Blogger Template by Blogcrowds.

Dupa dolmene

În ultima zi de vacanţă, epuizaserăm toată lista de locuri de vizitat, dar perspectiva de a sta închişi în casă nu ne încânta pe nici unul. Uitându-mă pe harta regiunii, am văzut că se pomenea de existenţa unor menhiruri şi dolmene nu departe de noi. Existentă improbabilă pentru Dani, căci nu sudul Franţei e cunoscut pentru relicvele neolitice... M-am uitat totuşi pe net şi şi am văzut că erau vreo două la Bélesta şi vreo patru la Caixas, amândouă orăşelele nu departe de aici. Cum GPSul zicea că le putem vizita pe ambele într-o singură zi, fiind vreo 80 de kilometri cu totul, am pornit la drum.

Am trecut prin munţi, dar ăştia nu erau de cremene sur şi neted ca cei pe care i-am tot văzut timp de două săptămâni, ci dintr-o piatră gălbuie bătând uneori înspre culoarea lutului. Arătau a câmp de bătălie: stânci de toate mărimile ieşind din pământ fără nici o ordine, peste tot, înclinate, răsturnate, sparte, altele rostogolite pe deasupra, printre ele pietre de toate naţiile, să zici că s-a încreţit pământul deodată şi pe urmă a plouat cu bolovani. Peste toate astea încercase să crească o iarbă care pe alocuri era galbenă de sete şi pe unde s-a putut, s-au agăţat tufişuri. Erau sălbatici, neprimitori, zbuciumati, dar infinit mai interesanţi decât piatra seacă dinainte.

În Bélesta voiam să găsim un menhir numit, pe site, Pierre plantée. Fata de la ghişeul castelului ne-a explicat cum să ajungem, ba chiar ne-a dat şi o hartă. Era simplu, dar tot am bâjbâit un pic că na, fără GPS... Drumul pe care cică trebuia s-o luăm era drum de ţară, deşi fusese în tinereţea lui asfaltat, şi trecea prin nişte câmpuri şi nişte vii. Mă tot uitam în dreapta şi în stânga, să văd dolmenul -€“ în capul meu un chetroi din ăla înalt şi oval, daa€™ de fapt ăla e menhir... eh, detalii -€“ şi n-am văzut decât un nene şi o tanti care opriseră maşina lângă o vie şi furau struguri. Sigur nu erau proprietarii, că nenea s-a uitat la noi cu o mutră... urât era! ceva între „Fuck fuck fuck fuck” şi „daca se opresc, îi omor şi-i îngrop în vie, să nu afle nimeni ce făceam”. Din fericire, pentru noi sau pentru ei, nu ne-am oprit, că fata ne zisese de un panou galben şi nu văzusem nici unul încă, aşa că hoţii au scăpat cu strugurii-n sac. Am dat în sfârşit de el într-un vârv de deal, arătând spre o cărăruşă care se pierdea prin iarbă şi printre tufe de mure (care mi-au făcut mare poftă, dar al meu e convins că tot ce nu e în cutie de plastic, e otrăvitor). La capătul ei se vedea o grămadă de pietre, fază la care evident el a râs că „pentru asta am venit? N-o să ai decât două poze de făcut, una din faţă şi una din spate”, dar am ţinut să mă duc să văd.

Dolmenul nu era, într-adevăr, deloc mare. Închipuiţi-vă un fel de ... cilindru, nu-mi vine mai bine acuma, cu diametrul de vreo trei metri şi înalt de unul, zidit (cât se poate zidi când nu ştii ce-i aia mortar să ţină laolaltă) din rânduri-rânduri de pietre puse una peste alta.În partea opusă cărării se deschidea un fel de coridor spre mijloc, unde se afla dolmenul în sine, cu formă tipică, doi bolovani peste care era o lespede. Nici asta nu depăşea doi metri, aşa al meu nu mai putea de râs. Sunt convinsă însă că nu asta era pe net, unde zicea de o „Pierre plantée” de vreo patru metri, care s-a răsturnat şi s-a spart. Un menhir adică. De piticania asta nu scria nimic, nici măcar pe panouri. E evident interesul pe care şi-l dau locuitorii pentru el, nu? Că doar n-are vreo două mii de ani vechime, dar cum nu aduce vizitatori, cui îi pasă. Abia când ne-am întors în Paris m-am uitat mai atent pe net, că la hotel aveam doar pe telefon, şi cică Pierre plantée aia nu era chiar la Bélesta, numai un pic mai departe... la vreo sută de kilometri, aşa. Eh, o bagatelă. Dar măcar am aflat ce e cu dolmenul fără nume, pierdut printre tufe: se numeşte, în catalană, Moli del Vent, adică Moara de Vânt, şi de fapt cică are zece metri diametru. Ori înseamnă că nu ştiu eu cum arată zece metri, ori s-au încurcat aia la măsurat... Ca să nu mai spun că cică lespedea are zece tone, deşi are maxim, dar maxim doi metri lungime şi nici jumate de metru grosime, în capătul cel mai solid. Oricum, ne-am zis că la Caixas om găsi unele mai breze. Şi cică era la numai 17 km...


Prima bucată de drum a fost ok, deşi era prin munte, la înălţime, serpentine, chestii, ştiţi cum e, dar măcar pe marginea şoselei era bordură şi se putea circula la 50-60 km/h, chiar când trebuiau să treacă două maşini una lângă alta. Nu mult dup-aia însă, după ce am trecut de un ultim sătuc, am dat de un drum de munte cum îmi scoate mie peri albi, adică opusul celui de mai sus. Strâmt ca naiba, de te puteai gândi că noi suntem pe margine şi dacă trece altul venind din faţă... nu ştiu unde o să-i facem loc; serpentine în ac de păr una după alta, urcuş nu glumă, peisaj în jos de te lua cu ameţeală, totul făcând să nu poţi conduce cu mai mult de 20-30, decât să fii nebun. GPS-ului nu-i păsa că i-am zis că vrem drumul cel mai scurt spre Caixas, pentru el şoseaua era înregistrată cu limita de 70, el a calculat la 70 şi basta. Şi tot urcăm, şi tot luăm curbele şi tot nu se mai termină, când credeam că am făcut zece kilometri de fapt trecuseră doar cinci, şi timpul trecea, şi venea seara...

În sfârşit, urcând o culme împădurită, ne sare-n drum un panou cât se poate de regulamentar, nu cât o foaie de agendă ca celălalt, cu simbolul codului rutier cu tot, zicând „Dolmen”. Al meu a ezitat, s-a gândit, s-a răzgândit, s-a frecat, până la urmă am zis să mergem să vedem. Numai că drumul care ducea acolo nu i-a plăcut; era larg într-adevăr, cât să treacă trei maşini şi să mai fie şi parcate, dar nu era terminat, adică asfaltat. Lui i se părea şi abrupt, deci nu voia să se bage cu maşina. Până la urmă, am propus să urcăm pe jos până pe vârful dealului, şi dacă de acolo nu se vede dolmenul, să ne întoarcem. La jumatea drumului, a început să spună că poate mai bine încercam cu maşina, că nu e aşa abrupt şi că totuşi pare departe; dup-aia că nu, că e târziu şi suntem în munţi şi acuş se lasă seara, aşa că mai bine să ne vedem ajunşi jos cât mai repede; da'€™ parcă mai bine să luăm maşina; da'€™ lasă că vedem dolmenuri în Caixas. Până la urmă am zis şi eu ca el, lasă că mai sunt altele, hai să mergem. Că nu îmi surâdea ideea să mă trambalez prin serpentinele alea la lăsatul întunericului, că mă stresau destul şi aşa. Decizie proastă, după cum o să vedeţi...

Şi am plecat iar, şi am şerpuit, şi am urcat, şi am coborât, şi nu se mă termina... în sfârşit, vedem un panou zicând Caixas, ne bucurăm, pe urmă vedem că orăşelul e de fapt sătuc, ba chiar aşezare, adică o mână de case împrăştiate pe munte. S-a dovedit că are o sută şi ceva de locuitori, în medie patru pe kilometru pătrat. GPS-ul ne-a dus pe o uliţă fără ieşire, unde era primăria, şi restul satului tocma peste hău, în partea cealaltă. Cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea nici urmă de dolmen, menhir sau orice altceva mai vechi de douăzeci de ani. Şi la cât de prăpădit arăta cătunul, cu siguranţă nu era nici un oficiu turistic să ne îndrume spre afurisitele de pietroaie. M-a lovit o dezamăgire... Umblaserăm toată ziua pe coclauri şi degeaba, că dolmenele erau sigur prin pădure şi nu aveam de gând să mă întorc pe munte. Aş fi întrebat prin sat, dar pe cine să întrebi, că era mai pustiu ca la bunica după ce se întorc vacile. Nici nu mai avem chef, mă simţeam descurajată. Al meu, să mă mai îmbuneze, mi-a zis că măcar am vizitat locurile, şi dreptu-i că era pitoresc, dar pentru altceva venisem eu...

Şi aşa s-a terminat marea aventură, dacă m-am trezit şi eu la lăsata secului să umblu după resturi de celţi pe coclauri. Dar simt o nouă pasiune care se trezeşte, sau mai bine zis de care îmi amintesc, că pe când eram mică am vrut să mă fac arheolog. Printre altele.

17 comments:

Si je comprends bien il t'arrive que des couilles toi, que se soit avec le blog, les seminaires ou les menhirs... :)))

15 octombrie 2010 la 01:24  

*ce soit
Romaneste nu vorbiti?

Nu mi se intampla numa belele, dar numai pe alea le povestesc, ca restul nu intereseaza pe nimeni.

15 octombrie 2010 la 22:31  

*my oups
Ba da, ba da, si româneste:)
Détrompe toi, un peu de "pas-couille" ça aide, ne serait-ce que pour le contraste. Sinon ça fait un peu "les péripéties de Mlle Pasd'Bol en France" Scuza-ma, nu am intentia sa ma fac si mai antipatica, e curtea ta.

21 octombrie 2010 la 14:35  

Precizez, commentaire gentil :)
Daca tot am dat o tura prin blog am zis sa citesc si controversatul articol Evz-ian de trista amintire. Dupa lectura comentariilor furibunde ma asteptam sa descopar cel putin ca ai aruncat cu broaste râioase în tara Franta, ca "sa mère la pute" ou que sais-je ce alte orori même pas vraies. Dar deloc si nici macar, furtuna într-un degetar cu apa.
Trebuia sa te fi întors pe blog de-a doua zi, fluierând, nu merita sa-ti tragi sufletul atâta vreme.
Mi-as fi dat cu parerea en privé, sa nu ma trezesc ca suflu în jar, da' n-am gasit mail.

23 octombrie 2010 la 02:27  

Asa ma bucur cand aud si de la altii ca n-am facut asa crima diplomatica... Mersi :)

23 octombrie 2010 la 21:19  

a quoi bon avoir quitte merluc?

24 noiembrie 2010 la 18:22  

Nu vad absolut nici o legatura.
Si nu l-am parasit, am luat o pauza. Ma si mira ca a remarcat cineva, ca doar nu eram cine stie ce membru important.

25 noiembrie 2010 la 14:13  

Bună, Denisa! Sunt Alexandra și știu că ce îți scriu aici nu are nicio legătură cu ultima ta postare, dar tot căutam un buton cu 'Contact', uitând că sunt pe un blog. Ți-am găsit blog-ul căutând pe net 'studenți la Sorbona' și am fost uimită de câte fapte ai povestit aici legate de intrarea la facultate și peripețiile tale zilnice. Și eu vreau să dau la Sorbona, tot la Litere Moderne Aplicate și am fost încântată când am dat peste tine. Crezi că mă poți îndruma vreun pic? Adică să îmi spui niște detalii mai concrete despre cum este acolo. Nu de alta, dar este într-adevăr un pas mare pentru mine, probabil cum a fost și pentru tine, și aș vrea să știu tot înainte să mă arunc în toată nebunia asta. Eventual, dacă am putea vorbi pe mail sau așa...Mulțumesc oricum și continui să îți citesc postările, cu ele îmi ocup nopțile deocamdată.

29 decembrie 2010 la 23:35  

Buna Alexandra :)
Daca vrei sa dai de mine (sau altcineva), am un ID la profil. Oricum, dupa examene o sa scriu un articol de tip practic-informativ cu detaliile de genul asta, ca mi le-a mai cerut cineva. Sa mai foloseasca si blogul asta la ceva o ultima data :)

2 ianuarie 2011 la 20:57  

bine ai revenit!

21 ianuarie 2011 la 18:00  

Vlad, esti foarte dragut, dar eu nu mai scriu aici. M-am lasat dupa primul si singurul interviu pe care am facut greseala sa il dau, in urma caruia mi s-a umplut blogul de jeg. Prin urmare, mi-e sila sa mai dau pe aici... Propria mea casa mi-a devenit neplacuta.
Multumesc totusi pentru aprecieri :) Iti urez multa bafta cu radioul.

28 mai 2011 la 00:46  

foarte tare blogul tau ,felicitari!

16 noiembrie 2011 la 23:16  

Lindsay Lohan Strips Down To Her Bra And Underwear In These Outtake Pictures For Love Magazine Taken By Photographer Terry. [url=http://sciencenewsarticles.org/394700/celebrity-stolen-videos/]sciencenewsarticles.org/394700[/url]

23 martie 2012 la 20:57  

Excellent way of explaining, and good piece of writing to get information on
the topic of my presentation focus, which i am going to deliver in college.



Here is my page; how much should i weigh calculator

25 aprilie 2013 la 16:39  

ai aflat daca aia care furau struguri sunt din tara noatra???
sau daca o fi vecinul meu sau al tau??

30 iunie 2013 la 08:04  

Ce mai face fericitul consort? Cand ai aflat ca esti altfel? Dar el?

19 august 2014 la 12:03  

TANTI, CAT E CEASUL?

26 iulie 2017 la 12:06  

Postare mai veche Pagina de pornire