Denisa contra Franţei

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

Sunt fericită şi nerăbdătoare. După multe ezitări, răzgândiri, întrebări în dreapta şi-n stânga, căutări de informaţii şi altele, m-am hotărât: mă întorc la facultate. De data asta, n-o să mai fac aceeaşi greşeală, şi anume de a mă gândi la ce aş putea face după ce termin în detrimentul a ceea ce mă pasionează cu adevărat. Mă întorc deci la prima şi marea mea iubire: cărţile. Şi nu oricum, ci înscriindu-mă la Litere la cunoscuta universitate Sorbona!

O să am destul de multe bătăi de cap, totuşi. Mai întâi, trebuie să dau un examen în urma căruia să mi se ateste nivelul de cunoaştere al limbii franceze, care trebuie să fie mai mult decât impecabil. (Atenţie, urmează multe detalii neinteresante dacă n-aveţi de gând să vă înscrieţi.) Am de ales între DALF (nivelul C2), care costă numai 230 €, la Alliance Française; TCF, la Centre International d'Etudes Pédagogiques; testul organizat de Centre Expérimental de Civilisation Française (CCFS), 85 € plus încă două teste în alte cazuri facultative, însă obligatorii pentru înscriere, 32 a€ fiecare; sau, cel mai simplu, examenul organizat de însăşi Sorbona, mai exact de Service des examens de langue française réservé aux étudiants étrangers (SELFEE), 75 €.

M-am uitat ieri într-o doară pe site ca să văd datele şi, drept să zic, mi-a stat inima când am văzut că termenul de înscriere pentru CCFS este 30 aprilie, pentru un examen pe 16 mai. Mi-am petrecut seara clicuind cu frenezie în dreapta şi-n stânga, cu atât mai agitată cu cât, fără vreun motiv aparent, Adobe Readerul refuza să deschidă orice .pdf aflat pe un site. Să mai zic în ce format erau majoritatea chestiilor importante? Noroc cu Alexandra care, ca o prietenă devotată ce e (şi pe care o-mpupez mult pe această cale), şi-a petrecut seara făcând printscreenuri ca să pot citi şi eu respectivele documente. După multă frământare şi mult stres (dacă nu mai au locuri şi mă amână şi nu am rezultatele gata până la înscriere?), dezinstalări şi reparaţii ale lui nenea Adobe, azi dimineaţă am reuşit să văd ce trebuia şi am aflat, cu uşurare, de examenul organizat de Sorbona: tot pe 16 mai, dar cu înscriere până pe 9... Pfiuu!

A doua problemă a fost cea a bursei. După progrămelul lor de simulare, s-ar părea că am dreptul cel puţin la scutirea de taxe şcolare, ceea ce înseamnă o economie de 173 €, iar în cel mai bun caz, la 2000 şi ceva pe an. Cum însă trebuia să ştiu anumite detalii financiare, iar consortul îşi prinsese urechile în joc, fiind într-un dungeon şi în mod constant pe cale de a muri (dacă-l cred pe el), a trebuit să amân şi asta până dimineaţă, sperând să-i pot capta atenţia suficient de mult timp şi trepidând de nervi, fiindcă şi înscrierile pentru bursă se încheie tot pe 30. Am făcut-o şi pe asta odată cu prima cafea.

Îmi mai rămâne să aştept un răspuns şi între timp să-mi traduc diploma de bac, adică să mă trambalez jumătate de zi prin Paris şi să plătesc 30 €, dacă n-oi uita cumva să-mi fac programare la preaînălţatul traducător, care pare-se e îngrozitor de ocupat (?!), de nu mă poate primi fără.

Să sperăm că totul se petrece cu bine, că altfel o să fie grav pentru toată lumea. Şi acum vă las, mă duc să mă rog.

A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.

Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...

Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.

Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie apărate de o mână de oameni.

Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.

Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.

Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.

Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi, după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.

La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.

Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?

Am plecat de acasă devreme, că Dani voia să evite ambuteiajele de pe autostrada de periferie. Cum eu m-am învăţat că trezitul de dimineaţă înseamnă pe undeva înspre ora 11, am adormit în maşină de cum s-a încălzit un pic (ghinion, ziua începea cu frig ca-n decembrie). În apărarea mea, ţin să spun că era înnorat, plus o ceaţă de nu vedeai decât până-n marginea autostrăzii (bine, şi în faţă, dar oricum în direcţia aia erau numai maşini, deci nimic interesant de văzut), oricine ar fi adormit de la atâta monotonie. Acum că mă gândesc, mă bucur că n-a adormit şi Dani, nu ştiu cum a reuşit, că eu n-aş fi putut. Închid paranteza, dac-am deschis vreuna, şi termin cu umblatul prin bălării.

Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).

(Partea scrisa de mana e pentru Monica, daca tot era curioasa. O versiune mai clara aveti aici.)

Mă întorceam azi acasă, ruptă de oboseală, fin'că fusesem să mă văd cu Alex şi pe urmă am dat o tură prin magazine, şi ce femeie normală la cap îşi pune pantofi comozi pentru o zi de umblătură? Eu nu. Deci fusăi pe tocuri. Prin urmare, pe drumul spre casă mă dureau aşa: degetul mic de la piciorul stâng, ambele degete mari, pe laterale şi pe dedesubt, câte jumătate de talpă de la fiecare picior, plus pulpele, plus spatele, că am o geantă de trii kile (să vă fac post separat să vă zic ce car în ea?). Pe lângă toate astea, eu am o problemă, ş-anume că picioarele mele au legătură directă cu creierul, adică dacă nu-s fericite, se plânge sindicatul la şeful ăl mare, care şef se posomorăşte şi-mi strică mie cheful. Adică în traducere, dacă mă dor picioarele, îs prost-dispusă. Rău.

Şi mergeam eu aşa năcăjită pe drum, cu o mutră mohorâtă şi cu creierul golit prin care bântuia o singură idee: când ajung naibii acasă să-mi scot cizmele, că-mi vine să mă descalţ acilea pe stradă şi să merg desculţă. Trece pe lângă mine un nenea, nici n-am văzut cum arată fin'că m-o depăşit repede, şi, fics în momentul în care a fost în dreptul meu, a exclamat: "Oooooh, jolie! Qu'est-ce que vous êtes jolie!". Adică vezi Doamne ce drăguţă-s, de n-a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, şi-ncă-mi stătea şi părul aiurea, dar pentru el tot belă şi merveioză* eram. Şi mi-a venit să râd, şi-am râs, i-am zis mersi şi parcă m-am simţit mai bine.

Deci când vă vine să ziceţi câte una de-asta, nu vă jenaţi, că poate-n loc să luaţi genţi în cap, îmbunătăţiţi ziua unei femei. Care mă mai complimenteaza un pic, că mă dor picioarele?

_____
*adica belle et merveilleuse

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, când făcea plopul ţurţuri şi răchita ...tot ţurţuri, o fetişcană roşcată şi, peste nouă mări şi nouă ţări, un flăcău cu părul ca pana corbului. Sau, ca s-o spui altfeliu, eu şi Dani. Pe vremea aceea, ne trimiteam pupici prin PM (porumbel mesager) şi ne vedeam pe webcamuri. Cunoştinţă ne făcuseră nişte colege de-ale mele de grupă, care-l ştiau pe el din prima lui vacanţă pe meleaguri româneşti şi pe mine, ovcors, de la şcoală. După câteva luni de stat la taclale virtuale, Făt Frumos s-a hotărât să încalece pe-un scaun alb de avion AirFrance - cal alb nu avea, numai un (Hyundai) Pony gri - şi să vină să-şi vadă drăguţa pe-ale ei tărâmuri natale.

În răstimpul ăsta, drăguţa, adică eu, se agită panicată prin casă cu diverse pregătiri, că să fie toate gata şi frumoase pe când avea să ajungă el. Măturat, spălat, frecat, aranjat, trebuia să fie totul lună, ca să aibă oaspetele o impresie bună. Diverşi prieteni mă tot sunau să vadă cum stau cu moralul, să rămân calmă, că de, nu tot om îi şi el? Doar n-o fi vrun neam de prinţ. Da' eu nu şi nu, că dacă nu sclipeşte aragazul şi nu-i lună pe sub pat, ce-o să creadă? Că de, aşa m-au învăţat mama şi bunica, să fie curat la casa mea, nu parşivenie ca la Paulina.

