Denisa contra Franţei

Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?

Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.

Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80a‚¬ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.

Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.

În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.

Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!

Mă simt mare din nou.

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

După cum ştiţi, pe 16 mai am fost să dau examenul de franceză la Sorbona, obligatoriu pentru străinii membri ai UE care vor să se înscrie la facultate (pentru cine are nevoie de precizări, se numeşte "Certificat pratique de langue française Compréhension et Expression"). Cum am fost după rezultate, să profit de ocazie să vă povestesc şi cum a fost.

Am ajuns în faţa amfiteatrului pe la 8 jumate, dacă nu chiar înainte, fiindcă ora la care trebuia să fim toţi prezenţi era 8.45 şi mă cunosc prea bine, dacă plec de acasă la timp ajung în întârziere. Mi-a trecut stresul când i-am văzut pe ceilalţi: unul de naţie neidentificată cu care trebuia să vorbeşti rar şi tare, un refugiat kurd ceva mai dezgheţat, două chinezoaice al căror accent tortura franceză mai ceva ca inchiziţia, probabil doi sau trei români care n-au deschis gura şi doi spanioli. M-am împrietenit cu o româncă simpatică, dar mai stresată ca mine, cu care am uitat să reiau legătura dup-aia (ruşine mie, da) şi după câteva poveşti despre examen, exploatând amintirile Alexandrei care deja trecuse prin asta, am fost chemaţi în sală.

Subiectele au fost uşurele (strict pentru mine zic); dacă sunteţi curioşi, le puteţi vedea aici. Am ezitat o vreme în faţa subiectului de redactare, unde aveam de ales între eseu sau compunerea unui sfârşit pentru textul de la subiectul precedent. Eseul era mai uşor, dar mă îndoiam că puteam spune ceva nou faţă de ceilalţi veniţi la examen, mai ales în 25 de rânduri, aşa că am scris o continuare uşor fantastică, ceva cam ca pe vremea când voiam să scriu ca Eliade, şi am ieşit printre primii. Mi s-a zis să mă întorc la cutare oră pentru examenul oral - noroc că ieşisem în acelaşi timp cu tipul kurd şi, după ce mi-a povestit că ceruse azil politic aici şi învăţase franceza în câteva luni (avea şi nivel bun pentru timpul petrecut învăţând, drept să zic), am vorbit puţin despre examen şi mi-a zis că auzisem greşit ora: unu jumate în loc de unşpe jumate.

După ce am îngheţat binişor afară, în ciuda a două cafeluţe fierbinţi de la automat, ne-am întors în faţa amfiteatrului pentru proba orală colectivă. Mă temeam puţin de ea, că poate n-o să aud bine cine ştie ce şi o să scriu tâmpenii - teamă nefondată, de altfel, că acasă al meu deschide teveul pentru zgomot de fond şi numai asta aud toată ziua; şi nu pot să zic că n-am înţeles vreodată ce spun ăia. Dar aşa-s eu, fricoasă fără motive. În mod previzibil de altfel, a fost foarte uşor: înregistrarea pe care am ascultat-o era citită ca pentru clasa întâi, fooaaarte raaaar şi biiiine artiiicuuulaaaat, de parcă aşa ar vorbi francezii în viaţa reală. Am greşit o singură chestie fin'că-s ameţită şi de două n-am ascultat un anume fragment care-mi trebuia pentru răspuns.

După o pauză lungă în care am hoinărit pe străzi, zgribulită de frig, a urmat proba orală individuală, de care mă temeam cel mai mult. Timidă fiind, nu-mi place să vorbesc cu străini (mă înroşesc, mă bâlbâi şi altele din astea) şi cu atât mai puţin de faţă cu un juriu şi treij' de oameni care mă ascultă. S-a dovedit însă că cei patru profesori din juriu erau aşezaţi în bănci şi vorbeau cu fiecare candidat individual. Am ochit unul care arăta interesant - semăna cu DeMaio şi cred că de aia l-am ales -, mi-am scris ideile pe o ciornă şi când i-a plecat candidatul, m-am înfiinţat, numai zâmbet. Îmi plăcea şi subiectul dat, despre downloadul ilegal şi proiectele de lege propuse în Franţa pentru stopare, dacă m-ar fi lăsat să vorbesc liber i-aş fi turuit până-i făceam capul calendar.

Numai că după ce m-a salutat, tot numai zâmbet, mi-a şi luat ciorna, cică "mulţumesc pentru scrisoare, dar nu trebuia". Mnoa ghini bre, da' di ce mi se mai dă hârtie dacă mi-o iei când vin să discut, a? Şi uite aşa, în loc să vorbesc singură cum credeam, am avut o discuţie ca-ntre prieteni, cu contraziceri, întrebări de ambele părţi, el că nu-i bine să downloadezi, eu că asta merită dacă lansează un joc la 50-100 € că-s disperaţi să-şi amortizeze costurile, el că au nevoie că să-şi plătească oamenii, eu că şi-i pot plăti foarte bine punând un preţ normal şi că pe termen lung o să le vină şi profitul, şi că oricum n-au cum să depisteze cine ce downloadează fără să încalce constituţia, el că ba se poate, eu că nu şi vin cu poveşti şi exemple şi detalii tehnice (la un moment dat se uita la mine cum debitam cu o expresie gen "ha?"), până n-a mai zis nimic şi a mâzgălit nuşce pe foaia de examen. Am văzut eu că mi-a dat numai 20 de puncte din 25 şi-am vrut să deschid gura, dar cum oricum nu mă lăsase să vorbesc organizat şi cică oricum în Franţa nu se dă notă maximă, am lăsat-o moartă-n păpuşoi. I-am mulţumit de discuţie şi el de colo cică să nu-l mint aşa pe faţă. I-am replicat râzând că mă bucur de fiecare ocazie de a vorbi cu un om inteligent şi n-a ştiut ce să zică, a dat-o în "hai să nu exagerăm".

Şi uite-aşa a trecut temutul examen de franceză, la care am luat: 22 din 25 la gramatică, pentru care merit să-mi dau palme, că la asta nu-mi permit să fac greşeli; la scris (întrebări pe text şi redactare) 21,50; oral colectiv 24 din 25, că v-am zis că am ratat un răspuns, iar la oral individual 20,50; adică un total de 88 de puncte din 100, cu menţiunea "Foarte bine", ceea ce e dezamăgitor, că în liceu m-am obişnuit cu note maxime la franceză. Se vede că m-am cam lăsat pe tânjală. Nenea de la secretariat însă, cel care mi-a dat diploma, m-a luat cu "oaau ce notă mare aveţi", de-am crezut că-mi zice un măcar un 95, nu 88. Nu vă mai zic ce figură a făcut când i-am zis că aia e notă proastă, că vă închipuiţi singuri, dar m-a felicitat de două ori, probabil ca să mă convingă de contrariu. De altfel, toţi francezii mi-au repetat până m-au ameţit de cap că e notă foarte mare, că ei n-ar fi luat nici atâta, că la ei nu se dau note maxime orice-ar fi, că oricum la Sorbona sunt severi, etîcî, etîcî, etîcî.

Săptămâna trecută am fost şi să depun dosarul de înscriere (chiar, voi aţi mai făcut scrisori de intenţie pentru facultate? că eu nu), mai rămâne să primesc un răspuns pentru bursa aia şi să sper că mă primesc ăştia la facultate. În episodul următor, vă povestesc cum mi-am găsit de lucru şi cum a fost până acum.

Azi am văzut primul cocalar made in France.

Îmbrăcat în stil "băiatul rău de după bloc", era vopsit blond tip Marylin Monroe, însă cu o bandă lată cam de-o palmă lăsată neagră pe mijlocul capului, probabil ținând rol de cărare. Culmea cocalariei însă: își vopsise pe părțile blonde, tot cu negru ca să fie asortat, câte un 225 cu vreun sens ascuns pe care nu l-am identificat.

Să ne bucurăm deci: dacă tot mămăliga și sarmalele nu-s specifice României, măcar iată că nici cocalarii nu-s produs unic al țărișoarei noastre.

Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!

Sunt fericită şi nerăbdătoare. După multe ezitări, răzgândiri, întrebări în dreapta şi-n stânga, căutări de informaţii şi altele, m-am hotărât: mă întorc la facultate. De data asta, n-o să mai fac aceeaşi greşeală, şi anume de a mă gândi la ce aş putea face după ce termin în detrimentul a ceea ce mă pasionează cu adevărat. Mă întorc deci la prima şi marea mea iubire: cărţile. Şi nu oricum, ci înscriindu-mă la Litere la cunoscuta universitate Sorbona!

O să am destul de multe bătăi de cap, totuşi. Mai întâi, trebuie să dau un examen în urma căruia să mi se ateste nivelul de cunoaştere al limbii franceze, care trebuie să fie mai mult decât impecabil. (Atenţie, urmează multe detalii neinteresante dacă n-aveţi de gând să vă înscrieţi.) Am de ales între DALF (nivelul C2), care costă numai 230 €, la Alliance Française; TCF, la Centre International d'Etudes Pédagogiques; testul organizat de Centre Expérimental de Civilisation Française (CCFS), 85 € plus încă două teste în alte cazuri facultative, însă obligatorii pentru înscriere, 32 a€ fiecare; sau, cel mai simplu, examenul organizat de însăşi Sorbona, mai exact de Service des examens de langue française réservé aux étudiants étrangers (SELFEE), 75 €.

M-am uitat ieri într-o doară pe site ca să văd datele şi, drept să zic, mi-a stat inima când am văzut că termenul de înscriere pentru CCFS este 30 aprilie, pentru un examen pe 16 mai. Mi-am petrecut seara clicuind cu frenezie în dreapta şi-n stânga, cu atât mai agitată cu cât, fără vreun motiv aparent, Adobe Readerul refuza să deschidă orice .pdf aflat pe un site. Să mai zic în ce format erau majoritatea chestiilor importante? Noroc cu Alexandra care, ca o prietenă devotată ce e (şi pe care o-mpupez mult pe această cale), şi-a petrecut seara făcând printscreenuri ca să pot citi şi eu respectivele documente. După multă frământare şi mult stres (dacă nu mai au locuri şi mă amână şi nu am rezultatele gata până la înscriere?), dezinstalări şi reparaţii ale lui nenea Adobe, azi dimineaţă am reuşit să văd ce trebuia şi am aflat, cu uşurare, de examenul organizat de Sorbona: tot pe 16 mai, dar cu înscriere până pe 9... Pfiuu!

A doua problemă a fost cea a bursei. După progrămelul lor de simulare, s-ar părea că am dreptul cel puţin la scutirea de taxe şcolare, ceea ce înseamnă o economie de 173 €, iar în cel mai bun caz, la 2000 şi ceva pe an. Cum însă trebuia să ştiu anumite detalii financiare, iar consortul îşi prinsese urechile în joc, fiind într-un dungeon şi în mod constant pe cale de a muri (dacă-l cred pe el), a trebuit să amân şi asta până dimineaţă, sperând să-i pot capta atenţia suficient de mult timp şi trepidând de nervi, fiindcă şi înscrierile pentru bursă se încheie tot pe 30. Am făcut-o şi pe asta odată cu prima cafea.

Îmi mai rămâne să aştept un răspuns şi între timp să-mi traduc diploma de bac, adică să mă trambalez jumătate de zi prin Paris şi să plătesc 30 €, dacă n-oi uita cumva să-mi fac programare la preaînălţatul traducător, care pare-se e îngrozitor de ocupat (?!), de nu mă poate primi fără.

Să sperăm că totul se petrece cu bine, că altfel o să fie grav pentru toată lumea. Şi acum vă las, mă duc să mă rog.

A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.

Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...

Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.

Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie apărate de o mână de oameni.

Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.

Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.

Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.

Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi, după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.

La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.

Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?

De 1 aprilie, laptopul meu a vrut să-mi arate că şi el are simţul umorului, ca reacţie, cred, la postul ăsta. Recunosc, îl are. Un umor macabru, aş zice, fin'că a murit. De 1 aprilie. Din senin.

A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.

(da, eu îs aia care se reflectă în monitor)

Aoleu, mi-am zis, e groasă, mai ales că nu-mi spusese nimeni să mai fac un back-up, o chestie, o treabă de-asta din când în când. Am reacţionat deci în mod logic, adică m-am crizat şi l-am chemat pe domnul consort în ajutor. Momentul a fost însă prost ales căci urma să plece la serviciu într-o oră (era de după-masă) şi voia să profite ca să urce ultimul nivel înainte să se închidă versiunea beta a jocului. Degeaba i-am zis ce se întâmplă, m-am enervat, am plâns (ca să nu-i dau cu laptopul în cap), cred că puteam şi să mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, că tot n-ar fi avut efect. Foarte calm, mi-a replicat că "o să mă uit la el când mă întorc de la serviciu, n-ai decât să stai la calculatorul meu cât sunt eu plecat".

Am insistat totuşi şi, după ce şi-a terminat nivelul, a venit să-l bibilească şi el, explicându-mi pe un ton doct că "trebuie să intri în BIOS, să bifezi aia şi aia, etc". I-am replicat sec că deja făcusem toate astea. Mi-a râs în nas de genul "las' că ştiu eu cum vă descurcaţi voi femeile cu calculatoarele", a continuat să facă aceleaşi lucruri ca şi mine şi, ce uimire, a ajuns la acelaşi rezultat. Mie mi-era clar, tot ce aveam pe partiţia C:/ era pierdut, în cel mai bun caz. Deci adio saveurilor de la Sims, arhivei de mess şi tuturor programelor, offf.

După ce m-am plâns toată ziua tuturor, a venit în sfârşit şi ora salvării bietului laptop. Diverşi prieteni IT-işti ne sfătuiau în direct pe mess, eu transmiteam indicaţiile consortului, el le urma parţial şi pe urmă se apuca "să vadă ce se întâmplă dacă încearcă să ... nuşce". Bineînţeles, asta sabota continuu sfaturile amicilor binevoitori şi scurta viaţă laptopului, fin'ca atâta l-a frecat încercând să reinstaleze întâi Vista, pe urmă XP, pe urmă să-mi copie fişierele importante prin BIOS (că după atâta "ajutor" din partea lui, se buşise şi partiţia D:/, aia cu pozele mele), pe urmă să reinstaleze, pe urmă să formateze, pe urmă să nu ştiu ce-i mai facă, încât, dacă mai aveam vreun dubiu, când a terminat Dani cu el am fost sigură că hard diskul era mort şi irecuperabil. Mulţumesc, dragă.

Iaca de ce n-am mai dat nici un semn zilele astea. Azi mergem să cumpărăm hard nou şi pe urmă o să-mi petrec ziua reinstaland-o pe doamna Vista. Deci fugiţi.