute cu ea - zile calde de primavara in care ne indreptam amandoua spre casa tinandu-ne de mana; plimbarile prin parc, povestind vrute si nevrute si sarind sotronul, indiferent daca gaseam unul desenat cu creta sau nu, cu incantarea unor fetite, sub privirile surprinse, dezaprobatoare sau zambitoare ale trecatorilor mai in varsta; cum ne duceam una pe alta in spate prin culoarele liceului sau pur si simplu ne urcam pe banca, ghemuite una-n alta si pisicindu-ne, de ne iesise vorba ca suntem lesbiene, ca tot erau la moda t.A.T.u.; zambaricii pe care mi-i desena pe caiete; "luptele" de la ea acasa, in care incercam sa ne trantim una pe alta pe canapea si care sfarseau invariabil cu rasete nebune; singura noapte in care am dormit la ea - dormit, vorba vine, de fapt am facut clatite cu ciocolata, ne-am indopat, ne-am uitat la televizor si am povestit in pat. Mai tarziu au venit plimbarile prin Copou si rarele iesiri impreuna, amandoua fiind prinse cu facultatea si iubitii respectivi, iar apoi... am plecat.

(text scris mai demult)

Am în faţă albumul cu poze de când eram mică. În prima poză - pe când aveam 6 luni şi ai mei locuiau în Timisoara. Pătuţul meu se afla lângă patul transformat pentru poză în canapea şi acoperit de cuvertura de un maro vulpesc, de catifea moale, de a cărei dulceaţă îmi amintesc şi acum. În poză, mama, pe atunci de vreo 26 de ani, mă îmbrăca. I se văd doar spatele şi părul blond cenuşiu, scurt şi buclat. Poartă o rochie albastră pe care, pe la 6-7 ani, o îmbrăcam să mă joc cu vecinele "de-a doamnele". Pe canapea, eu, o păpuşă-bebe cu puf în loc de păr şi cu ochi mari albaştri, cu guriţa bosumflată, uitându-mă serioasa la fotograf. Nu ştiu până la ce vârstă am stat în pătuţ, dar îmi amintesc clar jucăriile care apar în poză: căţelul de pluş galben, pe care dacă îl trăgeai de lesă, lătra, şi iepuraşul de pluş pe care l-am păstrat până printr-a opta, deşi avea sârma din urechi ruptă, şi celălalt căţel alb cu vestuţă în pătrăţele şi cu bască la fel aplecată ştrengăreşte peste o ureche buclată. ïmi amintesc de mine la unul sau doi ani, stând jos pe covor, sub masă, cerându-i mamei cîla şi palalu´ pentru jocul meu preferat. Puteam sta ore în şir să torn apa din sticla în pahar şi înapoi, minunându-mă cum dispărea apa treptat şi întrebându-mă unde se ducea (pe covor, făcând o baltă în jurul meu. De asta mama nu-mi dădea cîla şi palalu´ prea des.)

Dau pagina şi cad pe gânduri. Mâzgâlesc cu stiloul pe marginea foii ca să-l fac să scrie. Multă vreme n-am scris decât cu pixul şi acum literele sunt deformate, cuvintele parcă aruncate din varful peniţei. Albumul - pe care l-am confiscat ca să-mi lipesc numai pozele mele - e foarte vechi, de pe vremea când mama şi tata erau tineri. Are coperţi cartonate, verzi-lămâie, cu model verde-închis în relief şi cu un trandafir auriu imprimat în mijloc. Foile negre, tari, şi foile transparente şi foşnitoare dintre ele (pe care, mică fiind, le rupeam ca să copii pe ele portrete din cartea "Trecute vieţi de doamne şi domniţe") sunt ţinute laolaltă de şnurul galben, împletit, cu ciucuri la capete.

Aud apa din ibric fierbând alaturi şi pun stiloul jos ca să-mi mai fac o cafea. Mă gândesc că nu-mi place să scriu la calculator. Îl simt impresonal, detasat, mă blochează. Mă reaşez la masa şi mi se face dor de biroul de stejar din fosta "acasă". Biroul la care stăteam în după-amiezile de vară, cu ochii pierduţi pe fereastră, ore în şir, auzind vag, ca de pe altă lume, zgomotele de afară. Uneori citeam şi nu mai auzeam nimic în jurul meu, cu caietele de teme deschise în jur, ca să pot ascunde cartea în caz că venea mama să mă verifice. Observ cât de mult seamană acum scrisul meu cu al mamei. Gândurile îmi rătăcesc iar. Îmi amintesc când mama îmi transcria temele pe curat, ca să mă ajute să scriu mai frumos. Mă uitam la randurile ei caligrafice, la literele aliniate, cuminţi, rotunde, usor înclinate spre dreapta, şi mă chinuiam să le imit. Diferenţa se vedea întotdeauna. Scriam urât, dezordonat, îmi schimbam des stilul de scris. Nici acum nu pot zice că-l am format. Uneori scriu frumos, cu litere mici, caligrafice, în rânduri strânse şi ordonate ca niste şiruri de soldăţei de jucărie coloraţi. Alteori scriu aerisit, foarte aerisit, ca Ana, prietena mea cea dragă, cu litere mari, rotunde, ocupând un rând cu cinci cuvinte. Alteori scriu ca tata, cu litere drepte, ascuţite, un scris de om serios, cu picioarele pe pământ. Sau ca mama, acum, cu litere înghesuite şi aproape dezordonate, arătând ca un zid de ţepi mici, fără bucle. Încerc să scriu mai încet, mai frumos, dar degetele mi se răzvrătesc, n-au răbdare, de parcă mi-aş pierde ideile dacă nu m-aş grăbi.

Mă foiesc, nu-mi găsesc poziţia. De aia mi-e dor de biroul de acasă. Îmi aprind altă ţigară (oare de ce are alt gust când folosesc chibrituri? sau doar mi se pare mie?), mai iau o gura de cafea şi-mi amintesc când îl întrebasem odată, demult, pe tata, de ce fumează când îşi bea cafeaua. "Cafeaua fără ţigară n-are gust", mi-a zis el zâmbind, şi mie mi s-a părut o prostie, pentru că pe atunci amândouă mi se păreau amare, neplăcute. Îmi aduc aminte de episodul ăsta de fiecare dată când îmi beau cafeaua de dimineaţă şi-mi aprind, instinctiv, o ţigară.

Dau pagina albumului şi mă regăsesc pe mine cea de la 3 ani, în faţa bradului de Crăciun. Port o rochiţă roz cu lalele albe pe piept, am părul scurt (multă vreme l-am avut aşa, pentru că era subţire, "ca puful de pui" zicea mama, şi mi-l tundeau mereu ca să-l îndesească. Şi acum părul meu e moale şi fin), port ciorăpei albi de bumbac şi ghetuţe rosii şi sunt doar cu un cap mai înaltă decât păpuşa mea, Liliana cea blonda. Pe peretele din spate e un tapet care îl acoperă complet, reprezentând o pădure toamna, la care mă uitam câteodată ore întregi, aşezată pe covor. Pe Lili am avut-o până printr-a opta, o ţineam din nostalgie, deşi un ochi i se stricase, o mână era legată cu elastic, iar picioarele se bălăngăneau. Nu voiam s-o arunc pentru că mi se părea o cruzime faţă de păpuşa care îmi fusese tovarăş de joacă atâta vreme. În acea vară însă, tata a aruncat toate "vechiturile" din balcon, pe Lili, căţelul alb cu băscuţă, iepuraşul cu urechile îndoite, lebăda albastră pe care pluteam într-o altă poză de pe la 4 ani, la mare. Timp de câteva zile după aceea m-am simţit golită, o parte din copilăria mea fusese aruncată, mi se tăiasera punţile spre ea. Abia acum îmi dau seama că din vara aceea n-am mai putut să spun poveşti.

Pierd câteva minute gândindu-mă la după-amiaza aceea de vară când am încercat să-l conving pe tata să nu le arunce, pentru ca "îmi trebuie", deşi erau vechi şi stricate şi nu mă mai atingeam de ele.

Mă dor degetele, dezobişnuite de scrisul de mână. Dau pagina subţire şi mă uit la o altă fotografie, din alta vară. Aceeaşi Deni mică, blondă, de data asta purtând o rochiţă de mohair moale, albastră, şi ghetuţele maro "cu bombă", cum le ziceam eu atunci, pentru că limbile lor semănau la formă cu ciuperca unei explozii nucleare, pe care o văzusem eu într-o poză. Mă uitam serioasă la aparat, cu capul uşor plecat, cu guriţa întredeschisă. În minte îmi vin iarăşi după-amiezile calde şi liniştite de vară, de parcă toată copilăria mea a fost vara. Incerc să-mi amintesc ceva petrecut iarna şi-mi dau seama că nu ţin minte nimic până la 7 ani, în afară de Crăciunuri şi de revoluţie (aveam 4 ani pe atunci), dar nimic cu zăpadă.

Îmi aprind ultima ţigară din pachet. Trebuie să mă duc să-mi iau altul, şi atunci vraja scrisului se va rupe, şi mă voi aşeza din nou jos, în bucatarie, să termin cartea care mi-a dat atâta poftă să-mi aştern amintirile.Gândurile mi se risipesc, nu mai vor să curgă prin vârful peniţei. Inchid albumul şi privesc scrumul ţigării, pe care trebuie să-l scutur. Degetele nu mai au răbdare, scrisul se deformează, devine dezordonat, ilizibil. Gata. Punct.