Denisa contra Franţei

Şi uite aşa, sinuciderea pare pentru mine o soluţie din ce în ce mai bună :)

E impresionanta longevitatea relatiei celor doi batrani, dar ma cam sperie gandul de a fi atat de strans legata de cineva...
Postul asta imi aminteste de poezia Anei Blandiana - "Cuplu"

P.S.: Iti citesc blogul de mult si imi place, dar de-abia acum mi-am luat inima-n dinti sa comentez :D

The RedHead, pe mine m-ar speria absenţa unei astfel de longevităţi, când vine vorba de cuplu. Că aventurile nu sunt o problemă, dar sunt genul de om care ar vrea să fac un astfel de pas o dată şi atât. De aia spuneam că şansele sunt reduse. Lumea se modifică, eu continui să cred în basme.

Bogdane, eu cred in longevitate, dar nu in dragostea fuzionala. Imi doresc sa traiesc o viata alaturi de cineva, dar nu legata, dependenta, sufocata. Cand cei doi batrani au fost intrebati ce vor face cand unul dintre ei va muri, au raspuns ca se vor sinucide.

Roscato, bine ai venit :)

Desi povestea celor doi batranei este impresionanta, eu as lua-o razna daca ar fi sa stau bot in bot toata ziua. Am avut o astfel de relatie si ma simteam sufocata si extrem de nefericita. E bine ca partenerii sa aibe si preocupari diferite si sa aibe proprii prieteni, orice relatie are nevoie de o supapa.

Dacă stau şi mă gândesc, ideea unei relaţii de o astfel de lungă durată îmi pare din ce în ce mai abstractă... un lucru care ţine exclusiv de artă, de scena teatrului. Inevitabil o tragedie greacă sau o comédie Shakespeariană. Adică genul de comedie în care toţi se sinucid la urmă... dar cu zâmbetul pe buze.

Cât despre relaţie celor doi bătrâni... trebuie să fi fost ceva minciună la mijloc. Din ce în ce mai mult am impresia că relaţiile cu adevărat de succes sunt cele care sunt bazate pe o minciună... din moment ce acolo se ajunge oricum.

Poi mai voi mai credeti in dragoste ???? Ca eu nu ... de mult.... M-am lamurit cum e cu dragostea asta: chimie si atat.

Lasa lumea sa spere, mai.

1+1= 3 ;)

Chiar daca tanjesc dupa singuratate destul de des, caut prezenta persoanei iubite in permananta, trebuie sa stiu ca e acolo, la 2 pasi de mine, sau aici, pot intinde mana si gasesc. Am avut trei ani in care am stat doar asa.. acum incercam sa ne obisnuim si altfel si nu-i tocmai a buna, sunt prea dependenta.. Poate ca vreau de fapt sentimentul ala de sufocare, doar ca sa am impotriva cui ma lupta. Eh, noi sa fim sanatosi :)

Windwhisperer, asa-i :)
Ti-am sters al doilea mesaj, ca-l postasesi pe acelasi de doua ori.

Naru, cred ca trebuie sa stam de vorba :p

nu uitati ca batraneii aia vin din alta lume cu alte valori si orizonturi.

cuplul asta fuzional cred ca tine si de o anumita structura psihologica dar cred ca e mai degraba caracteristic relatiilor "de tinerete".

acu pe de alta parte daca doi oameni sunt fericiti asa, n-avem noi de ce sa ne bagam cu comentarii.

probabil ca fuziunea aceea pe care o pomeniti exclude din start sufocarea. adica, daca simti ca o persoana ti-e impetuos necesara, nu ai cum sa simti ca e "prea mult" din ea. daca asta ar putea sa dureze?... nushtiu, ar trebui la anii mei sa stiu, totusi mi-e greu sa dau un raspuns transant :)

scuzati bagarea'n seama...

daimon are dreptate, alte vremuri, alte obiceiuri. cred ca lumea de azi e prea pragmatica pentru a mai permite o dragoste fuzionala. ceea ce nu stiu daca e bine sau rau. eu situ numai ca e tare bine ca, seara, cand ajungi acasa, indiferent ce ai facut peste zi, te asezi in pat si te incolacesti cu persoana iubita. atunci fuzionati si poate ca atunci e destul. eu nu-s adepta dragostei fuzionale, dar daca pentru unii functioneaza si functioneaza 48 de ani, poate ca merita.

Uitati care-i problema: eu cred in dragostea de-o viata, nu aici e baiul, dar sub forma 1+1=3 (el, ea, relatia), adica forma aceea in care cei doi parteneri au fiecare spatiul lor privat, gradina lor secreta, timpul lor liber ca sa respire.

Al meu isi ia prea multe zile libere in ultima vreme si deja incep sa ma sufoc, vreau sa mai si raman singura un pic, sa nu-l am pe capul meu in continuu. De aia, prin prisma experientei personale, zic ca nu inteleg cum reuseste o relatie fuzionala nu sa existe, ci sa dureze atat de mult timp. Si prin asta nu ma refer la nevoia de persoana iubita, la alinturi si inlantuiri, ca astea exista in orice relatie, ci la faptul de a trai efectiv lipiti. Nu se plictisesc, n-au nevoie de o gura de aer, de un moment singuri cu ei insisi? Chiar nu inteleg cum functioneaza...

Silvia, bine ai venit pe la mine :)

bine te-am comentat, ca de citit citesc de ceva vreme :)

eu inteleg cum poate sa functioneze. dar nu vreau una. acum am fugit mai devreme de la munca sa stau putin eu, cu mine. am noroc ca sunt inteleasa :)

Eu cred ca te-ai maturizat. :)
Zic asta pentru ca la fel am patit si eu. Fostul meu prieten a reprezentat una dintre cele mai pasionale relatii pe care le-am avut. Abia puteam suporta orele sau zilele in care nu ne vedeam, ma gandeam in continuu la el, as fi facut orice ca sa nu treaca un minut fara el. Insa, cu tot focul asta, eu am fost cea care a pus punct relatiei pentru ca desi pasiunea era arzatoare ca soarele, am putut sa imi tin ochii deschisi si sa realizez ca era o relatie nociva pentru sanatatea mea mintala.
Cu actualul prieten sunt deja de 2 ani si asta s-a intamplat pentru ca avem mare incredere unul in altul, pentru ca ne acordam spatiul de care avem nevoie, si pasiunea exista, desi nu atat de mistuitoare. :)