Blogger Template by Blogcrowds.

Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?

Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.

Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80€ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.

Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.

În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.

Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!

Mă simt mare din nou.

Vesti mari

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

IEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE !!! Sunt studentă la Sorbonaaaaa!

După cum ştiţi, pe 16 mai am fost să dau examenul de franceză la Sorbona, obligatoriu pentru străinii membri ai UE care vor să se înscrie la facultate (pentru cine are nevoie de precizări, se numeşte "Certificat pratique de langue française Compréhension et Expression"). Cum am fost după rezultate, să profit de ocazie să vă povestesc şi cum a fost.

Am ajuns în faţa amfiteatrului pe la 8 jumate, dacă nu chiar înainte, fiindcă ora la care trebuia să fim toţi prezenţi era 8.45 şi mă cunosc prea bine, dacă plec de acasă la timp ajung în întârziere. Mi-a trecut stresul când i-am văzut pe ceilalţi: unul de naţie neidentificată cu care trebuia să vorbeşti rar şi tare, un refugiat kurd ceva mai dezgheţat, două chinezoaice al căror accent tortura franceză mai ceva ca inchiziţia, probabil doi sau trei români care n-au deschis gura şi doi spanioli. M-am împrietenit cu o româncă simpatică, dar mai stresată ca mine, cu care am uitat să reiau legătura dup-aia (ruşine mie, da) şi după câteva poveşti despre examen, exploatând amintirile Alexandrei care deja trecuse prin asta, am fost chemaţi în sală.

Subiectele au fost uşurele (strict pentru mine zic); dacă sunteţi curioşi, le puteţi vedea aici. Am ezitat o vreme în faţa subiectului de redactare, unde aveam de ales între eseu sau compunerea unui sfârşit pentru textul de la subiectul precedent. Eseul era mai uşor, dar mă îndoiam că puteam spune ceva nou faţă de ceilalţi veniţi la examen, mai ales în 25 de rânduri, aşa că am scris o continuare uşor fantastică, ceva cam ca pe vremea când voiam să scriu ca Eliade, şi am ieşit printre primii. Mi s-a zis să mă întorc la cutare oră pentru examenul oral - noroc că ieşisem în acelaşi timp cu tipul kurd şi, după ce mi-a povestit că ceruse azil politic aici şi învăţase franceza în câteva luni (avea şi nivel bun pentru timpul petrecut învăţând, drept să zic), am vorbit puţin despre examen şi mi-a zis că auzisem greşit ora: unu jumate în loc de unşpe jumate.

După ce am îngheţat binişor afară, în ciuda a două cafeluţe fierbinţi de la automat, ne-am întors în faţa amfiteatrului pentru proba orală colectivă. Mă temeam puţin de ea, că poate n-o să aud bine cine ştie ce şi o să scriu tâmpenii - teamă nefondată, de altfel, că acasă al meu deschide teveul pentru zgomot de fond şi numai asta aud toată ziua; şi nu pot să zic că n-am înţeles vreodată ce spun ăia. Dar aşa-s eu, fricoasă fără motive. În mod previzibil de altfel, a fost foarte uşor: înregistrarea pe care am ascultat-o era citită ca pentru clasa întâi, fooaaarte raaaar şi biiiine artiiicuuulaaaat, de parcă aşa ar vorbi francezii în viaţa reală. Am greşit o singură chestie fin'că-s ameţită şi de două n-am ascultat un anume fragment care-mi trebuia pentru răspuns.

După o pauză lungă în care am hoinărit pe străzi, zgribulită de frig, a urmat proba orală individuală, de care mă temeam cel mai mult. Timidă fiind, nu-mi place să vorbesc cu străini (mă înroşesc, mă bâlbâi şi altele din astea) şi cu atât mai puţin de faţă cu un juriu şi treij' de oameni care mă ascultă. S-a dovedit însă că cei patru profesori din juriu erau aşezaţi în bănci şi vorbeau cu fiecare candidat individual. Am ochit unul care arăta interesant - semăna cu DeMaio şi cred că de aia l-am ales -, mi-am scris ideile pe o ciornă şi când i-a plecat candidatul, m-am înfiinţat, numai zâmbet. Îmi plăcea şi subiectul dat, despre downloadul ilegal şi proiectele de lege propuse în Franţa pentru stopare, dacă m-ar fi lăsat să vorbesc liber i-aş fi turuit până-i făceam capul calendar.

Numai că după ce m-a salutat, tot numai zâmbet, mi-a şi luat ciorna, cică "mulţumesc pentru scrisoare, dar nu trebuia". Mnoa ghini bre, da' di ce mi se mai dă hârtie dacă mi-o iei când vin să discut, a? Şi uite aşa, în loc să vorbesc singură cum credeam, am avut o discuţie ca-ntre prieteni, cu contraziceri, întrebări de ambele părţi, el că nu-i bine să downloadezi, eu că asta merită dacă lansează un joc la 50-100 € că-s disperaţi să-şi amortizeze costurile, el că au nevoie că să-şi plătească oamenii, eu că şi-i pot plăti foarte bine punând un preţ normal şi că pe termen lung o să le vină şi profitul, şi că oricum n-au cum să depisteze cine ce downloadează fără să încalce constituţia, el că ba se poate, eu că nu şi vin cu poveşti şi exemple şi detalii tehnice (la un moment dat se uita la mine cum debitam cu o expresie gen "ha?"), până n-a mai zis nimic şi a mâzgălit nuşce pe foaia de examen. Am văzut eu că mi-a dat numai 20 de puncte din 25 şi-am vrut să deschid gura, dar cum oricum nu mă lăsase să vorbesc organizat şi cică oricum în Franţa nu se dă notă maximă, am lăsat-o moartă-n păpuşoi. I-am mulţumit de discuţie şi el de colo cică să nu-l mint aşa pe faţă. I-am replicat râzând că mă bucur de fiecare ocazie de a vorbi cu un om inteligent şi n-a ştiut ce să zică, a dat-o în "hai să nu exagerăm".

Şi uite-aşa a trecut temutul examen de franceză, la care am luat: 22 din 25 la gramatică, pentru care merit să-mi dau palme, că la asta nu-mi permit să fac greşeli; la scris (întrebări pe text şi redactare) 21,50; oral colectiv 24 din 25, că v-am zis că am ratat un răspuns, iar la oral individual 20,50; adică un total de 88 de puncte din 100, cu menţiunea "Foarte bine", ceea ce e dezamăgitor, că în liceu m-am obişnuit cu note maxime la franceză. Se vede că m-am cam lăsat pe tânjală. