Blogger Template by Blogcrowds.

- Mai multe poze, pe blogul foto -

Următorul punct pe listă era Blois, "oraşul de piatră albă şi ardezie", unde s-a născut Ludovic al XII-lea, care a construit aici unul din primele castele renascentiste ale Franţei. Atât de frumos, încât şi regii Francisc I, Henri al II-lea şi Carol al IX-lea aveau să locuiască aici. De cum am ajuns, norocul ne-a zâmbit: în timp ce scoteam aparatul ca să fotografiez o frumoasă biserică din faţa palatului, a ieşit soarele (şi a început lumea să mă sune să-mi ureze la mulţi ani şi alte cele, dar asta-i mai puţin important). Ne-am plimbat îndelung pe străzile înguste ale oraşului ce-şi păstrează fermecătorul aer medieval, înainte să ne îndreptăm spre castelul care domină Bloisul de la înălţimea colinei pe care a fost construit.

Era şi timpul să intrăm la adăpost, fiindcă cerul se acoperise şi începuse să picure. Deşi plănuiam să vizităm numai exteriorul şi apoi să o luăm înspre Saumur, ne-am răzgândit repejor, mai ales că faţada palatului şi ce se putea vedea din curtea interioară promitea mult. Am plătit cei 8 € ceruţi, am refuzat politicos vizita cu ghid (că-mi place să mă uit în linişte şi mai ales să nu se bage turiştii peste pozele mele) şi am intrat.

Castelul e format, de fapt, din patru castele de stiluri diferite, reunite în jurul unei curţii interioare: aripa medievală, construită în secolul al XIII-lea în stil gotic şi din care se mai păstrează doar sala seniorală; aripa Ludovic al III-lea, construită din cărămidă roşie şi piatră, în stil flamboaiant, care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase în apartamentele regale; aripa Francisc I, renascentistă, a cărei scară exterioară e faimoasă; şi în cele din urmă, aripa Gaston d'Orléans, neterminată, de o frumuseţe clasică franţuzească.

Cum, în tinereţile mele, eram pasionată de perioada asta a istoriei Franţei - am recitit "Tinereţile regelui Henri" până am lăsat-o fără coperţi, am învăţat arborele genealogic al regilor şi am împuiat capul prietenelor mele cu poveşti despre Margareta de Valois şi afurisita de maică-sa, Caterina de Medici - m-am plimbat cu încântare nemărginită prin palat, am mângâiat cu vârfurile degetelor înfloriturile de marmură ale scării, am ratat, de emoţie, nenumărate poze şi m-am lăsat cu greu târâtă afară.

Prezenţa regală şi-a lăsat amprenta asupra castelului: pe de o parte sălile aurite, cu pereţii împodobiţi somptuos cu modele în culori bogate; pe de altă parte, amintiri funebre: ducele de Guise, capul catolicilor, a fost asasinat aici în decembrie 1588 pentru că reprezenta o ameninţare pentru rege, urmat a doua zi de fratele său, cardinalul de Lorena. La rândul ei, nu mult mai târziu, a murit de boală şi Caterina de Medici, în apartamentele ei aflate nu departe de cele ale fiului său Carol al IX-lea, la picioarele căruia se zice că s-a târât Henri de Guise ca să-şi dea sfârşitul .

Cum ziua era pe sfârşite când am ieşit din castel, ne-am urcat în maşină ca să parcurgem ultima etapă a zilei, drumul până la hotelul unde aveam să tragem peste noapte. În descrierea lui spunea că e "amenajat într-un vechi conac burghez din secolul al XVIII-lea", vă închipuiţi deci încântarea mea. Îmi imaginam interiorul învechit, cu mobile "de pe vremuri", un loc care să mă facă să uit că ne aflăm în secolul XXI. Ţi-ai găsit. În loc să-i exploateze potenţialul în direcţia asta, mai ales că se află într-un sătuc cu case de piatră, pe malul Loarei, proprietarii s-o fi gândit că-i mai interesant să-l amenajeze în stil ultramodern. Ca să nu mai spun că din interiorul original al conacului nu mai rămăsese nimic, că mă îndoiesc că holurile lungi şi înguste, cu un maximum de camere de o parte şi de alta (44 în total), existau în planurile conacului prin 1700. Dezamăgire, deci, deşi nu le pot reproşa nimic din punct de vedere al confortului oferit.

Când s-a lăsat seara, am pornit pe jos în căutarea unui loc unde să mâncăm. Surpriză (oare?...), toate restaurantele anunţate de hartă erau închise ori de negăsit. O mai mare surpriză însă a fost liniştea mormântală şi pustiul ce stăpâneau în sat. Ai fi zis că eram într-un sătuc medieval ai cărui locuitori se baricadează în case, cu obloanele închise, de la căderea întunericului, şi nu mai îndrăznesc nici să mişte, de frica vampirilor sau a altor lighioane nocturne. N-am avut deci pe cine să întrebăm unde ne-am putea ospăta, aşa că ne-am întors la hotel după maşină şi am pornit la nimereală înspre Saumur, poate-poate om găsi ceva.

După vreo jumate de oră de rătăcit prin cele pustietăţuri şi câteva opriri la diverse restaurante cu preţuri incredibile (70 € meniul de persoană, hai mai dă-o-n pisici), am dat peste unul sub al cărui nume banal - "Cele 4 anotimpuri" - se afişa un meniu cu feluri de mâncare la ale căror nume îţi lăsa gura apă (rondelele de iepure cu prune şi sos de zarzăre au fost un vis) şi cu preţuri numai bune. Spun cu mâna pe inimă că n-am mâncat niciodată ceva atât de bun, de bine gătit şi de surprinzător în combinaţia ingredientelor. Cu burta plină şi pe deplin mulţumiţi, ne-am întors acasă şi am dormit ca nişte prunci până la răsăritul soarelui.




(Va urma)

4 comments:

rareori am vazut un post mai bine scris, mai interesant, si mai placut. felicitari (+ te invidiez rau ca ai vazut toate astea :D)

23 martie 2009, 20:15  

Multumesc, m-am inrosit :">

23 martie 2009, 20:27  

Denisa, voiam sa iti spun ca mi-a facut o mare placere sa citesc textele tale. Am vazut cea mai mare parte dintre castelele pe care tu le-ai descris atat de frumos. Am locuit in Orlèans si am profitat la maximum de frumusetea Loarei. Mai revin pe la tine!

http://laurazaharia.blogspot.com/

10 mai 2009, 14:55  

Iti multumesc si bine ai venit pe la mine!

10 mai 2009, 17:58  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire