Denisa contra Franţei

• Am cunoscut-o pe Alexandra, care mi-a devenit repede prietena cea mai dragă pe care o am;
• Am petrecut două săptămâni în țară, de capul meu, ca să-mi revin după depresie. Mi-am revenit atât de bine, că de-atunci nu mai știu ce-i aia, hahaha;
• Am fost în Spania, care m-a surprins prin frumusețea pământului ei roșu și unde aș vrea să mă întorc cât de curând;
• M-am măritat, iar detaliile le știți, în parte. Tot de lene n-am terminat de povestit și, ca să-mi răscumpăr păcatul, iaca pe scurt: am făcut poze, fotograful nu-și luase pastilele și m-am abținut cu greu să nu-l pocnesc peste moacă, noroc de pozele celorlalți c-au ieșit mai bine; la restaurant a fost perfect, mâncarea delicioasă (trebuie neapărat să încercați un filéde vițel cu sos de foie gras, e divin), Jérôme cel cu spatele țeapăn a animat seara foarte bine, a propus diverse jocuri la care a participat toată lumea, pe rând (chiar și părinții mei, la cele care nu implicau vorbitul limbii - prin urmare nu s-au plictisit de loc, cum mă temusem eu); surioarele mele au făcut ravagii printre verișorii consortului, care umblau care mai de care cu limba scoasă; când a trebuit să plecăm, toată lumea a oftat că ce bine se distrau și ce repede s-a terminat; după nuntă, am primit felicitări din toate părțile cum că a fost atât de minunat și de reușit. Și-n plus, chiar am fost regina balului, în ciuda timidității mele, care cre' că fugise în Hawaii cu vreunul;
• Cu ocazia asta mi-am revăzut părinții și surorile, de care-mi fusese tare dor. Și mai bine a fost că s-au înțeles așa bine, că tata s-a dus și de sărbători acasă două săptămâni, ceea ce nu se mai întâmplase demult. Că veni vorba de el, anul ăsta am reînnodat firele rupte și am început să vorbim altfel decât înainte. A redevenit, deci, bărbatul cel mai important pentru mine;
• Tot în 2008 am început blogul;
• Am revăzut niște prieteni din țară, veniți în vizită pe meleaguri franțuzești: Miăiță și a lui logodnică în august și pe Thyl/ Costin (când mai scrii, măi?) în octombrie; de asemeni, am cunoscut în viața reala niște oameni pe care-i întâlnisem pe net: Bogdan (sau animaloo), DeMaio, Adelina, Ian
• și al optulea punct nu-mi vine nici de-al naibii, așa că încheiem aici și ne revedem zilele astea pentru o altă leapșă.

Pliz nu dați cu roșii!

Avertisment: Acest post a fost scris inaintea celor trei cafele necesare unei bune functionari a creierului denisesc. Eventualele incoerente, zapaceli, repetitii, greseli, luari pe aratura, cuvinte inventate, anacolut...uh...uri (?) nu pot fi reclamate.

Sunt o mare amatoare de somn. Daca nu mi-ar fi ca pierd jumate de zi, as dormi pe rupte pana la doua-trei. Mi-e atat de bine in pat, pe perna mea nici foarte moale, nici foarte tare (perfecta, ce mai), sub plapuma, la cald, de ma intreb daca intr-o viata anterioara n-am fost pisica (sau urs, daca exista ursi care hiberneaza in continuu). Cel mai des, odata ce am adormit, poti sa vii si cu fanfara, ca nu aud nimic. De aia a supravietuit asa mult domnul consort, sforaitor din tata-n fiu. Taica-su, mai putin norocos, a dat peste o pereche de urechi asa sensibile, ca e auzit cu tot cu dopuri de ceara. Saraca soacra, in vacanta in Spania a dormit foarte putin, cu socrul sforaind langa ea de tremurau geamurile si cu fiul sforaind alaturi de vibrau peretii, si-asa subtirei. Dar divaghez.

Imi place deci sa dorm. Culmea, sunt totusi o pasare de noapte. Stau treaza pana la ore indecente cu mai multa usurinta decat pot sa ma trezesc la crapatul zorilor. Dimineata mi-e somnul cel mai dulce, mai ales spre orele la care lumea pleaca la serviciu, e o placere rautacioasa sa-l aud pe consort foindu-se de la 5 jumate (in saptamanile cand lucreaza de dimineata si incepe de la 7), pe vecini facand dusuri probabil reci, in timp ce eu ma culcusesc mai bine sub plapuma si ma las cuprinsa de somn. E o senzatie atat de delicioasa, incat n-o pot descrie. Nu stiu ce-o sa fac cand o sa trebuiasca sa merg la munci, ca oamenii mari; probabil o sa-mi caut ceva cu orar de noapte.

Ei. Azi il ascultam, cu jumate de ureche, pregatindu-se de plecare si, facuta ghem, ma lasam sa adorm pe jumatate (nu de tot, ca asteptam pupicul de la revedere), anticipand cu deliciu (stiu ca ma repet, dar ati fost avertizati) momentul in care avea sa iasa pe usa si eu sa adorm din nou. Cu un singur ochi intredeschis, mi-am pus telefonul sa sune ceva mai tarziu, ca am totusi niste trebi de dimineata, m-am luptat un pic cu somnul (nu prea mult, sa nu plece) si, in sfarsit, Dani a plecat. Am cascat, fericita, si mi-am bagat capul in perna.

Si mi-am dat seama ca eram perfect treaza.

M-am sucit, m-am foit, m-am invartit, mi-am tras plapuma peste cap, nimic. Placerea asteptata era pierduta, nu puteam sa adorm cu nici un chip. Si uite asa m-am ridicat din pat la 6 fara 10, m-am zgribulit de frig (diferenta dintre temperatura camerei si cea de sub plapuma ma surprinde de fiecare data) si am deschis calculatorul.

Acuma e 7:57, dar am sa pun ora postarii 6 jumate, ca atunci mi-a venit ideea sa scriu, numai ca fara cafele functionez mai incetisor, asa, babeste, sa nu obosesc. Ma duc sa mai pun de-o cafea. Neata, tu, Monico, vaz ca nici tu n-ai somn.

Am obiceiul sa-mi tot felul de idei marete, sa-mi fac tot felul de planuri, care mai de care mai interesant. De obicei, raman la stadiul de plan, din motive tip lene, ceea ce-i mare pacat, ca ar fi putut sa-i vina (ele, ideile) unuia mai muncitor, mai activ - sau mai orice altceva - decat mine si ar fi fost puse in practica.

Cel mai recent proiect, ca sa-i spun asa, e o serie de fotografii cu titlul "Toamna, cum imi place mie". Ar trebui sa profit de imprejurimile favorabile, ca-s la doar cativa pasi de mine, dar... mi-e lene. O alta idee a fost sa-mi fac tricouri cu mesajul "Free Hugs", inspirata de campania cu acelasi nume (al carei clip ma face sa plang de fiecare data) si de un post de pe locomania.ro (fata respectiva a impartit biletele cu textul "Zambeste-mi, te rog"), curioasa fiind cati o sa aiba curajul sa vina sa ma imbratiseze. La cat ii cunosc eu pe oamenii din zona asta, o sa se uite in alta parte, chiar daca ar vrea sa vina spre mine, dar ar fi o surpriza placuta sa vad ca unii o sa-si invinga reticenta si teama de straini. Mi-ar place sa-i vad iesind din bula lor si sa reconstruiasca poduri in loc de ziduri. E amanat din lipsa de ceva care sa scrie pe textile, gen carioca speciala.

M-am gandit de asemeni la o serie de fotografii, in care sa portretizez diverse personaje livresti care mi-s dragi: Gavroche, Enjolras si altii. Amanat din lipsa de timp din partea fotografului, adica Alexandra, si din lipsa de idei privitoare la locatii, la fel ca o alta serie, referitoare la feminitate si cand dispare ea.

La fel s-a intamplat cu ideile date de diverse posturi de prin blogosfera, carora voiam sa le raspund sau pe care sa le completez, cu inceputul de roman, cu povestile din vacanta, cu multe. Sunt prea lenesa. Sa ma zgâltâne cineva!

Pana in clasa a opta toata lumea imi zicea sa dau la arte, dar eu ma uitam la pictorii pe care-i stiam si la lumea din jur si-mi ziceam "si ce pisici fac eu dup-aia, mor de foame cu tablourile in brate?" si am dat la filologie. Asta dupa ce mi-am dorit sa devin invatatoare, vanzatoare, cercetatoare si handbalista. La liceu am prins mare drag de carte (adica mai mare decat pana atunci, pentru ca mi-a deschis ochii si m-a indrumat) si am inceput sa scriu.

Facultatea aleasa a fost cea de stiinte politice. Am facut doi ani si m-am plictisit, in mare pentru ca sectia respectiva fusese infiintata mai mult ca sa fie, iar cursurile erau in mare masura comune cu sectiile de sociologie, comunicare si filozofie... In plus simtul meu practic (in continua dezvoltare de cand am parasit "cuibul" parintesc) imi spunea ca pentru o cariera in politica, trebuie sa ma inscriu intr-un partid, ceea ce nu-mi suradea deloc (pentru ca nici un partid romanesc nu ma atragea). Intre timp incepusem si sa lucrez intr-o mica firma de publicitate (in paralel cu alte joburi micute gen traduceri, articole si altele asemenea pe un site) si am prins drag de domeniul asta, mai ales ca se cere creativitate, deci am lasat balta politica cu gandul sa ma inscriu la advertising si mass-media.

Insa in peisaj aparuse Dani (sau Franck cum ii zice tot restul lumii), iar relatia devenise prea serioasa ca sa mai continue la 2000 km distanta si sa ne vedem o data la 3 luni, asa ca dupa o perioada de cantarit ce-i pro si ce-i contra, am decis sa ma mut la el. Si gata cu publicitatea si cu facultatea...

Acuma ma bate gandul sa ma apuc de litere (au un program tare interesant) si sa ajung sa traduc carti. Sunt atatia autori si atatea carti care nu prind la public din cauza traducerilor proaste, ca ma doare inima...

Asta e povestea viselor mele pana acum. Poate peste 5 ani voi fi tot aici si va voi spune ca am devenit scriitoare sau politician sau... cine stie...

Scriu numai ca sa anunt ca sunt intr-un moment de mare lene. Inspiratie ar fi ea, dar mi-e lene sa ma imping de la spate deocamdata. Incep sa conturez niste povesti pe care as vrea sa le scriu, sa studiez niste detalii ca sa le adaptez Frantei, vreau sa citesc cat mai mult. Mi-am propus sa citesc cel putin o suta de carti anul asta, dar, tot din cauza lenei, abia am trecut de 27.

Cu aproape 12 ore inainte de plecare, un om normal ar avea bagajele gata, pachetelul cu senvisuri gata, cartile pentru drum in geanta si tot ce mai trebuie. Eu nu.

Fidela ideii de ingrasat porcul in Ajun si creierul cu 12 ore inainte de examen, inca nu am pregatit nimica. Hainutele stau cuminti in dulap, senvisurile pe componente in frigider si eu total relaxata in fata calculatorului. Sa nu mai zic ca trebuie sa-mi improspatez culoarea parului, sa fac o baie, sa decid ce dejtu' meu mancam noi diseara si sa ma culc mai devreme ca de obicei, ca ne trezim pe la 5 jumate, ceea ce mie imi displace profund.

Dar cata vreme inca nu-i 5 jumate dimineata, imi zic ca inca e timp sa fac tot ce trebuie si probabil o sa continui sa frecmentez pe diverse forumuri, bloguri si siteuri pana dupa cina.

...mai postez niste poze, sa stiti ca-s inca in viata si nu m-o rapit extraterestrii. A, si pentru ca n-am baut nici macar o cana de cafea pana acum si deci sunt in stand-by, abia pot sa scriu fara sa sterg fiecare cuvant mai mult de trei ori. Ma simt adormita, zombie, leguma, zi-i cum vrei. Vreau sa ma fac hamster, sa ma fac covrig la cald sub rumegus si sa doooooooooooorm.




Cand ma trezesc, adica dupa ce ma-ntorc (ca mergem cu bicicletele la guinguette Chez Gégéne, unde guinguette e un barulet pe malul raului, unde se pune muzica veche frantuzeasca, se danseaza, se bea si se mananca inghetata. Acolo mergem), o sa va povestesc despre Suzie, hamsterita cu mutra de cartitoi la trezire, dar in rest simpatica si sociabila, ca abia am luat-o si deja mi-a lins degetele in semn de prietenie, ca-i mai putin timida decat raposatul Schumi.