Denisa contra Franţei

A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.

Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...

Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.

Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie apărate de o mână de oameni.

Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.

Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.

Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.

Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi, după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.

La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.

Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?

Am plecat de acasă devreme, că Dani voia să evite ambuteiajele de pe autostrada de periferie. Cum eu m-am învăţat că trezitul de dimineaţă înseamnă pe undeva înspre ora 11, am adormit în maşină de cum s-a încălzit un pic (ghinion, ziua începea cu frig ca-n decembrie). În apărarea mea, ţin să spun că era înnorat, plus o ceaţă de nu vedeai decât până-n marginea autostrăzii (bine, şi în faţă, dar oricum în direcţia aia erau numai maşini, deci nimic interesant de văzut), oricine ar fi adormit de la atâta monotonie. Acum că mă gândesc, mă bucur că n-a adormit şi Dani, nu ştiu cum a reuşit, că eu n-aş fi putut. Închid paranteza, dac-am deschis vreuna, şi termin cu umblatul prin bălării.

Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).

(Partea scrisa de mana e pentru Monica, daca tot era curioasa. O versiune mai clara aveti aici.)

Avertisment: Acest post este o aberatie din seria "Cand n-am ce face, imi fac de lucru." A se trata cu neseriozitate.

Cand Anne a ajuns la Curte, nu si-a inchipuit ca aparitia ei avea sa aiba un astfel de efect. Dar Anne era unica, Anne era altfel, Anne aducea o pata de culoare vietii. Barbatii erau la picioarele ei, iar femeile o barfeau, invidioase, pe la spate.

Se pare că cineva m-a auzit smiorcăindu-mă după zăpadă (de altfel, ăla care mi-a îndeplinit dorința e rugat să se prezinte, că mai am vreo două să-i mai spun), fiindcă, de când m-am trezit până a căzut noaptea, a nins. În continuu! Consortul a zis că e prima dată când vede atâta zăpada după mulţi ani, la meteo: "se vor înregistra friguri neobişnuite, temperaturile vor scădea până la [ton mai apăsat, de subliniere] minus zece grade!", maşinile circulă cu viteza întâi fiindcă bieţii nu mai ştiu cum se circulă pe timp de iarnă adevărată (de fapt pe o peliculă atât de subţire de zăpadă că se vedea asfaltul prin ea), iar Esk, adică eu, fuge cu gura deschisă pe afară şi se tăvăleşte prin omăt. Cum încă sunt prea entuziasmată să mă pot exprima coerent, dau cu poza.

Pese: dacă e adevărat că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, înseamnă că postul ăsta e de fapt o nuvelă. Go me!

Senin, soare, frig, un strat subţire de zăpadă. Ziua de iarnă perfectă. Am ieşit la plimbare, orăşelul era pustiu. Răsunau doar paşii mei şi, din când în când, clicul aparatului de fotografiat. Aveam impresia că sunt singura stăpână a locului...

Sambata a inceput cum nu se poate mai prost. Dupa doua saptamani de previziuni care mai de care mai optimiste, dupa ce ca vineri se anuntase soare, sambata a decis ca-i sta mai bine sub o patura subtirica, dar incapatanata, de nori ploiosi. La ora doua jumate, cand am inceput sa ma pregatesc, erau tot acolo, dar am continuat sa ma atârn de cuvintele lui nenea de la meteo, care zisese ca dupa-amiaza iese soarele. M-am apucat sa-mi fac buclele (nu-mi plac cocurile de mireasa nici sa ma pici cu ceara, asa ca am preferat ceva simplu), cand m-a anuntat consortul ca Jérôme, cel insarcinat sa animeze seara, era in pat, cu spatele atat de teapan ca nu se putea ridica.
M-a busit plansul, toate mi se intamplau numai mie, exact in ziua nuntii. Pozele erau deja ratate, din cauza norilor, seara urma sa fie plictisitoare, ca fara Jérôme aveau sa stea toti la masa, ce mai, am dat in depresie. Si omul ala nu putea sa aiba grija de el, stiind ca avea sa fie personaj principal? Dar de alifii nu auzise? Da' soarele ala cretin nu avea de gand sa iasa? Numai asta aveam in cap si nu ma puteam opri din plans. Tata se uita neajutorat la mine, mama, ca de obicei, imi zicea sa ma resemnez ca "asta e", Dani n-avea o treaba, surorile taceau si-i dadeau inainte cu buclele.
Pe la trei mi-am dat seama ca mai am fix 45 de minute pana incepeau sa vina invitatii. Nu eram imbracata, mai aveam cateva suvite netede, nu eram machiata (si numai asta urma sa-mi ia jumatate de ora, pe putin!), surorile mele nici atat. Panica. La 3 jumate, a inceput sa vina lumea, eu eram pe jumatate machiata, in blugi, fetele se schimbau, Dani se enerva ca intarziem, mi-am dat cu rimel peste fard, am sters, s-a dus si fardul, l-am pus inapoi, imi tremurau mainile, aveam ochii rosii de la plansul de mai devreme, am fugit in bucatarie sa-mi iau rochia, juponul nu statea cum trebuie, m-a ajutat Raluca sa-l asez ca eu tremuram de stres si mai tare, Dani s-a schimbat in baie, mi-am trantit telefonul si alte maruntisuri in geanta, consortul era nerabdator, am pus voalul cum s-a nimerit, coronita peste el, mi-am luat haina, mi-am tras manusile si, in sfarsit, gata!
Am coborat toti, lumea ne astepta jos, eu - inca ametita de graba - m-am zapacit facand prezentarile, ceilalti s-au descurcat intre ei, toti trageau de mine sa-mi faca poze, am urcat in masina incercand sa iau toate faldurile cu mine fara sa calc pe ele, mi-am dat seama ca-mi uitasem ... panica! Buchetul, unde mi-e buchetul? L-a luat cineva? Nu-l luase nimeni, nu stiu cine a fugit dupa el si mi l-a adus. Am pornit spre primarie, imi venea sa-mi rod unghiile de frica sa nu intarziem, la jumatatea drumului mi-am dat seama ca nu-mi pusesem cercei, mi-am zis ca asta e.
La primarie, alta lume, alte neamuri, iar prezentari, eu preocupata mai mult sa nu-mi calc pe rochie sau sa-mi pice voalul, consortul la mutu-n praznic nu-ş cu cine vorbea, noroc de mama ca o mai rupea pe frantuzasti si s-a prezentat singura cui a trebuit. Pana la urma mi-am gasit si copii "de trena" - si macar daca as fi avut-o lunga, dar asa... - si mi-am luat de-o grija.
In continuare, evenimentele au fost cele cunoscute de toata lumea: intrat in primarie, ascultat discurs, semnat, ascultat alt discurs, pus verighete (da, aici se poate face si la cununia civila), facut poze, iesit. Afara tot innorat.
Urma sa mergem pe malul Marnei, sa facem pozele, asa ca s-au incolonat masinile si-am pornit incetisorul, sa nu se piarda vreuna. Ajunsi la fata locului, ne-am numarat, eram toti, ba nu, stai, unde-s fetele?! Trebuia sa vina cu Lydia si prietenul ei, unde-i Lydia, nu-i? Nu-i. Se pierdusera. Pleaca Dani cu taica-su sa-i caute, eu incerc s-o sun, telefonul meu gaseste ca-i momentul oportun sa-mi afiseze "cartela invalida". Alexandra mi-l imprumuta pe al ei, sun, Lydia raspunde, dar nu stie unde-i. Sa-mi dau palme si alta nu. Incerc sa-i dau instructiunile necesare ca sa ajunga, se pare ca nu se descurca si-mi vine ideea salvatoare: "stii sa te intorci la primarie?" Zice ca da, zic ca bun, il sun pe consort si-l anunt, ramane sa asteptam. Si asteptam. Si asteptam. Intre timp iese soarele. Asteptam. Incep sa apara glumele: "Sa se duca cineva sa-i caute si pe ei." Hahaha. "Deja ti-a fugit barbatul?" "Hahaha, da, dar e prea tarziu, a semnat deja, l-am prins in lat." Dupa mai mult de jumatate de ora, se intorc. Hai la poze.

Aici se incheie partea intai a aventurilor, ca m-am cam intins si mi-e sa nu va plictisiti.
(VA URMA)

M-am plimbat azi prin Paris, in scopuri cumva turistice, caci venise Costin pe meleagurile frantujilor si cum voiam sa stau de vorba cu el si in viata reala, am zis sa imbinam utilul cu placutul si sa mai vaza si el cate ceva. Am umblat teleleu de la turn la opera, de la Tuileries la Luvru, p-orma de-a lungul Senei, la Conciergerie, Notre Dame, numai obiective, ce mai. Ei, si-n spate la Notre Dame, de fapt oleaca mai la vale, pe un pod, cum umblam brambura cautand statia de metrou, am dat peste oamenii astia care se pregateau s-o puna de-un jazz acolo, pe strada. Asa ca am stat si i-am ascultat, ba i-am si filmat un pic, numai ca saracul meu hashpeu degeaba face poze bunisoare, ca de filmat filmeaza ca o tigaie. Bucurati-va totusi de douaspatru de secunde de cantare.

Pe urma, cum am dat de statia de metrou, am vazut ca centrul Pompidou, ala uratu' de arata ca o uzina dezafectata si parasita in timpul reconstructiei, era la doi pasi de noi; si am zis sa-i arat si baietului ce uratenie au mai scornit niste cica artisti cica originali. I-am iertat insa datorita acestui omulet in rol de papusa mecanica si cantatoare, care m-a fermecat. Din pacate nu functiona si pe baza de card, ca nu mai aveam decat zece banuti in buzunare...

...sau unde as vrea sa fug acum si sa raman sa traiesc acolo.
Villafamés, Spania

Cand o sa fiu mare, o sa-mi cumpar o casuta aici, in care o sa vin sa-mi caut inspiratia.

( Pozele imi apartin si nu pot fi preluate sub nici un motiv.)