Pe la ceas de seară, toate erau gata, rămânea să mă mai înfrumuseţez şi eu. Nu ştiam cum să mă machiez, să nu fiu nici prea prea, nici foarte foarte, şi mai era şi problema eternului feminin "eu cu ce mă îmbrac?" Lângă mine se hlizea colegă de apartament, care nu avea asemenea probleme pe cap, şi Bogdan, care se oferise voluntar să ne ducă la aeroport. După multe ţigări fumate în trei, câteva aerisiri şi câteva beţişoare parfumate arse - că Dani nu fuma şi nici nu suporta mirosul - am fost şi eu gata să înfrunt marea încercare. Numai că mai rămânea vreo oră de omorât până ateriza avionul, iar eu aveam mâncărici în ...părţi, de nu mai aveam stare nici să stau jos. Alte ţigări fumate în lanţ, alte aerisiri, alte beţişoare, drumuri dus-întors prin cameră şi iaca veni şi ora cea mare.

Turele dus-întors s-au reluat în sala de aşteptare a aeroportului, fiindcă între ce zice orarul şi ce se-ntampla în realitate e ceva diferenţă. Ştiţi voi, până aterizează avionul, până se deschid uşile, până iese lumea, până intră în clădire, până iese iar... Până la urmă, m-a înşfăcat colega de mână să mă ţină locului şi n-am mai putut decât să bat din picior de nerăbdare şi cu stomacul strâns de emoţii ("dacă nu-i la fel de frumos ca pe webcam?") şi de prea multă cafea.

Apoi s-au deschis uşile.

La fiecare siluetă care se apropia de uşi, îmi stătea inima - el o fi? Nu era el. Erau ba nişte nişte bărbaţi în costum, cu servietele într-o mână, hainele în altă şi telefoanele între urechi şi umeri, ba vreo trei preoţi şi călugări, aşteptaţi de un grup entuziasmat, nişte femei vorbitoare de franceză, probabil venite pentru schimb de experienţă cu Grupul Industrial Gheorghe Ailenei, pe urmă nişte oameni pe care nu-i aştepta nimeni - şi începeam să mă întreb dacă nu cumva Făt Frumosul meu ratase avionul. Mă obişnuisem deja ca fiecare om care intra în sala de aşteptare să fie altcineva decât el şi mi se înceţoşaseră ochii de concentrare (ca să nu zic că îmi venea să dau apă la şoareci, că nu se cuvine de la o fată aşa mare ca mine), de nici nu l-am recunoscut când a apărut. Nu mai ştiu ce mi-a zis şi ce i-am zis, doar că la un moment dat el mă strângea în braţe şi eu boceam pe umărul lui, de uşurare.

Ţin minte că, în maşină, eu tăceam intimidată în braţele lui, iar el încerca să lege o conversaţie cu mine care răspundeam monosilabic şi cu o voce mică de tot şi cu Bogdan, care nu vorbea decât engleză, că am mers să bem ceva într-un bar plin de fum până au început să-i lăcrimeze ochii şi m-a rugat să plecăm, că in faţa lui mi se părea că uit toată franceza pe care o ştiam şi că mă tot bâlbâiam, că el îmi povestea râzând cum la aterizare a văzut că tot pământul era alb şi nu ştia de ce, pe urmă i-a văzut pe gardieni încotoşmăniţi şi cu căciuli ruseşti pe cap, şi a înţeles de ce când a ieşit din avion şi i-a îngheţat şi inima în el (v-am povestit că el venise pregătit de iarnă pariziană, iar la Iaşi erau -25° şi crivăţ).

Într-un final, am ajuns şi acasă, el degerat, eu tot intimidată, i-am arătat camera mea, am mai schimbat nişte cuvinte, eu nu ştiam ce să fac, el nici atât... Ca să rup tăcerea, am pus melodia noastră preferată de pe vremea aceea, La petite fille de la mer, el m-a luat în braţe şi am început să dansăm. Îmi bătea inima ca pe vremea când mă ţineam de mână cu colegul meu pe sub bancă, puştoaică fiind, când el s-a aplecat înspre mine şi m-a sărutat. Franţuzeşte. A fost linişte timp de câteva minute, apoi mi-am retras capul, l-am privit în ochi şi i-am şoptit tandru: "Mon chéri, nu-i nevoie să-mi speli gâtul..."

Era un 19 ianuarie.

Mulţi ani nouă!

Se pare că cineva m-a auzit smiorcăindu-mă după zăpadă (de altfel, ăla care mi-a îndeplinit dorința e rugat să se prezinte, că mai am vreo două să-i mai spun), fiindcă, de când m-am trezit până a căzut noaptea, a nins. În continuu! Consortul a zis că e prima dată când vede atâta zăpada după mulţi ani, la meteo: "se vor înregistra friguri neobişnuite, temperaturile vor scădea până la [ton mai apăsat, de subliniere] minus zece grade!", maşinile circulă cu viteza întâi fiindcă bieţii nu mai ştiu cum se circulă pe timp de iarnă adevărată (de fapt pe o peliculă atât de subţire de zăpadă că se vedea asfaltul prin ea), iar Esk, adică eu, fuge cu gura deschisă pe afară şi se tăvăleşte prin omăt. Cum încă sunt prea entuziasmată să mă pot exprima coerent, dau cu poza.

Pese: dacă e adevărat că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, înseamnă că postul ăsta e de fapt o nuvelă. Go me!

Senin, soare, frig, un strat subţire de zăpadă. Ziua de iarnă perfectă. Am ieşit la plimbare, orăşelul era pustiu. Răsunau doar paşii mei şi, din când în când, clicul aparatului de fotografiat. Aveam impresia că sunt singura stăpână a locului...

Primul si cel mai mare motiv e rezultatul vizitei de ieri la prefectura. Spre surpriza mea, in afara de faptul ca am asteptat prea mult, nu s-a intamplat nimic care sa ma enerveze. Ba mai mult, dupa ce functionara mi-a spus sa revin in februarie pentru titlul de sejur, mi-a inmanat unul provizoriu, care imi permite sa incep sa lucrez imediat! Sunt atat de fericita!! Ati mai vazut oameni topaind de bucurie ca nu mai trebuie sa stea degeaba acasa? Ei, vedeti acuma!

Al doilea motiv e mai putin extraordinar: blogusorul meu a trecut de 100 de posturi fara sa-mi dau seama. La mai mare, deci.

Sampanie?

Sunt o creatură a mirosurilor. Nimic nu mi se încrustă mai adânc în memorie şi în suflet, nimic nu-mi readuce mai repede la suprafaţă amintirile, nimic nu categoriseşte locurile şi oamenii dragi mai bine decât un miros.

M-am plimbat azi prin Paris, in scopuri cumva turistice, caci venise Costin pe meleagurile frantujilor si cum voiam sa stau de vorba cu el si in viata reala, am zis sa imbinam utilul cu placutul si sa mai vaza si el cate ceva. Am umblat teleleu de la turn la opera, de la Tuileries la Luvru, p-orma de-a lungul Senei, la Conciergerie, Notre Dame, numai obiective, ce mai. Ei, si-n spate la Notre Dame, de fapt oleaca mai la vale, pe un pod, cum umblam brambura cautand statia de metrou, am dat peste oamenii astia care se pregateau s-o puna de-un jazz acolo, pe strada. Asa ca am stat si i-am ascultat, ba i-am si filmat un pic, numai ca saracul meu hashpeu degeaba face poze bunisoare, ca de filmat filmeaza ca o tigaie. Bucurati-va totusi de douaspatru de secunde de cantare.

Pe urma, cum am dat de statia de metrou, am vazut ca centrul Pompidou, ala uratu' de arata ca o uzina dezafectata si parasita in timpul reconstructiei, era la doi pasi de noi; si am zis sa-i arat si baietului ce uratenie au mai scornit niste cica artisti cica originali. I-am iertat insa datorita acestui omulet in rol de papusa mecanica si cantatoare, care m-a fermecat. Din pacate nu functiona si pe baza de card, ca nu mai aveam decat zece banuti in buzunare...

Ian: Daca s-a trezi plodu' meu ca are tendinte emo... il bat pana fac goth din el
Ian: Si-mi iau o curea cu o catarama uriasa de fier pe care scrie "Iron Maiden"
Ian: Asta numesc eu educatie muzicala


Ian, bunul meu prieten virtual (nu, nu imaginar), creatorul lui Master Noo May Pott, vicepresident (as in president of all vices) al clubului frecmentatorilor, Ian, cel din vina caruia era sa ma inec cu cafeaua de mai multe ori (de exemplu cand, fiind vorba de Lorena McKennitt si a sa piesa "Marco Polo", a comentat: "Although, she is Irish... it should be Marc O'Polo"), the Ian deci si-a facut blog. Mereti si distrati-va!