Denisa contra Franţei

Acum ceva vreme, Peculiarme a anuntat ca vrea sa salveze lumea si sa gaseasca ceva bun in oameni, asa ca a pus niste intrebari si m-am oferit sa raspund. Ce-i drept, suferind eu de o mare si de neinvins lene, am tot amanat. Acum profit de lipsa de inspiratie si de nevoia de a scrie ceva dinainte, ca sa aveti ce face cat voi fi eu in vacanta, m-am hotarat sa-i raspund.

Prima intrebare era deci: de cate ori ai fost ajutat complet dezinteresat si de cate ori ai ajutat tu complet dezinteresat? Buna intrebare. Cred ca va trebui sa incep prin a ma lauda pe mine insami, ca faptele necesare imi revin mai repede in memorie.

Nu pot sa spun ca-mi voi aminti destule lucruri ca sa dau un raspuns complet, dar voi profita de slabirea memoriei mele (eh, batranetea asta...) ca sa nu ma laud totusi prea mult si sa-mi pierd vreun fan.

Am fost crescuta in spiritul crestin de catre mama, insa pana la o anumita varsta aveam un mare blocaj cand invatatoarea ne dadea drept tema de compunere "ce fapte bune ati facut azi". Eram suficient de egoista cat sa nu dau covrigul meu unuia caruia ii era mai foame decat mie si sa stramb din nas cand mama aducea acasa copilasi jigariti, flamanzi si murdari pe care ii baga in cada plina cu apa fierbinte, ii punea la masa cu noi si-i culca in cearsafurile "pentru musafiri". De asemenea, din alte motive insa, nu voiam sa-mi ajut colegii de generala sa-si faca temele, desi eram premianta clasei, decat cu plata.

Incerc sa-mi amintesc totusi cand am facut unul din primele lucruri bune din viata mea. Cred ca temele la franceza pentru Ana si cele la fizica pentru restul clasei (asta in liceu, ca noii colegi erau mai simpatici) nu se pun; si cred ca nici adunatul diverselor mâţe, pui de vrabie cu cas la gura, pitigoi accidentati si catei de toate neamurile si adusul acasa, spre disperarea mamei, nu conteaza la numaratoare, ca de astea face toata lumea. Iata ca iar am un blocaj, la fel ca acum paisprezece ani; ma uit la monitor, imi scormonesc amintirile si nimic... Hopa, ia stai asa. Cred ca am gasit una!

Eram, cred, printr-a saptea si stateam in banca cu Lavinia. Eu, pe vremea aceea, eram buna la mate, ea avea numai 6 si 7. Intr-o zi, profesoara ne-a dat ocazia de a capata un 10, ravnit de toti tocmai pentru raritatea cu care era primit. Era vorba de o problema, destul de complicata, cu limita de timp; primii dintre noi care s-ar fi prezentat la catedra cu solutia corecta, ar fi incasat mult-dorita nota. Am terminat problema la timp ca sa fiu eu prima si tocmai ma pregateam sa ma ridic, cand Lavinia m-a rugat, in soapta, s-o las sa copieze, ca alta ocazie sa-si indrepte media n-ar fi avut. Am ezitat destul de mult, caci partea mea egoista voia zecele, insa cealalta parte imi amintea ca Lavinia imi era prietena si voiam s-o ajut. Am acceptat pana la urma sa o las, dar cum scria prea incet, ne-au luat-o altii inainte si am ratat amandoua ocazia.

Imi amintesc si ca intr-o zi, printr-a unspea, a venit la mine o colega care-mi era destul de apropiata si m-a rugat sa-i fac un serviciu. Parea destul de stresata, in pragul lacrimilor, si am tras-o intr-un colt sa-mi povesteasca. Mi-a zis ca ceruse pedagogului un bilet de voie pentru o noapte - statea la internat - si-i spusese lui si mamei ei ca sta la mine, cand ea se dusese la iubitul ei. Maica-sa ceruse, bineinteles, numarul meu de fix, ca s-o sune pe mama, sa verifice alibiul. Aoleu. Trebuia deci s-o conving pe mama sa minta. Mama care n-a mintit in viata ei, nici ca sa evite certurile cu tata, nici ca sa iasa cu basma curata dintr-o belea, nici ca sa obtina ceva. Situatia se prezenta sumbra. I-am explicat fetei toate astea si am zis ca o sa incerc sa fac ceva, in cel mai rau caz sa raspund eu si sa ma dau drept maica-mea. Ea a rasuflat usurata si s-a mai relaxat. Acasa, insa, nu stiam cum sa abordez problema cu mama. M-am tot invartit prin bucatarie, rumegand tot felul de planuri, cu frica totusi sa nu se prinda de ceva si sa ma intrebe ce am, inainte sa fiu eu pregatita. Pana la urma, am riscat si, prin invaluire, pe de departe, am pus intrebarea arzatoare. Bineinteles ca mama a refuzat cu incapatanare, orice argument i-as fi adus eu; am plans, am pledat, ma si vedeam in pielea bietei fete, in fata parintilor cu cureaua in mana. Am plans o zi intreaga, am negociat, am promis o multime de chestii, precum si ca fata urma sa vina sa-si ceara scuze de la mama, pentru ca o punea intr-o asemenea situatie, si pana la urma am castigat. Pacat ca mama Cristinei n-a sunat niciodata...

Imi mai amintesc ca aveam un prieten care, iremediabil bolnav fiind si cu multe probleme de tot felul pe care nu le mai putea duce, voia sa se sinucida - e inca in viata, cu ceva probleme rezolvate si cu planuri de plecari in tari mai calde unde exista tratamente; mai multi care au gasit in mine un umar pe care sa planga si o mana care sa le dea servetelele, o ureche care sa-i asculte injurand sau protestand; am imprumutat si bani ca sa-i scot din belea si nu i-am cerut inapoi cand am stiut ca omul n-avea de unde si altele de genul asta.

De cate ori am fost ajutata complet dezinteresat? Nu-mi amintesc o cifra exacta, dar stiu ca Ana m-a sustinut foarte des cand eram la pamant, m-a furnizat si alibiuri de cateva ori; Florin, un prieten mecanic, mi-a reparat masina de nenumarate ori, fara sa-mi ceara nimic in schimb, de incepuse sa-mi fie rusine si sa-l mai intreb de ce nu-mi merg una sau alta; prima data cand ne-am intalnit eram lesinata (la propriu) de foame, n-aveam bani si m-a dus la restaurant, unde m-a obligat sa mananc mai mult decat puteam duce (multumesc, Florine, pacat ca nu mai dai semne de viata). Ian a venit dupa mine la gara in Iasi (desi el nu statea in Iasi) la 5 jumate dimineata, dupa vreo doua luni de prietenie (si consolat pe umarul sau virtual) pe mess; Mihai, fostul iubit, a venit pe jos pentru aceeasi treaba pe la 3 noaptea (nu mai zic de cate ori m-a ajutat cu alte diverse, in legatura cu calculatorul), altadata a venit la 10 jumate la mine sa ma consoleze dupa o cearta cu dobitocul cu care eram atunci, m-a hranit si imprumutat cu bani de numaistiucate ori; Alina, ametita de vara-mea care mi-e prietena cea mai buna de pe la 3 ani, m-a gazduit cand am fost la Bucuresti si a venit sa ma astepte la autogara la 6 (dupa cum observati, calatoresc mult noaptea, hahaha), plus alte fapte bune de care nu-mi mai amintesc, dar pentru care ii multumesc oricum; Loky, care m-a gazduit cand gazda oficiala a luat-o razna, de a trebuit internata la Socola; Manuel, care si el m-a gazduit la Bucuresti, desi i-am picat pe cap pe neasteptate si ar fi putut sa ma refuze foarte usor; la toti astia se adauga oamenii care ma cunosc doar in lumea virtuala, dar care m-au suportat si sustinut cand am trecut prin momente grele: Bogdan, Razvan, Delphine.

Da, mai exista oameni care stiu sa fie Prieteni, si le multumesc pentru tot. La randul lor, se pot baza pe mine pentru orice imi sta in puteri sa fac.