Blogger Template by Blogcrowds.

Am citit odată pe undeva un articol despre matematica amoroasă ori, mai nemetaforic vorbind, despre diversele tipuri de relații, toate variații pe tema 1+1= cât?

Ascultam teveul cu jumate de ureche, azi pe la amiază, și-am auzit un tocsou de-ăla în care era vorba despre cuplurile fuzionale. Adică, după articolul de care am zis mai sus, 1+1=1: un el, o ea, o relație. Acel cuplu care este de nedespărțit și autosuficient, asemenea miticilor androgini, creaturi bărbat-femeie, uniți spate în spate. Acel cuplu care nu are nevoie de prieteni, familie, de lumea exterioară. El îi ajunge ei și ea îi ajunge lui, ei doi formează o lume de sine stătătoare, închisă celor de afară.

Se spune că asemenea relații nu durează, că focul va consuma odată și odată tot combustibilul necesar și că atunci povestea se va termina. Că, din păcate, în momentul în care asta se va produce, cei doi își vor da seamă că sunt singuri, pentru că și-au ignorat prietenii, închiși în lumea lor.

Toate astea mi s-au părut foarte logice, până am auzit povestea unuia dintre cuplurile venite la emisiune. Doi bătrâni ce trăiau o relație fuzională de, atenție, nu mai puțin de 48 (!!!) de ani. Reportajul îi arată făcând absolut totul împreună, mereu lipiți unul de altul, vecinii mărturisind că nu i-au văzut niciodată câte unul, uimiți de longevitatea unei asemenea relații. Adevărul e că și pe mine m-a surprins povestea, nu reușesc să înțeleg ce a putut-o alimenta atât de mult timp.

Am trăit și eu două asemenea experiente. Prima a fost prima mea relație de durată. Îmi dau seama, privind în urmă, că era o dragoste bolnavă. Eram dependentă de el, aveam nevoie de el, să-l văd, să-l aud, să-l sarut. Dacă nu-l vedeam o zi, simțeam că înnebunesc. Chiuleam de la școală ca să mai stau un pic cu el. Când a fost plecat o lună, a fost un coșmar. Era drogul meu. Cei care au încercat să se lase de fumat, să-și aducă aminte cum a fost, să însutească senzațiile și-au să-și dea seama cam cum mi-a fost. Când ne-am despărțit, am suferit ca un câine, am refuzat să mănânc și am slabit îngrozitor.

Apoi l-am întâlnit pe M. Atracția a fost, din prima, foarte puternică, din amândouă părțile. Cu excepția a vreo trei luni de despărțire - care m-au adus înapoi și mai pornită decât înainte - am fost lipiți. Era o relație foarte, teribil de fizică, evident, pasiunea mistuitoare se hrănea mai ales din nevoia noastră de a ne simți unul pe celălalt. Deși locuiam în cămine diferite, ne vedeam cât puteam de des și toată lumea ne spunea că suntem foarte drăgăstoși; când dormeam împreună, eram efectiv lipiți, strânși unul în altul, cu bratele și picioarele împletite, încercam să simțim fiecare părticică a corpului celuilalt. Cum s-a terminat? Pur și simplu s-a stins focul. Și, deși relația mea de acum se bazează și pe altceva decât atractia fizică, trebuie să mărturisesc că uneori mi se face dor de acea nebunie a simțurilor...

Cu toate astea, pentru mine, 1+1=1 rămâne o aberație. Sunt prea independentă ca să nu simt că mă sufoc, ca să nu încerc să evadez, ca să nu mă bat pentru bucățica mea de teritoriu personal. Cel putin M îmi lăsa libertatea de a face ce vreau eu, timpul meu în care să mă ocup de mine, iar când îl regăseam, dorul celor câteva zile în care nu-l văzusem aprindea flacăra și mai tare. Dar să trăiesc așa zi de zi, oră de oră, întotdeauna in doi, probabil aș înnebuni și-aș pleca.

18 comments:

Şi uite aşa, sinuciderea pare pentru mine o soluţie din ce în ce mai bună :)

27 noiembrie 2008, 17:40  

E impresionanta longevitatea relatiei celor doi batrani, dar ma cam sperie gandul de a fi atat de strans legata de cineva...
Postul asta imi aminteste de poezia Anei Blandiana - "Cuplu"

P.S.: Iti citesc blogul de mult si imi place, dar de-abia acum mi-am luat inima-n dinti sa comentez :D

27 noiembrie 2008, 17:48  

The RedHead, pe mine m-ar speria absenţa unei astfel de longevităţi, când vine vorba de cuplu. Că aventurile nu sunt o problemă, dar sunt genul de om care ar vrea să fac un astfel de pas o dată şi atât. De aia spuneam că şansele sunt reduse. Lumea se modifică, eu continui să cred în basme.

27 noiembrie 2008, 20:13  

Bogdane, eu cred in longevitate, dar nu in dragostea fuzionala. Imi doresc sa traiesc o viata alaturi de cineva, dar nu legata, dependenta, sufocata. Cand cei doi batrani au fost intrebati ce vor face cand unul dintre ei va muri, au raspuns ca se vor sinucide.

Roscato, bine ai venit :)

28 noiembrie 2008, 01:43  

Desi povestea celor doi batranei este impresionanta, eu as lua-o razna daca ar fi sa stau bot in bot toata ziua. Am avut o astfel de relatie si ma simteam sufocata si extrem de nefericita. E bine ca partenerii sa aibe si preocupari diferite si sa aibe proprii prieteni, orice relatie are nevoie de o supapa.

28 noiembrie 2008, 08:12  

Dacă stau şi mă gândesc, ideea unei relaţii de o astfel de lungă durată îmi pare din ce în ce mai abstractă... un lucru care ţine exclusiv de artă, de scena teatrului. Inevitabil o tragedie greacă sau o comédie Shakespeariană. Adică genul de comedie în care toţi se sinucid la urmă... dar cu zâmbetul pe buze.

Cât despre relaţie celor doi bătrâni... trebuie să fi fost ceva minciună la mijloc. Din ce în ce mai mult am impresia că relaţiile cu adevărat de succes sunt cele care sunt bazate pe o minciună... din moment ce acolo se ajunge oricum.

28 noiembrie 2008, 20:01  

Poi mai voi mai credeti in dragoste ???? Ca eu nu ... de mult.... M-am lamurit cum e cu dragostea asta: chimie si atat.

29 noiembrie 2008, 10:39  

Lasa lumea sa spere, mai.

29 noiembrie 2008, 13:33  

1+1= 3 ;)

29 noiembrie 2008, 18:30  

Chiar daca tanjesc dupa singuratate destul de des, caut prezenta persoanei iubite in permananta, trebuie sa stiu ca e acolo, la 2 pasi de mine, sau aici, pot intinde mana si gasesc. Am avut trei ani in care am stat doar asa.. acum incercam sa ne obisnuim si altfel si nu-i tocmai a buna, sunt prea dependenta.. Poate ca vreau de fapt sentimentul ala de sufocare, doar ca sa am impotriva cui ma lupta. Eh, noi sa fim sanatosi :)

30 noiembrie 2008, 09:28  

Windwhisperer, asa-i :)
Ti-am sters al doilea mesaj, ca-l postasesi pe acelasi de doua ori.

Naru, cred ca trebuie sa stam de vorba :p

30 noiembrie 2008, 12:33  

nu uitati ca batraneii aia vin din alta lume cu alte valori si orizonturi.

cuplul asta fuzional cred ca tine si de o anumita structura psihologica dar cred ca e mai degraba caracteristic relatiilor "de tinerete".

acu pe de alta parte daca doi oameni sunt fericiti asa, n-avem noi de ce sa ne bagam cu comentarii.

30 noiembrie 2008, 20:57  

probabil ca fuziunea aceea pe care o pomeniti exclude din start sufocarea. adica, daca simti ca o persoana ti-e impetuos necesara, nu ai cum sa simti ca e "prea mult" din ea. daca asta ar putea sa dureze?... nushtiu, ar trebui la anii mei sa stiu, totusi mi-e greu sa dau un raspuns transant :)

scuzati bagarea'n seama...

1 decembrie 2008, 19:58  

daimon are dreptate, alte vremuri, alte obiceiuri. cred ca lumea de azi e prea pragmatica pentru a mai permite o dragoste fuzionala. ceea ce nu stiu daca e bine sau rau. eu situ numai ca e tare bine ca, seara, cand ajungi acasa, indiferent ce ai facut peste zi, te asezi in pat si te incolacesti cu persoana iubita. atunci fuzionati si poate ca atunci e destul. eu nu-s adepta dragostei fuzionale, dar daca pentru unii functioneaza si functioneaza 48 de ani, poate ca merita.

3 decembrie 2008, 09:06  

Uitati care-i problema: eu cred in dragostea de-o viata, nu aici e baiul, dar sub forma 1+1=3 (el, ea, relatia), adica forma aceea in care cei doi parteneri au fiecare spatiul lor privat, gradina lor secreta, timpul lor liber ca sa respire.

Al meu isi ia prea multe zile libere in ultima vreme si deja incep sa ma sufoc, vreau sa mai si raman singura un pic, sa nu-l am pe capul meu in continuu. De aia, prin prisma experientei personale, zic ca nu inteleg cum reuseste o relatie fuzionala nu sa existe, ci sa dureze atat de mult timp. Si prin asta nu ma refer la nevoia de persoana iubita, la alinturi si inlantuiri, ca astea exista in orice relatie, ci la faptul de a trai efectiv lipiti. Nu se plictisesc, n-au nevoie de o gura de aer, de un moment singuri cu ei insisi? Chiar nu inteleg cum functioneaza...

3 decembrie 2008, 12:25  

Silvia, bine ai venit pe la mine :)

3 decembrie 2008, 12:26  

bine te-am comentat, ca de citit citesc de ceva vreme :)

eu inteleg cum poate sa functioneze. dar nu vreau una. acum am fugit mai devreme de la munca sa stau putin eu, cu mine. am noroc ca sunt inteleasa :)

3 decembrie 2008, 18:23  

Eu cred ca te-ai maturizat. :)
Zic asta pentru ca la fel am patit si eu. Fostul meu prieten a reprezentat una dintre cele mai pasionale relatii pe care le-am avut. Abia puteam suporta orele sau zilele in care nu ne vedeam, ma gandeam in continuu la el, as fi facut orice ca sa nu treaca un minut fara el. Insa, cu tot focul asta, eu am fost cea care a pus punct relatiei pentru ca desi pasiunea era arzatoare ca soarele, am putut sa imi tin ochii deschisi si sa realizez ca era o relatie nociva pentru sanatatea mea mintala.
Cu actualul prieten sunt deja de 2 ani si asta s-a intamplat pentru ca avem mare incredere unul in altul, pentru ca ne acordam spatiul de care avem nevoie, si pasiunea exista, desi nu atat de mistuitoare. :)

8 decembrie 2008, 17:03  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire