Blogger Template by Blogcrowds.

Maine seara sunt acasa. Am o tona de poze, sunt rupta de oboseala dupa doua zile de drum, am o multime de lucruri de povestit si imi era dor de voi. Posturi mai detaliate cat de curand. Noapte buna!

De cate ori ai avut nevoie de ajutorul cuiva si ar fi fost atat de simplu sa ti-l acorde si totusi n-a facut-o? Si cati au facut-o totusi?

Prima persoana care imi vine in minte e mama, in timpul adolescentei, cand faceam depresii si plangeam de sarea camasa pe mine, iar ea, in loc sa vina sa ma imbratiseze, imi trantea cate-un "Astea-s fleacuri, eu la varsta ta n-aveam probleme din astea". La fel a facut cand m-am despartit de prima mea mare iubire si, in loc sa taca (stiam deja ca nu-i placea de el si n-aveam nevoie s-o mai aud) si sa ma linisteasca, imi spunea ca sufar ca proasta dupa un dobitoc. Da, mersi, noroc de Ana, ca ea nu ma lua cu "Ti-am zis eu", ci ma strangea pur si simplu in brate si ma lasa sa-i ud bluza pana nu mai aveam lacrimi.
In afara de asta, slava Domnului, am gasit ajutor cand am avut nevoie de el, dupa cum v-am povestit in postul precedent, asa ca sarim intrebarea numarul 3 care e prea intima deocamdata si trecem la:

Cate persoane pe care le-ai strange in brate si dupa 20 de ani de absenta exista? Si cate persoane te-ar imbratisa pe tine?

Numarati-i pe cei care apar in posturile din categoria friends, adaugati-le pe surioarele mele (dar doar daca lipsesc intr-adevar 20 de ani, heh heh), inca niste prieteni din generala si liceu pe care i-am pierdut (daca o regaseste cineva pe Anca fosta Voroneanu, cea mai buna prietena a mea din generala de care nu mai stiu nimic dintr-a opta, negociem conditiile sclaviei. Am ajuns si sa visez ca o regasesc, si in fiecare vis ma intreb daca nu visez, ca pare atat de real si sunt nebuna de bucurie), pe Lenus, fosta mea profesoara de teatru din liceu, pe vara-mea Alina oricand, pe Ana la fel, pe Ian, pe Alexandra (desi in cazul ei sper din tot sufletul sa nu dispara 20 de ani), pe DeMaio si pe Shaki. Deocamdata, cam astia ar fi.
I-am intrebat pe majoritatea daca ei m-ar imbratisa pe mine, ca nu cumva sa zic prostii, si iaca raspunsurile:

Loky: daca in astia 20 de ani nu am mai tine legatura deloc, e posibil chiar sa nu te mai recunosc...
Loky: si chiar daca te-as recunoaste... dupa 20 fara legatura... atunci cel mai probabil nu... cunoscandu-ma pe mine care is mai asa mai rusinos si bla bla bla...

Alexandra: nu dispar eu 20 de ani, eu stau [cu tine] cel putin pana la 50 :D

Ian: Ok... no one's ever asked me that before
Ian: Well, yeah
Ian: If I could still recognise you after 20-fuckin' years
Ian: Then of course I'd probably slap you
Ian: And ask you "why the hell haven't you called in 20-fuckin' years?"

Esk: daca ne-am mai intalni numai peste 20 de ani, m-ai strange in brate?
DeMaio: probabil ca da. de ce nu as face asta?

Esk: daca ne-am intalni dupa 20 de ani de absenta, m-ai imbratisa?
Shaki: da, evident
Shaki: oricand :))

Restul nu erau online, dar orisicum, ma simt iubita. Ai lav iu tu!





Poze facute de Alexandra.

Acum ceva vreme, Peculiarme a anuntat ca vrea sa salveze lumea si sa gaseasca ceva bun in oameni, asa ca a pus niste intrebari si m-am oferit sa raspund. Ce-i drept, suferind eu de o mare si de neinvins lene, am tot amanat. Acum profit de lipsa de inspiratie si de nevoia de a scrie ceva dinainte, ca sa aveti ce face cat voi fi eu in vacanta, m-am hotarat sa-i raspund.

Prima intrebare era deci: de cate ori ai fost ajutat complet dezinteresat si de cate ori ai ajutat tu complet dezinteresat? Buna intrebare. Cred ca va trebui sa incep prin a ma lauda pe mine insami, ca faptele necesare imi revin mai repede in memorie.

Nu pot sa spun ca-mi voi aminti destule lucruri ca sa dau un raspuns complet, dar voi profita de slabirea memoriei mele (eh, batranetea asta...) ca sa nu ma laud totusi prea mult si sa-mi pierd vreun fan.

Am fost crescuta in spiritul crestin de catre mama, insa pana la o anumita varsta aveam un mare blocaj cand invatatoarea ne dadea drept tema de compunere "ce fapte bune ati facut azi". Eram suficient de egoista cat sa nu dau covrigul meu unuia caruia ii era mai foame decat mie si sa stramb din nas cand mama aducea acasa copilasi jigariti, flamanzi si murdari pe care ii baga in cada plina cu apa fierbinte, ii punea la masa cu noi si-i culca in cearsafurile "pentru musafiri". De asemenea, din alte motive insa, nu voiam sa-mi ajut colegii de generala sa-si faca temele, desi eram premianta clasei, decat cu plata.

Incerc sa-mi amintesc totusi cand am facut unul din primele lucruri bune din viata mea. Cred ca temele la franceza pentru Ana si cele la fizica pentru restul clasei (asta in liceu, ca noii colegi erau mai simpatici) nu se pun; si cred ca nici adunatul diverselor mâţe, pui de vrabie cu cas la gura, pitigoi accidentati si catei de toate neamurile si adusul acasa, spre disperarea mamei, nu conteaza la numaratoare, ca de astea face toata lumea. Iata ca iar am un blocaj, la fel ca acum paisprezece ani; ma uit la monitor, imi scormonesc amintirile si nimic... Hopa, ia stai asa. Cred ca am gasit una!

Eram, cred, printr-a saptea si stateam in banca cu Lavinia. Eu, pe vremea aceea, eram buna la mate, ea avea numai 6 si 7. Intr-o zi, profesoara ne-a dat ocazia de a capata un 10, ravnit de toti tocmai pentru raritatea cu care era primit. Era vorba de o problema, destul de complicata, cu limita de timp; primii dintre noi care s-ar fi prezentat la catedra cu solutia corecta, ar fi incasat mult-dorita nota. Am terminat problema la timp ca sa fiu eu prima si tocmai ma pregateam sa ma ridic, cand Lavinia m-a rugat, in soapta, s-o las sa copieze, ca alta ocazie sa-si indrepte media n-ar fi avut. Am ezitat destul de mult, caci partea mea egoista voia zecele, insa cealalta parte imi amintea ca Lavinia imi era prietena si voiam s-o ajut. Am acceptat pana la urma sa o las, dar cum scria prea incet, ne-au luat-o altii inainte si am ratat amandoua ocazia.

Imi amintesc si ca intr-o zi, printr-a unspea, a venit la mine o colega care-mi era destul de apropiata si m-a rugat sa-i fac un serviciu. Parea destul de stresata, in pragul lacrimilor, si am tras-o intr-un colt sa-mi povesteasca. Mi-a zis ca ceruse pedagogului un bilet de voie pentru o noapte - statea la internat - si-i spusese lui si mamei ei ca sta la mine, cand ea se dusese la iubitul ei. Maica-sa ceruse, bineinteles, numarul meu de fix, ca s-o sune pe mama, sa verifice alibiul. Aoleu. Trebuia deci s-o conving pe mama sa minta. Mama care n-a mintit in viata ei, nici ca sa evite certurile cu tata, nici ca sa iasa cu basma curata dintr-o belea, nici ca sa obtina ceva. Situatia se prezenta sumbra. I-am explicat fetei toate astea si am zis ca o sa incerc sa fac ceva, in cel mai rau caz sa raspund eu si sa ma dau drept maica-mea. Ea a rasuflat usurata si s-a mai relaxat. Acasa, insa, nu stiam cum sa abordez problema cu mama. M-am tot invartit prin bucatarie, rumegand tot felul de planuri, cu frica totusi sa nu se prinda de ceva si sa ma intrebe ce am, inainte sa fiu eu pregatita. Pana la urma, am riscat si, prin invaluire, pe de departe, am pus intrebarea arzatoare. Bineinteles ca mama a refuzat cu incapatanare, orice argument i-as fi adus eu; am plans, am pledat, ma si vedeam in pielea bietei fete, in fata parintilor cu cureaua in mana. Am plans o zi intreaga, am negociat, am promis o multime de chestii, precum si ca fata urma sa vina sa-si ceara scuze de la mama, pentru ca o punea intr-o asemenea situatie, si pana la urma am castigat. Pacat ca mama Cristinei n-a sunat niciodata...

Imi mai amintesc ca aveam un prieten care, iremediabil bolnav fiind si cu multe probleme de tot felul pe care nu le mai putea duce, voia sa se sinucida - e inca in viata, cu ceva probleme rezolvate si cu planuri de plecari in tari mai calde unde exista tratamente; mai multi care au gasit in mine un umar pe care sa planga si o mana care sa le dea servetelele, o ureche care sa-i asculte injurand sau protestand; am imprumutat si bani ca sa-i scot din belea si nu i-am cerut inapoi cand am stiut ca omul n-avea de unde si altele de genul asta.

De cate ori am fost ajutata complet dezinteresat? Nu-mi amintesc o cifra exacta, dar stiu ca Ana m-a sustinut foarte des cand eram la pamant, m-a furnizat si alibiuri de cateva ori; Florin, un prieten mecanic, mi-a reparat masina de nenumarate ori, fara sa-mi ceara nimic in schimb, de incepuse sa-mi fie rusine si sa-l mai intreb de ce nu-mi merg una sau alta; prima data cand ne-am intalnit eram lesinata (la propriu) de foame, n-aveam bani si m-a dus la restaurant, unde m-a obligat sa mananc mai mult decat puteam duce (multumesc, Florine, pacat ca nu mai dai semne de viata). Ian a venit dupa mine la gara in Iasi (desi el nu statea in Iasi) la 5 jumate dimineata, dupa vreo doua luni de prietenie (si consolat pe umarul sau virtual) pe mess; Mihai, fostul iubit, a venit pe jos pentru aceeasi treaba pe la 3 noaptea (nu mai zic de cate ori m-a ajutat cu alte diverse, in legatura cu calculatorul), altadata a venit la 10 jumate la mine sa ma consoleze dupa o cearta cu dobitocul cu care eram atunci, m-a hranit si imprumutat cu bani de numaistiucate ori; Alina, ametita de vara-mea care mi-e prietena cea mai buna de pe la 3 ani, m-a gazduit cand am fost la Bucuresti si a venit sa ma astepte la autogara la 6 (dupa cum observati, calatoresc mult noaptea, hahaha), plus alte fapte bune de care nu-mi mai amintesc, dar pentru care ii multumesc oricum; Loky, care m-a gazduit cand gazda oficiala a luat-o razna, de a trebuit internata la Socola; Manuel, care si el m-a gazduit la Bucuresti, desi i-am picat pe cap pe neasteptate si ar fi putut sa ma refuze foarte usor; la toti astia se adauga oamenii care ma cunosc doar in lumea virtuala, dar care m-au suportat si sustinut cand am trecut prin momente grele: Bogdan, Razvan, Delphine.

Da, mai exista oameni care stiu sa fie Prieteni, si le multumesc pentru tot. La randul lor, se pot baza pe mine pentru orice imi sta in puteri sa fac.

Dupa cum unii dintre voi stiu, maine dimineata pornim (noi doi si socrii - nu, nu ma plangeti, sunt oameni tare de treaba) spre Spania, unde o sa stam cu dejtele de la picioare in evantai pe plaja timp de doua saptamani. Cum acolo n-o sa am net si cum imi sunteti dragi, v-am scris niste posturi dinainte, programate sa se publice singure, ca sa nu ma uitati. Am de gand sa ma intorc bronzata, mai slaba pe unde trebuie si cu muschii lucrati de la alergat dimineata prin apa, sa moara parizienii de ciuda, plus cu niste carti citite (am vreo 8 in valiza, s-a crucit consortul cand a vazut), ba chiar cu inca o bucata de poveste scrisa. Singura mea grija era ca nici unul nu vorbim spaniola, si ca le-om face desene si ne-om intelege. Dup-aia mi-a zis cineva ca pe langa Valencia nici ei nu vorbesc spaniola oricum :))
Prin urmare, dragii mosului, va zic la revedere si ne mai vedem peste doua saptamani! Va promit ca va aduc poze si suveniruri :D

PeSeu: am facut la ambasada prostia aia de traducere, ca sa fim siguri ca nu ne anunta ca nu putem sa ne luam. 70 de euro o foaie cu 4 randuri si-o stampila *headdesk*

Azi a trebuit sa mai trecem o data pe la starea civila, sa-si depuna un extras de certificat de nastere datand de mai putin de 3 luni (ca de, poate si-a schimbat data nasterii intre timp). In mod normal, nu ar fi trebuit sa fie nici o problema, actele mele erau deja aprobate ca fiind in regula. Am zis in mod normal. Astia nu-s normali. Si nici in toate mintile.

Ii dam deci functionarei actul respectiv, ea verifica data si se pune sa reverifice toate actele. Tanteeeeee dosarul a fost deja aprobat, la ce-ti mai bagi tu botul in el?! Sa te simti importanta?! Si bineinteles, s-a lasat cu belea...

- Domnisoara, traducerea certificatului dumneavoastra nu dateaza de mai putin de 6 luni.

Am vrut sa ma dau cu capul de tabla direct, pentru ca idiotilor astora trebuie sa le explici tot de fiecare data cand vii. Daca vii de zece ori, dai peste zece idioti diferiti, care nu-si stiu, nici unul, treaba, si in plus nici nu gandesc.

Am inspirat adanc.

- Doamna. Aveti certificatul de cutuma aici. Pe el scrie ca in Romania se da un singur certificat de nastere [n.m. In Franta se dau doar "extrase de", pentru ca datele de certificat se schimba, de exemplu la ei se noteaza si starea civila, copiii etc.]. Prin urmare, dat fiind ca el nu se schimba niciodata de-a lungul vietii, traducerea de acum un an o sa fie aceeasi cu cea de peste 10 ani. De ce sa mai dau 30 de euro acum, ca sa se schimbe doar data traducerii si numele traducatorului?
Am crezut ca am explicat destul de clar, sa fi inteles si un copil. Am crezut gresit.

- Da, dar tot trebuie sa fie mai recenta de 6 luni.

Am vazut negru.

- Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu?!? Acum 3 luni, doua colege ale dumneavoastra ne-au zis ca e bine asa! Dosarul e deja aprobat, care vi-i problema?!

- Pai nu ca nu trebuia sa-l aprobe, ca bla bla bla.

Am crezut ca fac dosarul sul si i-l bag in anume parti. In schimb, am mai respirat o data adanc, foarte adanc, si am numarat pana la zece, inainte sa-i raspund.

- Doamna draga, de fiecare data cand venim aici, ni se spune altceva. Ma indoiesc ca legile s-au schimbat la fiecare doua saptamani. Atunci de ce nimeni din primaria asta nu stie ceva sigur, care sa nu se schimbe iar cu o zi inaintea cununiei?!

- Nu, ca de fapt, ca sa vedeti ca bla bla bla, etcetera, pe Coasta de Azur de exemplu bla bla bla, ca in DOM-TOM bla bla bla, ca pentru straini nu stiu ce.

Pe urma a mai chemat o colega sa se sfatuiasca. Nici aia nu stia nimica. Le-am mai explicat de cinspe ori aceeasi chestie, si eu si consortul, poate pricep in sfarsit, in loc sa se uite amandoua la noi cu ochi de viteluse tâmpe.

Pana la urma, ne-a zis, pe un ton de extraordinara marinimie:

- Haideti ca eu il iau asa (mersi, tanti, da-ti mai zic a douazecea oara, era deja aprobat) si o sa vad luni cu colega care l-a facut.

Poi sarut manusitele si piciorusele, fir-ai sa fii de gasca frantuzita, poate te pune dracu' sa ne anunti cu o saptamana inainte de nunta ca pana ala urma sa vedem ca de fapt actele nu-s bune, sa vezi unde-ti bag eu tie Codul Civil, pagina cu pagina, poate va invatati odata legile alea tampite!

Jos Franta, 'tu-va branzeturile alea imputite care va impiedica sa ganditi cand faceti niste legi si cand va alegeti functionarii!

Incep sa inteleg de ce Eugen Ionescu s-a apucat de scris teatru absurd...

Cu ocazia noii dureri de cap cu care m-au cadorisit si care nu vrea sa treaca, inaugurez un nou tag, "nu se intampla numai in Romania".

Victorie!!

Dupa multe si lungi lupte cu inspiratia, lenea si alte piedici, am castigat! Ma doare capul, ma dor ochii, ma dor degetele, dar am terminat povestea! Sunt atat de mandra de mine, de nu va puteti inchipui. Dar nu mai scriu in viata mea peste 30 de pagini intr-o zi jumate, ca ma apuca damblaua.

Acuma sunt oarecum in dubii. As cere parerile unora, dar nu ale oricui. Cred ca o sa-mi mai deschid un blog, accesibil numai cu invitatie, unde sa-mi pun scriiturile. Care din voi va simtiti in stare sa cititi si mai ales sa criticati in amanunt si cu seriozitate, lasati-mi adresele de gmail pe mess (IDul e in profil) sa va trimit invitatii.

Si-amu va zic noapte buna, ca-mi pica ochii in nas de somn si maine iar am trebi *le sigh*

Blocaj de scriitor

M-am apucat intr-adevar de scris. Aveam chef, aveam ceva inspiratie, ma mancau degetele, numai semne bune, ce mai. Pe urma, in fata foii de Word, blocaj. Ma uitam la ea, asa mare si alba si goala, si nu-mi mai gaseam ideile. Am scris o pagina, si aia proasta, in doua ore, cu greu, eu care, acum vreo doi ani, umpleam caietele fara probleme. Am inceput sa-mi pun intrebari, daca sunt cu adevarat pregatita sa scriu ceva atat de complex cum e un roman, mai ales cu asemenea blocaje. Si cred ca nu. In schimb, m-am hotarat sa-mi dezmortesc mana cu texte scurte, povesti, hai cel mult o nuvela. Si asa, pagina aia de inceput de roman a fost demontata pe bucatele, corectata, taiata, rescrisa. Cand a fost vorba insa de continuat... Dap. Alt blocaj.

Eram exasperata. Trebuia neaparat sa gasesc ceva care sa-mi dea pofta de scris. Muzica n-a mers, cafeaua nu era destul de tare, de citit nu aveam timp. Am inceput sa-mi sacai prietenii, plangandu-ma ca nu pot sa scriu si ca nesimtita de inspiratie a fugit cu altul. Pana la urma, unul dintre ei, ramas in pana de solutii, mi-a zis sa inchid laptopul, sa pun mana pe pix si sa scriu la modul clasic. Eram neincrezatoare, ca stiu ca nu mai am rabdare sa scriu de mana, dar mi-am zis ca de pierdut nu aveam ce pierde. Mi-am luat caietul cumparat de mult pentru asta, un pix cum imi placea mie (da, am preferinte la pixuri, recunosc, daca nu scriu cum vreau eu, ma blocheaza si asta), am inchis laptopul si....

...Am scris cinci pagini pe nerasuflate. Victorie! Prinsesem muza de un picior si o tineam strans. A trebuit sa ma opresc, de oboseala, din cauza ca ma culcasem foarte devreme, la sase dimineata, si ma trezisem la unspe. M-am bagat in pat, triumfatoare, cu gandul sa termin povestea azi.

Prin urmare, dragii mosului, termin cafeaua asta si ma duc la scris.


Zambetele de azi

M-am trezit la 6 jumatate, proaspata si cu ochii nelipiti de somn - si in plus cu senzatia ca ma asteapta ceva frumos.
***
Afara ploua marunt, mirosea a toamna uda si nu era frig. Ziua perfecta. Cafeaua era fierbinte, tare si dulce. Machiajul mi-a iesit foarte bine. Mi-am luat jeansii stramti, camasa baieteasca, vesta stransa pe talie, botinele cu toc preferate, mi-am tras pe ochi sapca de Gavroche. Ma simteam sexy si mi-am amintit ce mult imi placea, cand eram mica, sa ma port ca un baiat.
***
Fotografia cu picioarele goale prin trifoi a aparut intr-un feature pe deviantArt.
***
O fata frumoasa, blonda, cu ochi verzi, mi-a adresat unul din cele mai minunate zambete pe care le-am vazut in ultima vreme.
***
Am intalnit o fetita de vreo 3 anisori, creola, cu paltonas roz, ghiozdanel roz, bucalata ca o papusa si cu parul cret-cret de-mi venea s-o mananc, de dulce ce era.
***
Am trecut pe langa un grup de patru-cinci barbati intre 45 si 55 de ani si au inceput sa rada toti. Unul dintre ei m-a strigat "Hé Gavroche! Bonjour 'tite ch'ti!". Am inceput sa rad si eu si am dus mana la sapca, in semn de salut.
***
M-a amuzat o bruneta draguta, care purta un tricou cu mesajul "A blonde never looked this good".
***
M-am simtit foarte bine in corpul meu subtire, imbracat baieteste, pe tocurile pe care gleznele nu mi-au ezitat nici macar o data.
***
Deci da. Azi e o zi minunata.

Tot clocesc niste idei de vreun an in legatura cu un roman, dar tot imi fugea inspiratia si aveam si un blocaj cauzat de nescris prea multa vreme. Mai greu e ca, inainte, adica pe vremea cand scriam (aproape) zilnic, cand eram acasa, aveam tabieturile mele: scriam numai pe masa din bucatarie, noaptea, dupa vreo doua cani de cafea tare de-mi zbarnaia sangele, cu alta cana plina pe masa si fumand ca turcul. Cum imi murea inspiratia, paf! o tigara si parca gandeam mai bine. Reciteam o fraza-doua si ma puneam iar pe scris.

Problema e ca acuma nu mai fumez, nu pot scrie noaptea, ca doarme consortul, mi-am pierdut obisnuinta de a scrie cu stiloul, iar calculatorul ma blocheaza cateodata... deci trebuie sa-mi fac niste tabieturi noi. Se pare ca sunt un fel de capcana pentru inspiratie sau de reflex pavlovian: cum ma asezam la masa cu caietul in fata si-mi aprindeam o tigara, creierul intra in modul "scriituri" si nu ma mai opream cateva ore.

Totusi, de ceva vreme ma tot mananca degetele si parca-parca as scrie, mi-e pofta, mi-e dor si simt nevoia sa o fac, desi o idee bine definita tot n-am. Dar o sa ma arunc in apa, vorba frantuzului, si-oi vedea eu atunci ce fac mai departe. Tineti-mi pumnii.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire