Blogger Template by Blogcrowds.

Special

Azi e ziua Alexandrei, cea mai dragă, frumoasă şi adorabilă prietenă pe care o am. Să creşti mare şi încă şi mai frumoasă, scumpa mea!

Dorinte de an nou

Primii înc-o leapşă, de la Cătălin, care pică tocma bine, că mă şi pregăteam să vă zic despre ce aş vrea eu să reuşesc să fac la anul. Să începem însă cu dorinţele de anul trecut şi ce s-a întâmplat cu ele.

1. să reincep faculta - M-am gândit că e mai bine să am un loc de muncă şi nişte bani ai mei cu care să mi-o plătesc, să nu mai fiu pe spatele lui Dani. Rămâne pe la anul.

2. să-mi găsesc un loc de muncă decent - După experienţele plăcute care au condus la deschisul acestui blog, am decis să aştept să am actele. Cum tocmai am primit titlul de sejur, în ianuarie încep să-mi caut de lucru.
3. să citesc 100 de cărţi - Din lene şi alte motive, m-am oprit pe undeva pe la şaizeci...
4. să merg la mare - Am fost, şi încă în Spania, de care ştiţi că m-am îndrăgostit.
5. să vizitez tot Luvrul - Cu ruşine mărturisesc că anul asta am văzut Luvrul doar din afară...
6. să-mi fac 5 prieteni noi - Mă pot mândri numai cu Lydia şi cu Alex, dar ele două fac cât zece.

Anul ăsta aş vrea să-mi găsesc de lucru, eventual să încep facultatea aia odată (mă gândesc la litere moderne, la Sorbonne, e ceva ce aş studia de plăcere), să citesc cele o sută de cărţi (ce naiba, în liceu cum puteam?), să mă întorc în ţară cel puţin o dată, să ies mai des din casă şi să descopăr locuri noi, s-o trag pe Gia de mânecă să mă ducă prin anticariate, să pierd "pernuţele" de unde trebuie, să învăţ să folosesc Canonul împrumutat de un amic, să-mi cumpăr unul al meu, să scriu mai des şi mai bine pe blog, să mă văd cu DeMaio şi să scriu un roman sau măcar jumătate. Probabil dacă m-aş mai gândi, aş mai găsi, dar oricum planurile mele cu bătaie lungă sunt făcute degeaba, că totul depinde de lene...

Leapşa merge mai departe la oricine are chef să împărtăşească.

Unde sunt zăpezile de altădată?

Cândva, iarna însemna zăpadă până la genunchi, fulgi care-mi intrau în ochi, obraji înroşiţi de frig, fericire. Cândva, îmi trăgeam cizmele albe, îmblănite şi ieşeam să înfrunt frigul până la barul în care urma să-mi petrec seara bând cafele cu whisky şi vin fiert, vorbind despre verzi şi uscate, sărind de la una la alta fără să epuizez vreun subiect şi ascultând pe cineva iubind o chitară. Cândva, demult, când eram o copiliţă cu plete brune, iarna însemna vacanţe după soba bunicii, croind haine păpuşilor cu Alina, umplând casa de cârpe şi de aţe ("Ce-i cu parşivenia asta? Parcă-i la Paulina", ne mustra severă bunica, Paulina fiind o vecină vestită în sat pentru lenea şi mizeria ei) şi chinuind iepuraşi şi pisici (mai ţii minte când ai prins bietul iepure de coadă şi-a tras un chirăit de ne-am speriat amândouă?).

Însemna oameni de zăpadă cu oale în chip de pălării şi ştiuleţi drept nas, bordeiul pe care l-am săpat timp de o săptămână într-un morman de zăpadă, cu mistria bunicului şi cu mâinile repede îngheţate, pe care l-a distrus ameţita de vară-mea, urcându-se pe el, de i-a găurit acoperişul cu piciorul (ce căutai tu pe bordei, nici acuma n-am înţeles). Însemna derdeluş pe povârnişul din spatele blocului, cu sania largă şi solidă, pe care o purtam în spate ca pe ghiozdan şi pentru care ne invidiau copiii vecinilor. Însemna patul de zăpadă pe care l-am construit pentru soră-mea şi pe care am culcat-o ca pe o păpuşă, ceea ce s-a soldat cu o ceartă serioasă ("Dacă răcea? Nu vezi că-i udă până la izmene? Ce-a fost în capul tău?" şi zbang o palmă). Însemna ziua mult-aşteptată a mersului la colindat, singura zi din an în care aveam bani - cu care mi-am luat, pe la 9 ani, o orgă verde, lungă de două palme. Însemna, prima zăpadă, care cădea în fiecare an de ziua lui Miriam, soră-mea cea mică, pe 4 noiembrie (sau, după caz, în duminica în care şi-o aniversa). Îmi amintesc o primă ninsoare cândva printr-a IV-a sau a V-a, care îngropase strada şi maşinile, şi imaginea ireală a unui lung şir de oameni înotând în tăcere prin zăpadă la şase dimineaţa, toţi în aceeaşi direcţie, sub lumina roşiatică a felinarelor. Însemna mersul la şcoală pe întuneric, înfofolită până la nas şi atârnată de mâna tatălui meu, uriaş şi impunător. Însemna teama de botez, acel ritual la care toţi băieţii oraşului participau şi pe care ţineau să-l impună tuturor fetelor, de care scăpam fiindcă purtam ochelari şi se temeau să nu mi-i spargă (singurul avantaj pe care-l vedeam în a fi ochelaristă, pe vremea aceea). Însemna picioare îngheţate în patinele albe cu care străbăteam trotuarul din faţa blocului în sus şi-n jos.

Însemna mai ales acea săptămână în care tatăl meu nu a mers la serviciu, dar pleca în fiecare dimineaţă împreună cu nenea Vasi şi nenea Mihai. Săptămâna în care nu înţelegeam de ce mama şi tanti Lili şi tanti Ana se adunau în sufragerie, vorbind în şoaptă şi frângându-şi mâinile, îngrijorate, până când bărbaţii se întorceau acasă. Săptămâna în care eu, copil fără griji, scoteam drapelul pe geam şi strigam, râzând, când treceau elicoptere: "Ceauşescu nu mă vede!" şi "Vrem bomboane de Crăciun, nu conducător nebun!" Însemna serile în care tata ne povestea ce-a făcut şi cum soldaţii i-au rupt partea roşie a steagului ca s-o înlocuiască pe a lor, sfâşiată, şi pe care tata a înlocuit-o cu o panglică roşie a păpuşii mele Lili. Însemna ziua în care s-a întors acasă, s-a repezit la mama şi a început s-o învârtă prin casă, fericit, şi păpuşa pe care am primit-o de Crăciunul acela, găsită cu greu într-un magazin scăpat de vandali.

Însemna crivăţul care îmi îngheţa urechile sub căciulă în iarna în care Dani a venit prima dată la Iaşi, având în bagaj doar cămăşi, cu gândul că iarna românească e ca iarnă pariziană, cu temperaturile cele mai joase în jur de 5°C; drept pentru care primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Dar unde am aterizat, Doamne, în Siberia?"

Mi-e dor de iernile de acasă.

Ştiu, mea culpa, am făcut sondaj să văd cât de des aţi vrea să scriu şi dup-aia am lipsit câteva zile, în loc să postez. Din păcate, pur şi simplu n-am avut inspiraţie şi în continuare n-am. Cred că nesimţita a fugit cu Moş Crăciun. Aşa că o să vă urez doar "Sărbători fericite", ca toată lumea, hev fan şi etc, şi o să mă duc să-l sâcâi pe al meu cu întrebări, poate-mi spune ce mi-a luat. Că nu ştiu ce l-a apucat, dar mi-a pregătit vreo cinci cadouri. Oare se simte vinovat cu ceva? Hmmm...

PeSe: poze noi.

Motive de bucurie

Primul si cel mai mare motiv e rezultatul vizitei de ieri la prefectura. Spre surpriza mea, in afara de faptul ca am asteptat prea mult, nu s-a intamplat nimic care sa ma enerveze. Ba mai mult, dupa ce functionara mi-a spus sa revin in februarie pentru titlul de sejur, mi-a inmanat unul provizoriu, care imi permite sa incep sa lucrez imediat! Sunt atat de fericita!! Ati mai vazut oameni topaind de bucurie ca nu mai trebuie sa stea degeaba acasa? Ei, vedeti acuma!

Al doilea motiv e mai putin extraordinar: blogusorul meu a trecut de 100 de posturi fara sa-mi dau seama. La mai mare, deci.

Sampanie?

Cândva, în Iaşi, am avut un prieten cu care am avut multe discuţii pline de miez. Într-una dintre ele mi-a explicat că, metaforic vorbind, el e un arcaş. Adică acţionează de departe şi din umbră, protejând luptătorii angajaţi în lupte corp la corp. Imaginaţi-vă un arcaş ascuns printre ramurile unui arbore, unde inamicul nu-l vede, dar de unde el îşi poate lansa săgeţile în voie; vede mişcările celorlalţi din depărtare şi face planuri cu bătaie lungă, însă dacă duşmanul ajunge sub copac, arcaşului nostru nu-i mai rămâne decât să se dea prins (Ionuţ, dacă mă citeşti, te rog să-mi dai un semn). Eu, în schimb, mă văd mai degrabă ca un luptător cu sabia, corp la corp; nu văd departe, nu fac planuri de durată, ci improvizez în funcţie de situaţia care mi se prezintă. Şi eu şi el avem avantaje şi lipsuri, dar împreună formăm o echipă de neînvins: arcaşul suplineşte vederea scurtă a luptătorului şi doboară inamicii pe care acesta nu-i ajunge; în schimb, când planul gândit dinainte se confruntă cu neprevăzutul, luptătorul poate acoperi breşele, apărând în acelaşi timp trunchiul arborelui din care acţionează arcaşul.

De ce am luat-o prin bălăriile metaforelor şi alegoriilor? Nu pentru că am înnebunit de la prea mult medieval fantasy, ci ca să ajung la imaginea cea mai apropiată de ceea ce numesc eu prietenie: parteneriat şi ajutor reciproc între doi oameni egali, dar în acelaşi timp diferiţi, o relaţie în care nici unul nu e mai presus decât celălalt, dar sunt mai puternici împreună.

Pentru mine, un prieten e cel cu care pot sta de vorbă cu orele, fără să mă plictisesc, fiindcă ne placem unul pe celălalt şi ne respectăm reciproc părerile; e cel pe care pot să-l sun, plângând, la miezul nopţii, fără să se supere sau să mă amâne; e cel care, când sunt la pământ, mi-ar arată cerul; e cel care ţine la mine aşa cum sunt, fără să-mi impună ceva, fără să-şi bată joc de convingerile mele, dar care nu ezită să mă certe când calc pe-alături, spre binele meu; e cel la care pot apela când mi se întâmplă ceva neaşteptat; cel care îşi împarte ultimul sandviş cu mine; cel care ar îngheţa alături de mine într-o zi de iarnă, încercând să mă ajute să-mi repar maşina; cel care mi-ar susţine entuziasmul în faţa vreunei idei noi; cel care mi-ar da curaj să merg mai departe, când eu nu mai văd capătul drumului; cel care n-ar încerca să mă facă să râd când îmi vine să plâng, ci m-ar strânge în braţe, spunându-mi "Plângi, eliberează-te, o să-ţi facă bine"; cel care m-ar suna pe nepusă-masă, numai ca să vadă ce mai fac, şi care ar fi îngrijorat pentru mine când nu mai dau semne de viaţă.

Eu sunt gata să fac toate astea. Tu?

Concluzia tratatului: Vulpe sălbăticită, caut îmblânzitori fără lesă.

Dacă ai un prieten, frecventează-l, fiindcă mărăcinii cresc repede pe drumul neumblat, au zis bătrânii. Adică nu mă ignora pentru că nu mai sunt disponibilă să te duc în spate acasă când ești beat, nici nu mă căuta numai când ai nevoie de mine, fiindcă te-ai certat iar cu iubitul și n-are cine-ți înmâna șervețelele. Dacă ți-s într-adevăr dragă cum spui, ar trebui să mă suni din când în când și pentru simplul motiv că vrei să mă vezi la un pahar de vorbă. Un prieten e acolo pentru tine și pe vreme bună și pe vreme rea; nu mă uita deci când ți-e bine și nu mă căuta numai la nevoie, pentru că în curând n-o să mă mai găsești deloc.

Hotărăşte-te dacă mă vrei ca prieten sau ca aducător de foloase; fiindcă dacă te dai drept prietenul meu şi încerci să faci tu profit în paguba mea, a doua oară n-o să mă mai vezi la faţă. Aveam odată mare nevoie de bani, nu mai aveam nici măcar ceva de mâncare. M-am dus la o prietenă care mă putea ajuta şi am rugat-o să mă împrumute pentru câteva zile. A acceptat, cu condiţia să-mi dea în euro şi să-i plătesc înapoi tot în euro. În condiţiile în care, în perioada aceea, euroul era în creştere nebună, cine ar fi câştigat şi cine ar fi pierdut? I-am mulţumit deci, i-am spus că mă mai gândesc şi am apelat la cineva cu mai mult bun-simţ. Fetei respective nu i-am mai cerut niciodată cel mai mic serviciu.


Cum rămâne cu prietenia dezinteresată? Dar cu "prietenul la nevoie se cunoaşte"? Eu, când văd un om la pământ, îl ajut să se ridice, fără condiţii; ce să mai spun de un om care mi-e drag? Am împrumutat şi eu bani, indiferent că ştiam că omul putea să mi-i dea înapoi sau nu, pentru că, de modă veche fiind, prietenia nu are preţ pentru mine. Bani se mai fac, dar prietenii, din păcate, sunt mult mai greu de găsit. Mulţi oameni ar trebui să se gândească mai mult la asta.

C-o fi doar problema mea sau a tuturor, nu ştiu, dar cred că se impune un mic tratat despre prietenie, ce înseamnă ea şi cu ce se serveşte. Se pare că prea multă lume a uitat vechile proverbe din bătrâni, cum ar fi cel care spune că prieten nu-i cel care te pupă în părţile dorsale, ci cel care-ţi spune ce crede cu adevărat - sau cel cu ajutorul la nevoie.

Să mă explic:

Sunt o persoană de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că am propriile mele păreri, principii şi convingeri. Asta mai înseamnă şi că nu ai dreptul să mi le bagi pe gât pe ale tale şi să mă părăseşti când vezi că nu-ţi merge. Nimic nu mă obligă să fiu de acord cu tine. Prietenii nu sunt sclavi. Din acelaşi motiv, aşteaptă-te să-ţi spun ceea ce cred, nu ceea ce vrei să auzi şi încearcă să digeri faptul că nu-s pupincurista, ci sinceră. Acceptă că sunt diferită de ţine, gândesc diferit şi nu mă judeca şi insulta pentru faptul că nu sunt clona ta, că n-am primit aceeaşi educaţie sau că nu am aceeaşi religie cu tine. Soluţiile de genul "aşa zic eu şi am încheiat discuţia/ mă ridic şi plec/ ies de pe mess/ îmi astup urechile" nu au ce căuta. Dacă ai o problemă cu mine şi zici că-mi eşti prieten, înfruntă situaţia şi hai să căutăm o rezolvare.

"Prietenii mei sunt şi prietenii prietenilor mei" nu funcţionează în viaţa reală. Cum zice o vorbă înţeleaptă: familia nu ţi-o poţi alege, dar prietenii da. Aşa că, dacă ţii morţiş să avem prieteni comuni, lasă-mă pe mine să-i aleg pe cei care mi-s simpatici, nu mi-i impune tu, că o să ajungem obligatoriu la conflicte. Dacă am dreptate, nu o să mă înclin niciodată în faţa cuiva ca să-ţi fac ţie pe plac, oricât de mult aş ţine la tine. "Aşa e el" nu e, sub nici un motiv, superior lui "aşa sunt eu".

Dacă eşti în depresie, dacă te-a înşelat iubitul sau iubita, dacă ţi-a murit hamsterul, dacă ai două dulapuri de reasamblat şi o maşină de spălat de urcat pe scări sau pur şi simplu nevoie de o prezenţă prietenoasă, poţi să mă chemi. Aşteaptă-te totuşi să trebuiască să faci acelaşi lucru pentru mine, că şi eu sunt om şi am nevoie de susţinere. Prietenia se construieşte din amândouă părţile, să ştii.

Cu cât un bărbat se pretinde mai matur, cu atât mai des va avea porniri de genul "îmi iau jucăriile şi plec şi te pun şi pe ignore".

Această nouă categorie se naşte din dezamăgirile pe care bărbaţii par să ţină morţiş să mi le bage pe gât, pe principiul "eu nu sunt la fel ca ceilalţi, doar mă comport aşa, dar să nu-ţi permiţi să mă compari cu ceilalţi , că eu sunt unic". Asemănarea cu "adevărurile misogine" ale Marelui Han e întâmplătoare.

Iniţial, textul ăsta, mult mai schematic, trebuia să fie un comentariu la posturile lui Andy, "Pentru că sunt bărbat" 1 şi 2. Dup-aia m-am întins la vorbă şi mi-am zis "de ce să nu râdeţi şi voi un pic, dacă-i tot duminică şi-i urât afară?" Deci na, râdeţi.

Să nu vă aud că discriminare, feminism şi altele d-astea, că pun mătura pe voi. E o glumă, da? Numa ameninţarea asta e serioasă în postul de azi.

1. Fin' că sunt femeie, sistemul meu de centralizare e programat să nu încuie uşile câtă vreme cheia e în contact. De asemeni, verific că o am în mână înainte de a trânti portiera.

2. Fin' că sunt femeie, când maşina nu funcţionează, chem pe cineva care se pricepe şi folosesc timpul astfel economisit pentru treburi mai plăcute.

3. Fin' că sunt femeie, când răcesc, mă duc să-mi cumpăr aspirină, Strepsils şi lămâie şi mă doftoricesc. Eroul meu în armură strălucitoare va fi uimit de atitudinea mea stoică (şi oricum nu m-ar fi îngrijit el, aşa că de ce să-mi bat capul să-l întreb?). De asemeni, ştiu că văitatul nu mă ajută, doar dă dureri de cap în plus, inclusiv consortului, ceea ce iarăşi nu favorizează procesul de vindecare.

4. Fin' că sunt femeie, poţi avea încredere în mine pentru a găsi chestii exotice la magazin, cum ar fi chimenul, tofuul, ceara de epilat (care nu-i în raionul de lumânări, cum a crezut un angajat mascul al Auchanului), balsamul de rufe, cremă exfoliantă pentru tălpi (da, există), sarea de baie şi altele asemenea.

5. Fin' că sunt femeie, când un aparat electric nu mai funcţionează, îl duc în serviceul firmei (dacă mai e în perioadă de garanţie), chem pe cineva să-l repare sau îmi iau altul (dacă garanţia e expirată). În nici un caz nu-mi pierd jumătate de zi enervându-mă că "de ce nu merge?! ştiu sigur că trebuie să meargă, l-am reparat!!"

6. Fin'că sunt femeie, n-am nevoie să ţin telecomanda/ telefonul/ altele mereu în mână, fin'că ştiu să le găsesc cât se poate de repede şi în orice mediu (chiar şi în geanta - cu excepţia telecomenzii ofcors - cunoscută şi ca un fel de gaură neagră la purtătoare)

7. Fin'că sunt femeie, nu e nevoie să mă întrebi vreodată la ce mă gândesc. Răspunsul va fi mereu "la nimic”, pentru că adevărul e oricum prea complicat ca să ţi-l explic.

8. Fin' că sunt femeie, n-am nimic împotriva mersului în vizite la familie, pentru că aşa e politicos. Nu-ţi fă griji, nu va fi depăşită limita. În ciuda prejudecăţilor generale, pot trăi fără mama.

9. Fin' ca sunt femeie, n-are rost să mă întrebi dacă mi-a plăcut filmul, dacă e ales de tine şi conţine cel puţin două din următoarele ingrediente : bătăi, bărbaţi duri, maşini, efecte speciale, arme.

10. Fin' că sunt femeie, trebuie să te întreb dacă ceea ce port e pe placul tău. Mai exact, fin' că te-am ales ca partener de cuib şi încă ţin să-ţi plac şi să fii mândru de mine când ieşim împreună. Din acelaşi motiv, trebuie să mă întrebi dacă-mi place cum te-ai îmbrăcat şi să mă asculţi când am ceva de zis în privinţa asta. Cămaşă/ tricou plus blugi (mai ales aceiaşi ca ieri şi ca alaltăieri) nu înseamnă ţinută de ieşit în oraş.

11. Fin' că sunt femeie şi suntem în secolul XXI, împărţim în mod egal treburile casei. Ridicatul picioarelor ca să dau cu aspiratorul dedesubt nu se pune că ajutor la curăţenie, nici asistenţa vocală tip „ai uitat o pată acolo, farfuria aia cu sos uscat trebuie lăsată la muiat, freacă mai insistent dincolo”. O mătură pe spinarea ta contează însă ca ajutor, pentru că te motivează.

Mai am. Mai vreţi?

Fotografii si vise

Azi, Sabina Dimitriu m-a facut sa visez. Vizitati-o si voi.

Sunt o creatură a mirosurilor. Nimic nu mi se încrustă mai adânc în memorie şi în suflet, nimic nu-mi readuce mai repede la suprafaţă amintirile, nimic nu categoriseşte locurile şi oamenii dragi mai bine decât un miros.

Mirosul de boabe proaspăt prăjite şi râşnite. Mirosul fiecărei cafele băute. Mirosul de levănţică al adolescenţei. Mirosul de fum de stejar, de aer proaspăt şi de turte coapte al casei bunicilor. Mirosul de pix al nopţilor târzii şi fecunde. Mirosul de hârtie galbenă, de uitare şi de cerneală veche al bibliotecii liceului. Mirosul de nedescris de "acasă". Mirosul de tămâie şi de linişte al mănăstirii. Mirosul de răşină, portocale şi zăpadă al Crăciunului din ţară. Mirosul de tipar şi de foi lucioase al Cosmopolitanului. Mirosul mamei, mirosul orăşelului natal, mirosul Iasiului. Mirosul răcoros, de zambile, al serilor de primăvară, mirosul de praf ud al ploilor, mirosul de pământ reavăn al pădurilor, mirosul atât de ameţitor al mării. Mirosul primului iubit, al următorului iubit, al fiecărui iubit. Mirosuri care-mi sucesc minţile şi mirosuri care mă întorc din drum. Mirosul fiecărui câine în a cărui blană mi-am îngropat faţă, a hârjoană. Mirosul buclelor de plastic ale lui Cireşel. Mirosul nedefinit şi îngheţat care-mi face nările să freamăte şi pe mine să zâmbesc: "A venit iarna." Mirosul de pâine caldă, cu coajă aurie şi crocantă şi cel de ulei încins, promiţător de gogoşi. Mirosul îmbietor de scorţişoară şi vanilie al budincilor de acasă, mirosul de cartofi copţi al serilor cu poveşti nesfârşite. Mirosul sărat, uşor înţepător, al palmelor umede după primul sărut. Mirosul de ţigări şi cafele al Luxorului, în serile în care se cânta la chitară. Mirosul călduţ al patului în care mă culcuşesc.

Atâtea locuri, atâţia oameni, atâtea mirosuri pe care le iubesc, că n-aş termina niciodată să le înşir.

A fost odata ca niciodata o fata care avea niscai treaba la o prefectura. O treaba nu foarte complicata, doar sa-si schimbe adresa de pe titlul de sejur, pentru ca se mutase.

Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...

Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.

Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!

Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?


Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.

Mi-e dor de

Primii pe nepusă masă o altă leapşă, de la Tomata cu scufiţă. Cum postul prevăzut pentru azi e neterminat, din motive de memorie de babă, mulţumiţi-vă cu atâta până mâine.

Mi-e dor de... zăpada în care înotam până la genunchi, în care mă întindeam, în care îmi săpam bordei, care îmi intra în urechi, în ochi, sub căciulă, după gât, în mănuşi şi-n cizme, de mă întorceam îngheţată acasă. În Paris nu ninge.
Mi-e dor de... colinde, pluguşor, sorcova vesela, mers cu steaua.
Mi-e dor de... prietenii mei pe care îi sunăm de-aiurea, fără motiv, şi cu care sfârşeam la câte-o cafea irlandeză, un nor de fum de ţigară şi ore de palavre. Acum trebuie să-mi planific ieşirile cu o săptămână înainte.
Mi-e dor de... nopţile pe care le petreceam scriind, cu bărbia pe genunchiul drept şi cu spatele strâmb. Acum nu mai pot să scriu şi oricum noaptea doarme consortul şi nu pot sta cu lumina aprinsă.
Mi-e dor de... plimbările nesfârşite prin Iaşi, de anticariatele de pe Lăpuşneanu şi de Copou.
Mi-e dor de... Ciresel, păpuşa clovn pe care am primit-o la patru ani, de Crăciunul de după Revoluţie, care m-a însoţit până pe la 22 de ani. Ultima dată când am fost acasă, dispăruse. Sunt sigură că mama, care făcea pe nevinovata, iar l-a dat vreunui copil tâmpit pentru care Ciresel al meu nu reprezintă nimic altceva decât o cârpă pe care o poate zgâlţâna cum pofteşte.
Mi-e dor de... cărţile mele, cumpărate cu atâta drag, devorate cu atâta poftă, rămase acasă din lipsă de spaţiu în geamantan. De cărţile copilăriei, rătăcite de ai mei cine ştie pe unde. De cărţile adolescenţei, împrumutate în teanc de la bibliotecă şi aduse înapoi după trei zile. De poftă mea de citit de altădată şi de orele de română în care învăţam să descopăr cărţile.
Mi-e dor de... prietenii mei care mă iubeau atât de mult când eram în Iaşi şi care acum mă ignoră, cu toate că şi eu şi ei sunt adesea online pe messenger.
Mi-e dor de... dealul din spatele casei bunicilor, abrupt şi bătut de soare, pe care creşteau fragi.
Mi-e dor de... vacanţele petrecute cu Alina la bunici, amintindu-ne de toate prostiile făcute în copilărie, râzând cu gurile până la urechi, îndopându-ne cu turte coapte pe plită şi cu lapte cu tăiţei făcuţi în casă.
Mi-e dor de... afumăturile româneşti, mai ales făcute de bunicul, care le nimerea tot timpul sărate după gustul meu.
Mi-e dor de... deniile de seară la care mergeam cu mama, de plânsetul melodios al clopotelor, de mirosul de primăvară care le însoţea.
Mi-e dor de... nopţile petrecute pe culoarele căminelor, cu Loky, vorbind de câte-n lună şi-n stele, niciodată plictisiţi, şi de cele în care jucam Dungeon Siege şi MU cu Mihai, cu pauze de ţigară pe hol.
Mi-e dor de... zilele binecuvântate în care nu aveam nici o treabă cu funcţionarii.

Mi-e dor de ţară.


Mai departe la: Alexandra, DeMaio, Gia, Shaki, Monica, Ciupercutza, Sunkissed si Ian.

Draga Mos Craciun

Ca să nu mai primesc şi anul ăsta un parfum, că am vreo cinci, sau vreo jucărică de pluş, că nu mai am unde să le pun, m-am hotărât că e mai practic să-i fac consortului o listă cu ce mi-aş dori, din care să aleagă el ceva, păstrând astfel şi elementul surpriză (în cercul femeilor se ştie că bărbaţii nu înţeleg aluziile, subtilităţile şi alte delicateţuri; lor trebuie să le dai mură-n gură, cu tot cu mărime, culoare, cod de bare şi adresa magazinului). De asemeni, profit de leapşa de la Shaki ca să scot de la naftalină postul ăsta, început mai demult şi părăsit într-un sertar.

Dragă Moş Crăciun,

Anul ăsta, pentru că am fost cuminte şi l-am luat pe Dani de bărbat (ceea ce, între noi fie vorba, merită cu prisosinţă un cadou), pentru că la nuntă mi-am lăsat deoparte timiditatea şi am fost sufletul petrecerii şi-n plus am şi făcut bradul , aş vrea să-mi aduci (fără să-ţi cer un aparat foto profesionist, că ştiu că n-ai mijloacele necesare):

  • "Arta Lumii-Disc", pentru că sunt mare fan Pratchett

  • Cathérine Cusset – "Un brillant avenir"

  • Bernhard Hennen – "Les elfes", toate de la FNAC

  • Fustă de satin neagră cu buline, mărimea 34, de la [cenzurat că nu fac reclamă gratuită, ştie Moşul de unde]
  • Rochie cu dungi albe, mov şi roz, mărimea 36, de la [idem]

  • Rochie-cămaşă grena (adică roşu închis/ vişiniu), mărimea 36, de la [iar idem]

  • Orice alt cadou drăguţ, pe lângă ce e deja pe listă
  • Zăpadă

Dacă primesc ce-mi doresc, o să fiu drăguţă cu Dani. Dacă nu, renii tăi vor avea de suferit.

Crăciun fericit!

Denisa, recent d-na I...

Una mica si rapida

Oameni buni, ninge. NINGEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE ! Imi vine sa topai prin casa si sa ies sa mananc zapada, atat sunt de fericita! De ce? Pai in trei ierni petrecute aici, e prima data cand vad ninsoare, de aia. Si-acuma o sa-mi pun caciulita si manuselele si-o sa ma duc afara sa fac poze, sa va bucur si pe voi!

Dragii moşului, în cazul în care încă nu vi s-au scos ochii cu diverse funde roşii, globuri clipocitoare şi moşi de toate mărimile, vă anunţ eu: vine Crăciunul. Ceea ce înseamnă tot felul de oferte, reduceri şi reclame, care mai de care mai cu majuscule şi cu sclipiciuri, să nu cumva să le ratezi, pen' că, na, e luna cadourilor şi trebuie să mănânce şi ei o pâine, nu?

Ei, fusăi zilele trecute la plimbare prin magazine, să ochesc niscai cadouri şi să îmi fac lista cu idei pentru consort (vă povestesc eu în alt post ce şi cum), numai că m-am pornit cam târziu şi într-o oră n-am apucat să văd mare lucru. M-am dus deci pe siteurile respectivelor magazine care-mi făcuseră cu ochiul şi, surpriză (zic de dragul efectului, că mă aşteptăm la asta, dar m-am prefăcut ca să le fac pe plac), oferte de Crăciun! Eu fiind copil sărac şi fără bani, zic "ia să profit că tot au rubrică asta numită aşa frumos Idei de cadouri pentru buget restrâns" şi dau clic.

Cum să vă descriu ce-am simţit?... La început, am crezut c-am greşit butonul. Apoi m-am gândit că poate au încurcat ei listele. Apoi mi-a fost ruşine c-am putut crede, mică şi naivă fiind, că la franţuzi buget restrâns înseamnă dooj de euro per cadou. A urmat o amestecătură de sentimente, printre care neîncrederea ("Sigur e criză?") se bătea pentru primul loc cu iritarea ("Ăştia sunt toţi bogaţi? Ce-i cu nesimţirea asta, auzi la ei, şi să mai spună că-i vorba de buget restrâns!!"). Să vă dau o mostră de idei pentru buzunare goale?

Televizor LCD 16/9, 439 €. Aparat foto compact Fuji, 99 €. Si 90 de cenţi. Aparat foto compact Olympus, 129,90 €. Laptop Toshiba, 579 € (în loc de 599, vă daţi seama ce diferenţă?). Televizor LCD Sony, 529 €. GPS, 99 €.

What. The. Hell?!

Băi tâmpiţilor. Dacă aveam cinsu' de euro de dat pe UN cadou, îl duceam pe bărbatu-meu în uichend la mare. Dacă aveam fie şi o sută de euro de dat pe un cadou, nu mai aveam nevoie de căcaturile voastre de idei. Dacă vreau idei de cadouri, înseamnă că n-am de unde alege, fin' că, mi-i ruşine să zic da' trebe, n-am bani, şi asta-mi cam reduce lista de posibilităţi. Spre deosebire de toţi francezii din pătură de jos, se pare, care de Crăciun îşi oferă unul altuia laptoape şi televizoare, "că ăla vechi avea numa 75 cm şi nu puteam să văd filmuleţele din vacanţă cum trebe, şi na la schimb un leptop, şi escuză-moa că nu ţi-am luat altceva, da' n-am bani".

Acu' pe bune, când auziţi cuvintele "buget redus", cât înseamnă pentru voi? Că pentru mine vine cam pe la dooj-treij de euro pe cadou, maxim. Sau poate-s eu ciudată şi creierul meu funcţionează altfel?

E clar. Anul ăsta îi tricotez omului o şoseată (două nu pot, că-i scumpă lâna), socrilor le dau un chil de cartofi ambalaţi frumos, unul câte unul, în hârtia de anul trecut, iar prietenelor câte-o mostră de ruj de la Avon, că mi-au rămas printr-o geantă şi mi-e să nu se fi stricat.

Dă Doamne să ajung şi eu într-o zi să fiu atâta de săracă, încât să pot pune un teveu şi-un calculator sub brad şi să zic "Ce ieftin am ieşit anul ăsta cu cadourile!"

Fin'că se pare că sunt într-o perioadă în care dau numai de proşti scăpaţi în public, vă mai prezint încă un specimen. Nu vă temeţi, blogul meu nu se va transforma într-o înşiruire de clipuleţe. Poftă la râs. Mulţumiri lui Bogdan.



Din acelaşi motiv, mă văd nevoită să adaug o nouă categorie: carul cu proşti.

Ieri mă tăvăleam pe jos de râs după ce văzusem treaba asta la DeMaio:

După aceea, răsfoind internetul (înlocuitor al ziarului ce acompaniază cafeaua de dimineaţă), mi-a pierit râsul.

Din totalul de peste 3.700 de eleve, doar 315 de copile vor fi vaccinate la Constanţa. Cei mai mulţi părinţi ai fetiţelor au spus un NU hotărît campaniei iniţiate de Ministerul Sănătăţii Publice (MSP). Rezultate la fel de catastrofale au fost întîlnite şi în alte judeţe ale ţării, în Bucureşti peste 80% dintre părinţi refuzînd să-şi vaccineze copiii, motiv pentru care reprezentanţii MSP decis demararea unei noi campanii de informare, după care să se treacă la vaccinare. (de aici)
Din păcate, cunosc nu puţini oameni prost informaţi şi înguşti la minte, care cred toate gogoşile conspiraţioniste - de parcă mai-marii lumii n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să se ia de-un nea Ghiţă Oarecine - ca să sper că cele două fapte nu au nici o legătură. Cum însă e mai uşor de crezut că cineva are ceva cu tine decât să caşti ochii şi să te informezi, nu-mi rămâne decât să aprob ce-a zis cineva: "I'm not saying there should be a capital punishment for stupidity, but why don't we just take the safety labels off of everything - aş adăuga "şi să-i lăsăm să nu-şi facă vaccinurile" - and let the problem solve itself?"

Later edit: suntem doi, iar Cristy intra in blogroll.

Later later edit şi notă de lămurire: Se pare că lumea a înţeles că îi înfierez pe cei care au refuzat vaccinul, punct. Nu. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat din precauţie. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat pentru că nu ştiau mare lucru despre el. Vorbesc strict de cei care împrăştie mesaje "iluminatoare" precum cel din imagine şi de cei care-l cred şi refuză vaccinul din cauza asta. Pentru că, din păcate, există. Mi s-a spus că exagerez, că e o glumă, că e scris intenţionat. Ţin să vă asigur că am cunoscut personal numeroşi oameni care nu numai că ar crede o asemenea enormitate cu ochii închişi, ba chiar ar înfrumuseţa-o înainte s-o dea mai departe, ca să-i mărească efectul asupra altor gâşte credule care nu ştiu să se informeze din mai multe surse. Cunosc persoane care nu vor calculatoare şi internet acasă pentru că "ne spionează NASA prin satelit" şi care promovează tot felul de bălării despre chestii pe care nu le cunosc nici cât cunosc eu fizică subatomică, persoane care mi-au distrus definitiv încrederea în omenire. Strict despre aceştia e vorba în postul ăsta, aşa că, vă rog, n-o mai luaţi pe arătură. Mersi.

Am citit odată pe undeva un articol despre matematica amoroasă ori, mai nemetaforic vorbind, despre diversele tipuri de relații, toate variații pe tema 1+1= cât?

Ascultam teveul cu jumate de ureche, azi pe la amiază, și-am auzit un tocsou de-ăla în care era vorba despre cuplurile fuzionale. Adică, după articolul de care am zis mai sus, 1+1=1: un el, o ea, o relație. Acel cuplu care este de nedespărțit și autosuficient, asemenea miticilor androgini, creaturi bărbat-femeie, uniți spate în spate. Acel cuplu care nu are nevoie de prieteni, familie, de lumea exterioară. El îi ajunge ei și ea îi ajunge lui, ei doi formează o lume de sine stătătoare, închisă celor de afară.

Se spune că asemenea relații nu durează, că focul va consuma odată și odată tot combustibilul necesar și că atunci povestea se va termina. Că, din păcate, în momentul în care asta se va produce, cei doi își vor da seamă că sunt singuri, pentru că și-au ignorat prietenii, închiși în lumea lor.

Toate astea mi s-au părut foarte logice, până am auzit povestea unuia dintre cuplurile venite la emisiune. Doi bătrâni ce trăiau o relație fuzională de, atenție, nu mai puțin de 48 (!!!) de ani. Reportajul îi arată făcând absolut totul împreună, mereu lipiți unul de altul, vecinii mărturisind că nu i-au văzut niciodată câte unul, uimiți de longevitatea unei asemenea relații. Adevărul e că și pe mine m-a surprins povestea, nu reușesc să înțeleg ce a putut-o alimenta atât de mult timp.

Am trăit și eu două asemenea experiente. Prima a fost prima mea relație de durată. Îmi dau seama, privind în urmă, că era o dragoste bolnavă. Eram dependentă de el, aveam nevoie de el, să-l văd, să-l aud, să-l sarut. Dacă nu-l vedeam o zi, simțeam că înnebunesc. Chiuleam de la școală ca să mai stau un pic cu el. Când a fost plecat o lună, a fost un coșmar. Era drogul meu. Cei care au încercat să se lase de fumat, să-și aducă aminte cum a fost, să însutească senzațiile și-au să-și dea seama cam cum mi-a fost. Când ne-am despărțit, am suferit ca un câine, am refuzat să mănânc și am slabit îngrozitor.

Apoi l-am întâlnit pe M. Atracția a fost, din prima, foarte puternică, din amândouă părțile. Cu excepția a vreo trei luni de despărțire - care m-au adus înapoi și mai pornită decât înainte - am fost lipiți. Era o relație foarte, teribil de fizică, evident, pasiunea mistuitoare se hrănea mai ales din nevoia noastră de a ne simți unul pe celălalt. Deși locuiam în cămine diferite, ne vedeam cât puteam de des și toată lumea ne spunea că suntem foarte drăgăstoși; când dormeam împreună, eram efectiv lipiți, strânși unul în altul, cu bratele și picioarele împletite, încercam să simțim fiecare părticică a corpului celuilalt. Cum s-a terminat? Pur și simplu s-a stins focul. Și, deși relația mea de acum se bazează și pe altceva decât atractia fizică, trebuie să mărturisesc că uneori mi se face dor de acea nebunie a simțurilor...

Cu toate astea, pentru mine, 1+1=1 rămâne o aberație. Sunt prea independentă ca să nu simt că mă sufoc, ca să nu încerc să evadez, ca să nu mă bat pentru bucățica mea de teritoriu personal. Cel putin M îmi lăsa libertatea de a face ce vreau eu, timpul meu în care să mă ocup de mine, iar când îl regăseam, dorul celor câteva zile în care nu-l văzusem aprindea flacăra și mai tare. Dar să trăiesc așa zi de zi, oră de oră, întotdeauna in doi, probabil aș înnebuni și-aș pleca.

  • Am fost din nou la oftalmolog. Ca sa-i spun cu care pereche de lentile, din cele 3 pe care mi le-a dat, ma simt mai bine, mi-a cerut 50 de euro. Mi-a zis ca ne mai vedem la anu'. S-o crezi tu.

  • Din cei 75 de euro pe care i-am platit data trecuta aceleiasi doctorite, pentru 5 minute de consultatie si doua picaturi, Sécurité Sociale - sa-i zicem mai amical Sécu - mi-a dat inapoi vreo 20. In schimb, aia de freaca busuiocul acasa pe banii statului au dreptul la aceeasi doctorita gratis. E clar, cand o sa fiu mare o sa ma fac somer.

  • La magazin, o gasca de golani galagiosi si - din intamplare, ovcors - negri au fost bagati in fata cozii de cinspe persoane de catre gardian, negru si el. Baietii s-au cautat prin buzunare dupa bani, n-aveau, au dat sa plateasca cu cardul (tripla cacofonie, dar ce mai conteaza). Tampiti fiind - tot din intamplare - nu si-au dat seama ca respectivul card era facut numa ca sa scoti bani cu el, nu sa platesti. Prin urmare, in timp ce coada batea pasul pe loc, cu matele chioraind, si facea planuri ucigase in capul ei de personaj colectiv, unul dintre respectivii reprezentanti ai viitorului Frantei s-a tirat, cu jumate din cumpararurile neplatite in brate, sa scoata bani de la bancomat. Celalalt a ramas sa se hlizeasca la gardian, care gardian incepea sa se simta prost sub privirile multimii care astepta. Sper din toata inimioara mea neagra ca a regretat amarnic prostia pe care a facut-o.

  • Voiam sa ma tund. La coafor m-au anuntat ca tunsoarea pentru par lung e dooşopt de euro, aia scurta şaişpe, iar pe mine m-ar costa cinzeci, ca vreau sa trec de la par lung la par scurt si se cheama tunsoare de transformare. Prin urmare le-am urat sa-si introduca briciurile undeva si mi-am bagat foarfeca in par. Singurica. Iaca ce-o iesit:

Pofte

Am, de cateva saptamani, niste pofte teribile. Eu - care ma laudam ca poti sa-mi arati orice delicatesa fara sa salivez - am devenit atat de pofticioasa, ca intrec orice copil urlator si razgaiat. Ajunge sa vad, pe vreun forum, o poza cu ciuperci la gratar sau cu o aripa de pui prajita frumos, rumenita si crocanta, cu un gratarel sau cu un cartof la cuptor, ca imi ploua in gura mai ceva ca-n perioada musonului si trebuie neaparat sa-mi infig si eu dintii in asa ceva.

Aseara, din cauza asta, am trecut printr-o incercare foarte dificila. Mi-era pofta de ceva sarat si crocant. Am o slabiciune pentru saraturi de cand eram mititica, eram in stare sa ling sare de pe deget cu orele daca n-aveam pe ce sa o presar. De aia am mereu prin casa tortillas - sau coaja de maliga, cum le zice mama - noua mea pasiune sarata, chipsuri, floricele - consortul m-a poreclit Miss Popcorn, iar de la socri am primit, de ziua mea, o masina de facut cucoșăi - si alte asemenea. Mi-era deci pofta de ceva crantanitor si mai ales sarat cat se poate si m-am dus sa dau o tura prin bucatarie, ca la ora aia tarzie, zece spre unspe, nu mai gasesti tipenie de magazin deschis pe aici.

Jale. Folosisem ultimele graunte de floricele cu cateva zile inainte (si le si arsesem rau, dar asta e alta poveste, sa-mi amintiti sa v-o spun), restul de rontaieli disparusera fara urma, iar pofta mea crestea nestavilita. M-am uitat in frigider, sperand ca mai gasesc o bucata de afumatura de ros, un carnat, ceva, orice, insa numai un castravete ma privea gales de pe un raft. L-am insfacat, l-am presarat cu multa, multa sare si l-am devorat. Din gand insa nu-mi ieseau dragele mele tortillas, le vedeam in fata ochilor, rumenite triunghiuri sarate, groase doar cat trebuie ca sa fie crocante, le simteam gustul de porumb prajit, aproape ca puteam sa le ating. Imi era atat de pofta ca devenisem ilustratia ideala pentru expresia "imi lasa gura apa". Si acum inghit, nu in sec, ba dimpotriva, doar cat scriu despre ele.

De disperare, am mai pornit un raid de cautare. Am inspectat amanuntit rafturile care-mi gazduiesc de obicei delicatesele. M-am uitat prin toate colturile. Am verificat ca nu-mi ramasese nici un pumn de graunte de floricele pe undeva. Nu-mi ramasese. M-am mai uitat o data, cu atentie, pe toate rafturile frigiderului. Am dat roata de mai multe ori prin camera, in speranta ca, inca o data, consortul uitase sa puna la loc vreo punga cu chipsuri. De obicei il cert pentru asta, acum l-as fi binecuvantat. M-am intors sa ma uit in dulapul din bucatarie, unde tronau, fudule, batoane de ciocolata cu foi de napolitane si caramel, o ciocolata alba cu cocos, o ciocolata neagra cu portocale, biscuiti cu ciocolata, urmari ale poftelor de ieri. Mi s-a facut greata de atata ciocolata si mi-am dorit cu si mai multa ardoare tortillele mele. In casa nu mai aveam nimic, absolut nimic sarat. Mi-am jurat ca, la prima ocazie, o sa vandalizez rafturile magazinului si m-am apucat sa joc un mmorpg, sa mai sufere si altii - in speta monstrii - de frustrarea mea.

PeSeu: nu va faceti griji pentru poftele mele. Imi vine in mod regulat confirmarea ca totul se petrece cum trebuie.

Dis de dimineata

Avertisment: Acest post a fost scris inaintea celor trei cafele necesare unei bune functionari a creierului denisesc. Eventualele incoerente, zapaceli, repetitii, greseli, luari pe aratura, cuvinte inventate, anacolut...uh...uri (?) nu pot fi reclamate.

Sunt o mare amatoare de somn. Daca nu mi-ar fi ca pierd jumate de zi, as dormi pe rupte pana la doua-trei. Mi-e atat de bine in pat, pe perna mea nici foarte moale, nici foarte tare (perfecta, ce mai), sub plapuma, la cald, de ma intreb daca intr-o viata anterioara n-am fost pisica (sau urs, daca exista ursi care hiberneaza in continuu). Cel mai des, odata ce am adormit, poti sa vii si cu fanfara, ca nu aud nimic. De aia a supravietuit asa mult domnul consort, sforaitor din tata-n fiu. Taica-su, mai putin norocos, a dat peste o pereche de urechi asa sensibile, ca e auzit cu tot cu dopuri de ceara. Saraca soacra, in vacanta in Spania a dormit foarte putin, cu socrul sforaind langa ea de tremurau geamurile si cu fiul sforaind alaturi de vibrau peretii, si-asa subtirei. Dar divaghez.

Imi place deci sa dorm. Culmea, sunt totusi o pasare de noapte. Stau treaza pana la ore indecente cu mai multa usurinta decat pot sa ma trezesc la crapatul zorilor. Dimineata mi-e somnul cel mai dulce, mai ales spre orele la care lumea pleaca la serviciu, e o placere rautacioasa sa-l aud pe consort foindu-se de la 5 jumate (in saptamanile cand lucreaza de dimineata si incepe de la 7), pe vecini facand dusuri probabil reci, in timp ce eu ma culcusesc mai bine sub plapuma si ma las cuprinsa de somn. E o senzatie atat de delicioasa, incat n-o pot descrie. Nu stiu ce-o sa fac cand o sa trebuiasca sa merg la munci, ca oamenii mari; probabil o sa-mi caut ceva cu orar de noapte.

Ei. Azi il ascultam, cu jumate de ureche, pregatindu-se de plecare si, facuta ghem, ma lasam sa adorm pe jumatate (nu de tot, ca asteptam pupicul de la revedere), anticipand cu deliciu (stiu ca ma repet, dar ati fost avertizati) momentul in care avea sa iasa pe usa si eu sa adorm din nou. Cu un singur ochi intredeschis, mi-am pus telefonul sa sune ceva mai tarziu, ca am totusi niste trebi de dimineata, m-am luptat un pic cu somnul (nu prea mult, sa nu plece) si, in sfarsit, Dani a plecat. Am cascat, fericita, si mi-am bagat capul in perna.

Si mi-am dat seama ca eram perfect treaza.

M-am sucit, m-am foit, m-am invartit, mi-am tras plapuma peste cap, nimic. Placerea asteptata era pierduta, nu puteam sa adorm cu nici un chip. Si uite asa m-am ridicat din pat la 6 fara 10, m-am zgribulit de frig (diferenta dintre temperatura camerei si cea de sub plapuma ma surprinde de fiecare data) si am deschis calculatorul.

Acuma e 7:57, dar am sa pun ora postarii 6 jumate, ca atunci mi-a venit ideea sa scriu, numai ca fara cafele functionez mai incetisor, asa, babeste, sa nu obosesc. Ma duc sa mai pun de-o cafea. Neata, tu, Monico, vaz ca nici tu n-ai somn.

Lifting

Mi-am schimbat din nou aspectul blogului (mulțumirile merg la Leah, la care am văzut linkul). Încă nu sunt foarte încântată, dar îmi place mai mult decât cu ce aveam înainte. Păcat doar că a trebuit să renunț la Minima Stretch și să mă mulțumesc cu o coloană mai îngustă. Voi ce părere aveți?

Am avut de-a face iar cu Franţa din spatele ghişeelor, deci urmează încă o povestire în care o să-mi vărs nervii.

Am fost ieri la prefectură ca să încep demersurile pentru titlul de sejur, care se obţine în câţiva paşi: mai întâi, trebuie să mergi să faci programare, apoi să revii cu dosarul când ţi-or spune ei, apoi să astepţi până ţi se lungesc urechile să primeşti titlul. Mi-am zis că, fiind vorba doar de o programare, n-o să dureze mult. Că doar cât ţine să mă duc la ghişeu, să-i spun omului despre ce-i vorba şi el sa-mi spună pe ce dată să mă întorc? Maxim zece minute.

Ei, aş. Aici eşti în Franţa, fată dragă. Mi-am adus aminte de asta când am intrat pe uşă prefecturii şi-am văzut o coadă... pfoai, să zici că se dădeau titlurile astea de sejur gratis. Ca fapt divers, cam toţi erau africani şi arabi, dar asta are mai puţină importanţă. La fel şi mirosul majorităţii, cum am încercat eu să-mi conving creierul (ştiţi, "mintea învinge materia", alea-alea). Aşa, să trecem peste faptul divers. Pentru toată marea asta de oameni, câţi funcţionari credeţi că erau prezenţi la welcome desk? A? Unul. Unul singur. Pentru o sută de oameni. O sută de oameni care se înghesuiau în acelaşi spaţiu închis, respirând, unii îmbogăţind aerul neoxigenat cu parfumuri naturale, de esenţa tare, alţii purtând în spate, înăbuşiţi în şaluri, copii urlători şi încăpăţânaţi. Să vă mai explic de ce am simţit că mi s-au muiat picioarele, că mi s-a răcit spatele şi că am început să pierd contactul cu realitatea?

După vreo jumătate de oră de coadă şi vreo cincizeci care au avut prioritate în faţa ălorlalţi o sută (eu fiind a o sută una) pe motiv că aveau randevu, am ajuns şi eu la ghişeu. Tipul, un tinerel slăbuţ şi pricăjit de mi-era milă de el, s-a uitat la paşaportul meu, m-a întrebat dacă-s măritată şi m-a trimis la altă coadă, la un ghişeu unde nu era nimeni. După încă vreun sfert de oră, a apărut o tanti cu o cafea, a depus-o fără grabă pe biroul colegei care a apărut şi ea ceva mai încolo, s-a dus să-şi ia şi ea una, s-a aşezat calmă, şi-a pus zahărul, a amestecat încet, a luat o înghiţitură şi abia apoi ne-a făcut semn să venim. În acuzarea ei mai vine şi faptul că pauza de masă de o oră se terminase nu demult, de ce dom'le nu pot ăştia să-şi bea naibii cafeaua atunci?!

Şi, cireaşa de pe tort, ghiciţi când mi-a făcut programarea, că doar nu-s sătulă de frecat menta pe-acasă, fără job. Pe 17 decembrie. Aveam toate actele la mine, în dosarul de sub nasul ei. Nu. Veniţi peste o lună, ca să vă dau titlul de sejur peste alte 2 luni, că doar nu vă trebuie drept de muncă acuma, nu?

Fi-v-ar Franţa de râs!

Parerea voastra

De ceva vreme, mă tot bate gândul să-mi fac bloguşorul mai frumos. Unii îmi spun că arată foarte bine şi aşa. Singură nu-mi pot da seama cât de mult place ochiului, că-i puiuţul meu şi nu pot fi obiectivă. Ce vreau să ştiu: vouă cum vi se pare? Ce ar trebui să schimb? Vă deranjează ceva anume la citit? Ce aş putea să adaug?

Lista mea

Să te trezesc în zori și să te țin în brațe, pe balcon, în timp ce-ți bei ceaiul, cu ochii la ceața de dimineață.
Să descoperim împreună castelele de pe Loire (les chateaux de Loire, ce frumos sună...), falezele nordului și câmpurile de levănțică ale sudului.
Să învățăm împreună rumba și jive.
Să petrecem zilele ploioase în pat, citind, cu câte-o cană de ceai fierbinte cu scorțișoară.
Să te sărut pe întuneric, la cinema, și să-ți caut degetele pe orbecaite.
Să îmi ascund mâna încleștată pe a ta în buzunarul tău, când ne plimbăm în vreo dimineață friguroasă.
Să-mi săruți ochii somnoroși, diminețile, și să îmi șoptești că e gata cafeaua.
Să-mi petrec zilele fotografiindu-te.
Să ne uităm împreună la aburii respirației noastre și să le închipuim forme.
Să-mi pierd serile la Luvru, cu tine, mână în mână.
Să ne rătăcim împreună printre rafturile bibliotecii, culegând ici și colo câte o frază, ciugulind câte un cuvânt, savurând câte un paragraf.

Când nu ești lângă mine, mă petreci în gânduri atât de des, încât nu mai știu care sunt amintiri și care sunt vise.

A fost odata ca niciodata...


Intro alta dimensiune temporal spatiala exista un imparat. Care, ca orice imparat ce se respecta avea o imparatie.

Imparatul nostru era un mare om. Era iubit pe taramul lui, deoarece adusese peste zonele ocupate de muzica proasta, din trecut, marele dar al rocului. Odata cu rocu a venit si falimentul companiilor de gel de par, dar o crestere deloc ingrijoratoare, ci chiar placuta, a companiilor producatoare de sampon si produse de ingrijire a parului. Imparatia devenise principalu exportator mondial de sampon pe baza de extract de michidush pansamentat.

Ca orice imparat de poveste, asta avea trei fii. Din intamplare, imparatul vecin, mare crescator si exportator de baliverne, avea o fata. Nu se stie cat de minunata era, ca umbla numai machiata masiv cu negru, fiind mai goth din fire. Ca in orice poveste, fata trebuie sa se marite, iar printisorii vecini vor s-o ia de nevasta (mai mult din motive tip jumatate de imparatie ca zestre decat pentru frumusetea ei palida). Ca sa se dovedeasca vrednici, trebuie sa treaca prin obisnuitele incercari - in cazul nostru, un concert de black metal, la care sa reziste pana la final fara sa adoarma.

Se mai adauga niste trupe de rock satinist cu nume indescifrabile si public restrans (citez: "Albumele le scot numai in numar de 18 din care vand 13 restul de 5 arzandule nuaptea la 12 nuaptea, intru glorificarea puterii zeului Satin si pentru a isi demonstra astfel greata pentru curentele muzicale de care au auzit mai multi uameni decat cei din cercul lor si care vand mai multe albume decate degete au membrii trupei. Pentru a putea vinde si mai putine albume, fiecare membru al trupei si-a amputat cate un deget de la picior, astfel scazand numarul cu doi."), un zmeu exilat pentru preferintele muzicale, obisnuita baba care-l ajuta pe fiul cel mic, un cal cunoscator ale inceputurilor rockului, un stil narativ inimitabil (si stati sa-l auziti povestind live...) si se obtine "Praslea si black metalul jegos".

Episodul 1, aici. Restul is tot acolo, va descurcati voi, ca sunteti mari. Si daca tot vi l-am prezentat, animal00 aka MacMetu aka Platon aka povestitorul nostru intra si-n blogroll.

Kumfu

Iaca, dragii mosului, ca veni si ziua cea mare a povestitului, pe care ati asteptat-o toti cu atata nerabdare.


Sambata a inceput cum nu se poate mai prost. Dupa doua saptamani de previziuni care mai de care mai optimiste, dupa ce ca vineri se anuntase soare, sambata a decis ca-i sta mai bine sub o patura subtirica, dar incapatanata, de nori ploiosi. La ora doua jumate, cand am inceput sa ma pregatesc, erau tot acolo, dar am continuat sa ma atârn de cuvintele lui nenea de la meteo, care zisese ca dupa-amiaza iese soarele. M-am apucat sa-mi fac buclele (nu-mi plac cocurile de mireasa nici sa ma pici cu ceara, asa ca am preferat ceva simplu), cand m-a anuntat consortul ca Jérôme, cel insarcinat sa animeze seara, era in pat, cu spatele atat de teapan ca nu se putea ridica.
M-a busit plansul, toate mi se intamplau numai mie, exact in ziua nuntii. Pozele erau deja ratate, din cauza norilor, seara urma sa fie plictisitoare, ca fara Jérôme aveau sa stea toti la masa, ce mai, am dat in depresie. Si omul ala nu putea sa aiba grija de el, stiind ca avea sa fie personaj principal? Dar de alifii nu auzise? Da' soarele ala cretin nu avea de gand sa iasa? Numai asta aveam in cap si nu ma puteam opri din plans. Tata se uita neajutorat la mine, mama, ca de obicei, imi zicea sa ma resemnez ca "asta e", Dani n-avea o treaba, surorile taceau si-i dadeau inainte cu buclele.
Pe la trei mi-am dat seama ca mai am fix 45 de minute pana incepeau sa vina invitatii. Nu eram imbracata, mai aveam cateva suvite netede, nu eram machiata (si numai asta urma sa-mi ia jumatate de ora, pe putin!), surorile mele nici atat. Panica. La 3 jumate, a inceput sa vina lumea, eu eram pe jumatate machiata, in blugi, fetele se schimbau, Dani se enerva ca intarziem, mi-am dat cu rimel peste fard, am sters, s-a dus si fardul, l-am pus inapoi, imi tremurau mainile, aveam ochii rosii de la plansul de mai devreme, am fugit in bucatarie sa-mi iau rochia, juponul nu statea cum trebuie, m-a ajutat Raluca sa-l asez ca eu tremuram de stres si mai tare, Dani s-a schimbat in baie, mi-am trantit telefonul si alte maruntisuri in geanta, consortul era nerabdator, am pus voalul cum s-a nimerit, coronita peste el, mi-am luat haina, mi-am tras manusile si, in sfarsit, gata!
Am coborat toti, lumea ne astepta jos, eu - inca ametita de graba - m-am zapacit facand prezentarile, ceilalti s-au descurcat intre ei, toti trageau de mine sa-mi faca poze, am urcat in masina incercand sa iau toate faldurile cu mine fara sa calc pe ele, mi-am dat seama ca-mi uitasem ... panica! Buchetul, unde mi-e buchetul? L-a luat cineva? Nu-l luase nimeni, nu stiu cine a fugit dupa el si mi l-a adus. Am pornit spre primarie, imi venea sa-mi rod unghiile de frica sa nu intarziem, la jumatatea drumului mi-am dat seama ca nu-mi pusesem cercei, mi-am zis ca asta e.
La primarie, alta lume, alte neamuri, iar prezentari, eu preocupata mai mult sa nu-mi calc pe rochie sau sa-mi pice voalul, consortul la mutu-n praznic nu-ş cu cine vorbea, noroc de mama ca o mai rupea pe frantuzasti si s-a prezentat singura cui a trebuit. Pana la urma mi-am gasit si copii "de trena" - si macar daca as fi avut-o lunga, dar asa... - si mi-am luat de-o grija.
In continuare, evenimentele au fost cele cunoscute de toata lumea: intrat in primarie, ascultat discurs, semnat, ascultat alt discurs, pus verighete (da, aici se poate face si la cununia civila), facut poze, iesit. Afara tot innorat.
Urma sa mergem pe malul Marnei, sa facem pozele, asa ca s-au incolonat masinile si-am pornit incetisorul, sa nu se piarda vreuna. Ajunsi la fata locului, ne-am numarat, eram toti, ba nu, stai, unde-s fetele?! Trebuia sa vina cu Lydia si prietenul ei, unde-i Lydia, nu-i? Nu-i. Se pierdusera. Pleaca Dani cu taica-su sa-i caute, eu incerc s-o sun, telefonul meu gaseste ca-i momentul oportun sa-mi afiseze "cartela invalida". Alexandra mi-l imprumuta pe al ei, sun, Lydia raspunde, dar nu stie unde-i. Sa-mi dau palme si alta nu. Incerc sa-i dau instructiunile necesare ca sa ajunga, se pare ca nu se descurca si-mi vine ideea salvatoare: "stii sa te intorci la primarie?" Zice ca da, zic ca bun, il sun pe consort si-l anunt, ramane sa asteptam. Si asteptam. Si asteptam. Intre timp iese soarele. Asteptam. Incep sa apara glumele: "Sa se duca cineva sa-i caute si pe ei." Hahaha. "Deja ti-a fugit barbatul?" "Hahaha, da, dar e prea tarziu, a semnat deja, l-am prins in lat." Dupa mai mult de jumatate de ora, se intorc. Hai la poze.

Aici se incheie partea intai a aventurilor, ca m-am cam intins si mi-e sa nu va plictisiti.
(VA URMA)

Ziua cea mare

Na c-a venit si marea zi, anuntata alaltaieri cu cer senin si soare, de fapt innorata. Tineti-mi pumnii sa iasa soarele, ca daca nu, mi s-au dus pozele pe apa sambetei (no pun intended in legatura cu ziua de azi si cu faptul ca le facem langa Marna).

Sper sa nu uit verighetele, cum am visat acum cateva zile, nici sa nu se-ntample vreo alta belea, nici sa nu ploua, ca am rochie cu trena. In rest, nu-s stresata, nu mi-am mancat unghiile si nici nu mi-am batut consortul ca sa ma calmez, in schimb am downloadat muzica populara sa le pun la frantuji.

Mno. Sper sa mearga totul bine.

Multumesc tuturor pentru urari :)

Da, e adevarat, acus ma marit. Mai exact sambata. Motiv pentru care n-o sa fiu prezenta zilele astea pe blog. Doua zile am trudit, impreuna cu consortul, la sarbatorit Sfanta Mare Curatenie (caci si-a dat seama ca-i spre binele lui sa puna mana sa ma ajute, ca sa nu ia vreo doua maturi pe spinare).

Azi am fost la plimbare cu Jean-Marc, fotograful, sa cautam locul unde o sa facem pozele, am mai trecut o data pe la restaurant, ramane sa mai facem finisajul la curatenie. Nu de alta, dar maine dimineata vine in inspectie doamna mama, impreuna cu surorile, si are obiceiul sa se uite pe sub pat dupa praf, iar eu tin sa-i demonstrez ca nu vorbeam aiurea in tineretea mea, cand ii spuneam ca o sa fac curat luna cand o sa fiu la mine acasa. Ea imi radea in nas ca n-o sa ma schimb, dar las' ca vedem noi cine mai rade maine, ca am curatat toate coltisoarele si dedesubturile. Hehehe.

Mai trebuie sa decoram sala, vineri, sa mergem dupa tata la gara si cam atata.

Dup-aia mai ramane sa ma marit. So see you on the other side!

PeSeu: facand curat, am gasit o agenda pentru organizat nunta, primita cu revista Cosmo in urma cu vreo 3-4 ani, pe care am pastrat-o special in scopul asta, degeaba, ca am uitat de ea si am organizat fara. Eh, asta e.


M-am plimbat azi prin Paris, in scopuri cumva turistice, caci venise Costin pe meleagurile frantujilor si cum voiam sa stau de vorba cu el si in viata reala, am zis sa imbinam utilul cu placutul si sa mai vaza si el cate ceva. Am umblat teleleu de la turn la opera, de la Tuileries la Luvru, p-orma de-a lungul Senei, la Conciergerie, Notre Dame, numai obiective, ce mai. Ei, si-n spate la Notre Dame, de fapt oleaca mai la vale, pe un pod, cum umblam brambura cautand statia de metrou, am dat peste oamenii astia care se pregateau s-o puna de-un jazz acolo, pe strada. Asa ca am stat si i-am ascultat, ba i-am si filmat un pic, numai ca saracul meu hashpeu degeaba face poze bunisoare, ca de filmat filmeaza ca o tigaie. Bucurati-va totusi de douaspatru de secunde de cantare.

Pe urma, cum am dat de statia de metrou, am vazut ca centrul Pompidou, ala uratu' de arata ca o uzina dezafectata si parasita in timpul reconstructiei, era la doi pasi de noi; si am zis sa-i arat si baietului ce uratenie au mai scornit niste cica artisti cica originali. I-am iertat insa datorita acestui omulet in rol de papusa mecanica si cantatoare, care m-a fermecat. Din pacate nu functiona si pe baza de card, ca nu mai aveam decat zece banuti in buzunare...

Diverse planuri

Am obiceiul sa-mi tot felul de idei marete, sa-mi fac tot felul de planuri, care mai de care mai interesant. De obicei, raman la stadiul de plan, din motive tip lene, ceea ce-i mare pacat, ca ar fi putut sa-i vina (ele, ideile) unuia mai muncitor, mai activ - sau mai orice altceva - decat mine si ar fi fost puse in practica.

Cel mai recent proiect, ca sa-i spun asa, e o serie de fotografii cu titlul "Toamna, cum imi place mie". Ar trebui sa profit de imprejurimile favorabile, ca-s la doar cativa pasi de mine, dar... mi-e lene. O alta idee a fost sa-mi fac tricouri cu mesajul "Free Hugs", inspirata de campania cu acelasi nume (al carei clip ma face sa plang de fiecare data) si de un post de pe locomania.ro (fata respectiva a impartit biletele cu textul "Zambeste-mi, te rog"), curioasa fiind cati o sa aiba curajul sa vina sa ma imbratiseze. La cat ii cunosc eu pe oamenii din zona asta, o sa se uite in alta parte, chiar daca ar vrea sa vina spre mine, dar ar fi o surpriza placuta sa vad ca unii o sa-si invinga reticenta si teama de straini. Mi-ar place sa-i vad iesind din bula lor si sa reconstruiasca poduri in loc de ziduri. E amanat din lipsa de ceva care sa scrie pe textile, gen carioca speciala.

M-am gandit de asemeni la o serie de fotografii, in care sa portretizez diverse personaje livresti care mi-s dragi: Gavroche, Enjolras si altii. Amanat din lipsa de timp din partea fotografului, adica Alexandra, si din lipsa de idei privitoare la locatii, la fel ca o alta serie, referitoare la feminitate si cand dispare ea.

La fel s-a intamplat cu ideile date de diverse posturi de prin blogosfera, carora voiam sa le raspund sau pe care sa le completez, cu inceputul de roman, cu povestile din vacanta, cu multe. Sunt prea lenesa. Sa ma zgâltâne cineva!

...sau unde as vrea sa fug acum si sa raman sa traiesc acolo.
Villafamés, Spania









Cand o sa fiu mare, o sa-mi cumpar o casuta aici, in care o sa vin sa-mi caut inspiratia.


( Pozele imi apartin si nu pot fi preluate sub nici un motiv.)

Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.

La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.

Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.

Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.

Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.

In seara asta am avut o discutie cu un amic, in legatura cu planurile mele de familie, al carei final m-a pus pe ganduri.

Vali: si primul copil cam pe cind se anunta?
Esk: niciodata
Vali: de ce??
Esk: pai pentru ca in familia lui, atat din partea tatalui, cat si din partea mamei, sunt foarte multe boli cu transmisie genetica, printre care si cancerul de san
Esk: si cum eu vreau o fetita, nu pot sa risc sa aiba asa ceva
Vali: dar cind iubesti ..cu adevarat...nu e totul in culori asa de negre...
Esk: nu-i vorba de iubire, e vorba de genetica si nu vreau sa-mi imbolnavesc copii cu buna stiinta
Vali: ok...dar de ce te mariti cu el atunci??
Vali: daca nu l-ai iubi....
Esk: tu te insori ca sa faci copii?
Esk: eu ma marit pentru ca-l iubesc, dar asta nu inseamna ca-s obligata sa-i fac copii
Vali: nu doar copii...vreau o familie ...iar pt mine familia inseamna si copii.. fara discutie
Vali: si sincer .. pt mine a avea o familea cu minim un copil este fericirea
Esk: parca vorbesc singura
Esk: daca ai stii ca o sa ai copii cu cancer, i-ai mai face? sa stii ca o sa se chinuie toata viata, din cauza ta?
Vali: as risca ... sincer...
Esk: sincer, eu mi-as iubi prea mult copiii ca sa-i torturez, asa ca probabil o sa adopt
Vali: si daca cel pe care il adopti o sa fie mai bolnav decit la-ai avea tu pe al tau?
Esk: o sa adopt unul dupa ce-i fac testele; iar daca-i bolnav, macar n-o sa fie din vina mea
Esk: hai sa lasam balta discutia, ca nu ne intelegem
Vali: uffff cum fugi de responsabilitati....

Faza la care am ramas masca. Huh?! Ce treaba au responsabilitatile aici?!

Tu ce zici? Familia nu exista fara copii? Avem dreptul de a alege cand si daca sa facem un copil? Ai face copii daca ai sti ca urmeaza sa fie bolnavi?

Motto
Ian: Daca s-a trezi plodu' meu ca are tendinte emo... il bat pana fac goth din el
Ian: Si-mi iau o curea cu o catarama uriasa de fier pe care scrie "Iron Maiden"
Ian: Asta numesc eu educatie muzicala


Ian, bunul meu prieten virtual (nu, nu imaginar), creatorul lui Master Noo May Pott, vicepresident (as in president of all vices) al clubului frecmentatorilor, Ian, cel din vina caruia era sa ma inec cu cafeaua de mai multe ori (de exemplu cand, fiind vorba de Lorena McKennitt si a sa piesa "Marco Polo", a comentat: "Although, she is Irish... it should be Marc O'Polo"), the Ian deci si-a facut blog. Mereti si distrati-va!

Cronica pasarii-arc - Haruki Murakami
Toru Okada duce o viata perfect banala. Somer, dupa ce a demisionat de la un job bine platit dar deloc interesant, are grija de casa cat timp sotia lui e la serviciu. Odata cu disparitia pisicii lor, insa, realitatea se fisureaza. Momentul e marcat de pasarea-arc (o pasare necunoscuta, care se face auzita in fiecare zi in gradina lui, si al carei cantec seamana cu scartaitul unui arc intors; pentru Toru, pasarea aceasta intoarce in fiecare zi arcul pendulei lumii, facand-o astfel sa functioneze), care inceteaza sa cante, semn ca normalitatea dispare, lasand loc fantasticului. In viata lui Toru se strecoara diverse personaje, care mai de care mai ciudate, fiecare purtator de secrete si revelatii proprii: Malta Kano, clarvazatoarea, si sora ei, Creta; o necunoscuta care tine sa faca sex la telefon cu el; Noboru Wataya, fratele sotiei lui Toru, personaj complex si misterios, a carei influenta pare sa se intinda peste tot; locotenentul Mamiya, supravietuitor al razboiului si al lagarelor de concentrare ruse; May Kasahara, o adolescenta cu idei surprinzatoare, ce devine repede buna prietena cu Toru, si multi altii. Sotia lui dispare de acasa, lasand in urma o scrisoare in care marturiseste o relatie clandestina, dar pe care Toru (acum cunoscut mai mult sub porecla, de sine aleasa, Pasarea-arc) nu o crede. "Exista in tine", ii spune Malta odata, "un unghi mort, ceva ce va scapa mereu privirii tale", iar Toru incearca din rasputeri sa patrunda in acest unghi mort, convins ca secretul ascuns acolo este motivul disparitiei lui Kumiko, si ca, atunci cand il va afla si intelege, isi va regasi sotia.
Povestea acestui parcurs initiatic este foarte, foarte complexa, iar ce am povestit eu aici nu rezuma nici macar inceputul ei. Este totusi captivanta, foarte bine scrisa, pastrandu-si coerenta in ciuda multitudinii de fire narative secundare (caci fiecare personaj, chiar si episodic, are partitura lui).

Carrie - Stephen King
In orice scoala se gaseste un cal de bataie, tinta a tuturor glumelor proaste. Pe langa suferintele de la scoala, Carrie trebuie sa indure si fanatismul religios, dus la extreme infricosatoare, al mamei ei. Spre deosebire de majoritatea acestor nefericiti insa, Carrie are ceva in plus: este telekinetica. Din momentul in care isi da seama de puterea ei, se hotaraste ca toti cei care i-au facut zile negre trebuie sa plateasca. Din pacate, dorinta de razbunare ii scapa de sub control, si totul se transforma intr-o imensa catastrofa...

Thanatos - Ryû Murakami
Un fotograf japonez instalat in Cuba e chemat serveasca drept interpret pentru o turista japoneza, suspectata de catre serviciul de imigratii. In ciuda ratiunii, care ii spune s-o lase acolo si sa se intoarca la ale sale, tanarul devine atat de fascinat de aceasta necunoscuta, incat declara ca o ia in grija lui. Aflata pe marginea prapastiei nebuniei si din dorinta de a-si regasi linistea, Reiko ii va povesti viata ei si relatiile intense, bazate pe dorinta si supunere, cu cel pe care ea il numeste "stapanul".



Ada sau Ardoarea - Vladimir Nabokov
"Ada e probabil cartea pentru care as vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine", a zis Nabokov o data, insa trebuie sa marturisesc ca nu inteleg de ce. Desi povestea iubirii precoce, pasionate si incestuoase intre Van si Ada Veen e interesanta in sine, din pacate e incurcata cu prea multe povesti laterale care, in loc s-o lamureasca, asa cum se intampla la alti autori, mai tare zapacesc cititorul. Unele fraze sunt prea lungi si prea incarcate cu detalii inutile, devenind obositoare, inceputul e greoi si neclar, de mi-a venit s-o las balta de mai multe ori. Am citit-o mai mult din respect pentru Nabokov.

Anil's Ghost - Michael Ondaatje
Anil e medic legist de renume si srilankeza, doua calitati pentru care este aleasa de catre Comisia Drepturilor Omului ca sa ancheteze un masacru in tara ei natala, sfasiata de razboiul civil, de unde a plecat in urma cu multi ani. Foarte repede, Anil e prinsa intr-o lume plina de secrete si de primejdii, o lume in care i se cere sa-si faca datoria, dar in care viata ei nu are nici un pret in fata intereselor guvernului, care tine sa-si mascheze faptele. Purtata de misiunea ei prin pesteri preistorice, temple dezafectate, palate in ruine si vapoare adaptate sumar ca sa devina laboratoare si ajutata de cateva personaje iesite din comun - un arheolog orb, un artist alcoolic, dar inzestrat, un chirurg obsedat de munca ce pare sa nu se mai termine - Anil reuseste sa faca mortii sa vorbeasca, dar adevarul nu e bine-primit de catre superiori...
Inca o carte de-a lui Ondaatje care trece pe lista "de capatai".

Iubita mea Sputnik - Haruki Murakami
Povestea unei tinere scriitoare in devenire, care nu a iubit niciodata pana in momentul de fata, si care se indragosteste fulgerator - nu de prietenul ei cel mai bun, naratorul, care o iubeste, ci de... o femeie - "Iubita mea Sputnik" nu e, din punctul meu de vedere, cea mai buna carte a lui Murakami. Nu zic ca nu e interesanta, chiar m-a prins, dar sfarsitul e dezamagitor. As fi fost mai multumita, cred, daca s-ar fi oprit cu cateva pagini mai devreme...

Si cu asta mi-am luat de-o grija, pot sa le duc azi la biblioteca si sa iau altele.

Alcossebre

As fi vrut sa te asezi langa mine, pe pietre, si sa-ti legeni picioarele deasupra valurilor; as fi vrut sa ma trezesti in zori si sa colindam la nesfarsit plajele; as fi vrut sa ma iei de mana si sa fugim pana ne-om pierde rasuflarea, pe campurile rosii ale Spaniei; as fi vrut sa te intinzi si tu pe nisip, cu ochii inchisi, sa ne cautam degetele pe orbecaitelea si sa tragem in piept, cu nesat, aerul cu miros de intinderi nemarginite al marii; as fi vrut sa ne ratacim prin livezile de maslini pitici si strambi, sa te intind la umbra lor si sa...

...Monica mi-a pasat o leapsa (fencs ca te gandesti la mine) despre ce iubesc eu. Presimt ca lista o sa fie lunga...

  • Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, la fel cum iubesc poezia asta a Anei Blandiana;
  • Iubesc cartile, pe care le devor sau le sorb sau le inghit sau le rontai pagina cu pagina sau le ciugulesc cuvant cu cuvant, iubesc mirosul lor de cerneala proaspata sau de pagina uscata si prafuita, care imi asalteaza narile cand le rasfoiesc, iubesc albeata feciorelnica a foilor noi si galbenul de pergament al cartilor batrane;
  • Iubesc bibliotecile, cu sutele si miile de rafturi care ma asteapta pe mine, cititoare flamanda, sa-mi infing degetele in ele si sa ma las absorbita in vreo carte, pe podea, cu picioarele incrucisate;
  • Iubesc cafeaua, mirosul tare si amar al boabelor proaspat râsnite, gustul ei delicios, bataile accelerate ale inimii, zbarnaitul sangelui, neastamparul pe care mi le provoaca; you can buy me with a coffee, I'm so cheap;
  • Iubesc toamna, cu frunzele ei moarte si galbene si fosnitoare, cu lumina de aur rece si cu cerul albastru inchis, cu ploile lungi, cu diminetile friguroase si brumate, cu mirosul ei de ofilit;
  • Iubesc primavara, cu vanticele calde, cu verdele crud si galbenul si rozul si albul ei, cu parfumul imbatator de pamant ud si rascolit, de iarba proaspata si de viata;
  • Iubesc padurile, freamatul frunzelor si al vietilor marunte ce se desfasoara in umbra ei, sunetul vantului, mireasma atat de cunoscuta de ciuperci si crengi si frunzis ud si putred, trilurile tremurate care picura dintre ramuri;
  • Iubesc marea, fosnetul valurilor, mangaierea lor pe picioarele goale, briza sarata cu miros de alge, zdrentele de spuma atarnate de pietre;
  • recitind ce-am scris, imi dau seama ca iubesc in primul rand mirosurile si apoi lucrurile;
  • Iubesc sa scriu, desi am redevenit stangace;
  • Iubesc sa observ oamenii, sa-i ascult, sa-i descifrez, sa le desfac gesturile si cuvintele in bucatele sa vad cum functioneaza;
  • Iubesc atat de multe lucruri, ca ma pierd printre ele, asa ca ma opresc.

Maine seara sunt acasa. Am o tona de poze, sunt rupta de oboseala dupa doua zile de drum, am o multime de lucruri de povestit si imi era dor de voi. Posturi mai detaliate cat de curand. Noapte buna!

De cate ori ai avut nevoie de ajutorul cuiva si ar fi fost atat de simplu sa ti-l acorde si totusi n-a facut-o? Si cati au facut-o totusi?

Prima persoana care imi vine in minte e mama, in timpul adolescentei, cand faceam depresii si plangeam de sarea camasa pe mine, iar ea, in loc sa vina sa ma imbratiseze, imi trantea cate-un "Astea-s fleacuri, eu la varsta ta n-aveam probleme din astea". La fel a facut cand m-am despartit de prima mea mare iubire si, in loc sa taca (stiam deja ca nu-i placea de el si n-aveam nevoie s-o mai aud) si sa ma linisteasca, imi spunea ca sufar ca proasta dupa un dobitoc. Da, mersi, noroc de Ana, ca ea nu ma lua cu "Ti-am zis eu", ci ma strangea pur si simplu in brate si ma lasa sa-i ud bluza pana nu mai aveam lacrimi.
In afara de asta, slava Domnului, am gasit ajutor cand am avut nevoie de el, dupa cum v-am povestit in postul precedent, asa ca sarim intrebarea numarul 3 care e prea intima deocamdata si trecem la:

Cate persoane pe care le-ai strange in brate si dupa 20 de ani de absenta exista? Si cate persoane te-ar imbratisa pe tine?

Numarati-i pe cei care apar in posturile din categoria friends, adaugati-le pe surioarele mele (dar doar daca lipsesc intr-adevar 20 de ani, heh heh), inca niste prieteni din generala si liceu pe care i-am pierdut (daca o regaseste cineva pe Anca fosta Voroneanu, cea mai buna prietena a mea din generala de care nu mai stiu nimic dintr-a opta, negociem conditiile sclaviei. Am ajuns si sa visez ca o regasesc, si in fiecare vis ma intreb daca nu visez, ca pare atat de real si sunt nebuna de bucurie), pe Lenus, fosta mea profesoara de teatru din liceu, pe vara-mea Alina oricand, pe Ana la fel, pe Ian, pe Alexandra (desi in cazul ei sper din tot sufletul sa nu dispara 20 de ani), pe DeMaio si pe Shaki. Deocamdata, cam astia ar fi.
I-am intrebat pe majoritatea daca ei m-ar imbratisa pe mine, ca nu cumva sa zic prostii, si iaca raspunsurile:

Loky: daca in astia 20 de ani nu am mai tine legatura deloc, e posibil chiar sa nu te mai recunosc...
Loky: si chiar daca te-as recunoaste... dupa 20 fara legatura... atunci cel mai probabil nu... cunoscandu-ma pe mine care is mai asa mai rusinos si bla bla bla...

Alexandra: nu dispar eu 20 de ani, eu stau [cu tine] cel putin pana la 50 :D

Ian: Ok... no one's ever asked me that before
Ian: Well, yeah
Ian: If I could still recognise you after 20-fuckin' years
Ian: Then of course I'd probably slap you
Ian: And ask you "why the hell haven't you called in 20-fuckin' years?"

Esk: daca ne-am mai intalni numai peste 20 de ani, m-ai strange in brate?
DeMaio: probabil ca da. de ce nu as face asta?

Esk: daca ne-am intalni dupa 20 de ani de absenta, m-ai imbratisa?
Shaki: da, evident
Shaki: oricand :))

Restul nu erau online, dar orisicum, ma simt iubita. Ai lav iu tu!





Poze facute de Alexandra.

Acum ceva vreme, Peculiarme a anuntat ca vrea sa salveze lumea si sa gaseasca ceva bun in oameni, asa ca a pus niste intrebari si m-am oferit sa raspund. Ce-i drept, suferind eu de o mare si de neinvins lene, am tot amanat. Acum profit de lipsa de inspiratie si de nevoia de a scrie ceva dinainte, ca sa aveti ce face cat voi fi eu in vacanta, m-am hotarat sa-i raspund.

Prima intrebare era deci: de cate ori ai fost ajutat complet dezinteresat si de cate ori ai ajutat tu complet dezinteresat? Buna intrebare. Cred ca va trebui sa incep prin a ma lauda pe mine insami, ca faptele necesare imi revin mai repede in memorie.

Nu pot sa spun ca-mi voi aminti destule lucruri ca sa dau un raspuns complet, dar voi profita de slabirea memoriei mele (eh, batranetea asta...) ca sa nu ma laud totusi prea mult si sa-mi pierd vreun fan.

Am fost crescuta in spiritul crestin de catre mama, insa pana la o anumita varsta aveam un mare blocaj cand invatatoarea ne dadea drept tema de compunere "ce fapte bune ati facut azi". Eram suficient de egoista cat sa nu dau covrigul meu unuia caruia ii era mai foame decat mie si sa stramb din nas cand mama aducea acasa copilasi jigariti, flamanzi si murdari pe care ii baga in cada plina cu apa fierbinte, ii punea la masa cu noi si-i culca in cearsafurile "pentru musafiri". De asemenea, din alte motive insa, nu voiam sa-mi ajut colegii de generala sa-si faca temele, desi eram premianta clasei, decat cu plata.

Incerc sa-mi amintesc totusi cand am facut unul din primele lucruri bune din viata mea. Cred ca temele la franceza pentru Ana si cele la fizica pentru restul clasei (asta in liceu, ca noii colegi erau mai simpatici) nu se pun; si cred ca nici adunatul diverselor mâţe, pui de vrabie cu cas la gura, pitigoi accidentati si catei de toate neamurile si adusul acasa, spre disperarea mamei, nu conteaza la numaratoare, ca de astea face toata lumea. Iata ca iar am un blocaj, la fel ca acum paisprezece ani; ma uit la monitor, imi scormonesc amintirile si nimic... Hopa, ia stai asa. Cred ca am gasit una!

Eram, cred, printr-a saptea si stateam in banca cu Lavinia. Eu, pe vremea aceea, eram buna la mate, ea avea numai 6 si 7. Intr-o zi, profesoara ne-a dat ocazia de a capata un 10, ravnit de toti tocmai pentru raritatea cu care era primit. Era vorba de o problema, destul de complicata, cu limita de timp; primii dintre noi care s-ar fi prezentat la catedra cu solutia corecta, ar fi incasat mult-dorita nota. Am terminat problema la timp ca sa fiu eu prima si tocmai ma pregateam sa ma ridic, cand Lavinia m-a rugat, in soapta, s-o las sa copieze, ca alta ocazie sa-si indrepte media n-ar fi avut. Am ezitat destul de mult, caci partea mea egoista voia zecele, insa cealalta parte imi amintea ca Lavinia imi era prietena si voiam s-o ajut. Am acceptat pana la urma sa o las, dar cum scria prea incet, ne-au luat-o altii inainte si am ratat amandoua ocazia.

Imi amintesc si ca intr-o zi, printr-a unspea, a venit la mine o colega care-mi era destul de apropiata si m-a rugat sa-i fac un serviciu. Parea destul de stresata, in pragul lacrimilor, si am tras-o intr-un colt sa-mi povesteasca. Mi-a zis ca ceruse pedagogului un bilet de voie pentru o noapte - statea la internat - si-i spusese lui si mamei ei ca sta la mine, cand ea se dusese la iubitul ei. Maica-sa ceruse, bineinteles, numarul meu de fix, ca s-o sune pe mama, sa verifice alibiul. Aoleu. Trebuia deci s-o conving pe mama sa minta. Mama care n-a mintit in viata ei, nici ca sa evite certurile cu tata, nici ca sa iasa cu basma curata dintr-o belea, nici ca sa obtina ceva. Situatia se prezenta sumbra. I-am explicat fetei toate astea si am zis ca o sa incerc sa fac ceva, in cel mai rau caz sa raspund eu si sa ma dau drept maica-mea. Ea a rasuflat usurata si s-a mai relaxat. Acasa, insa, nu stiam cum sa abordez problema cu mama. M-am tot invartit prin bucatarie, rumegand tot felul de planuri, cu frica totusi sa nu se prinda de ceva si sa ma intrebe ce am, inainte sa fiu eu pregatita. Pana la urma, am riscat si, prin invaluire, pe de departe, am pus intrebarea arzatoare. Bineinteles ca mama a refuzat cu incapatanare, orice argument i-as fi adus eu; am plans, am pledat, ma si vedeam in pielea bietei fete, in fata parintilor cu cureaua in mana. Am plans o zi intreaga, am negociat, am promis o multime de chestii, precum si ca fata urma sa vina sa-si ceara scuze de la mama, pentru ca o punea intr-o asemenea situatie, si pana la urma am castigat. Pacat ca mama Cristinei n-a sunat niciodata...

Imi mai amintesc ca aveam un prieten care, iremediabil bolnav fiind si cu multe probleme de tot felul pe care nu le mai putea duce, voia sa se sinucida - e inca in viata, cu ceva probleme rezolvate si cu planuri de plecari in tari mai calde unde exista tratamente; mai multi care au gasit in mine un umar pe care sa planga si o mana care sa le dea servetelele, o ureche care sa-i asculte injurand sau protestand; am imprumutat si bani ca sa-i scot din belea si nu i-am cerut inapoi cand am stiut ca omul n-avea de unde si altele de genul asta.

De cate ori am fost ajutata complet dezinteresat? Nu-mi amintesc o cifra exacta, dar stiu ca Ana m-a sustinut foarte des cand eram la pamant, m-a furnizat si alibiuri de cateva ori; Florin, un prieten mecanic, mi-a reparat masina de nenumarate ori, fara sa-mi ceara nimic in schimb, de incepuse sa-mi fie rusine si sa-l mai intreb de ce nu-mi merg una sau alta; prima data cand ne-am intalnit eram lesinata (la propriu) de foame, n-aveam bani si m-a dus la restaurant, unde m-a obligat sa mananc mai mult decat puteam duce (multumesc, Florine, pacat ca nu mai dai semne de viata). Ian a venit dupa mine la gara in Iasi (desi el nu statea in Iasi) la 5 jumate dimineata, dupa vreo doua luni de prietenie (si consolat pe umarul sau virtual) pe mess; Mihai, fostul iubit, a venit pe jos pentru aceeasi treaba pe la 3 noaptea (nu mai zic de cate ori m-a ajutat cu alte diverse, in legatura cu calculatorul), altadata a venit la 10 jumate la mine sa ma consoleze dupa o cearta cu dobitocul cu care eram atunci, m-a hranit si imprumutat cu bani de numaistiucate ori; Alina, ametita de vara-mea care mi-e prietena cea mai buna de pe la 3 ani, m-a gazduit cand am fost la Bucuresti si a venit sa ma astepte la autogara la 6 (dupa cum observati, calatoresc mult noaptea, hahaha), plus alte fapte bune de care nu-mi mai amintesc, dar pentru care ii multumesc oricum; Loky, care m-a gazduit cand gazda oficiala a luat-o razna, de a trebuit internata la Socola; Manuel, care si el m-a gazduit la Bucuresti, desi i-am picat pe cap pe neasteptate si ar fi putut sa ma refuze foarte usor; la toti astia se adauga oamenii care ma cunosc doar in lumea virtuala, dar care m-au suportat si sustinut cand am trecut prin momente grele: Bogdan, Razvan, Delphine.

Da, mai exista oameni care stiu sa fie Prieteni, si le multumesc pentru tot. La randul lor, se pot baza pe mine pentru orice imi sta in puteri sa fac.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire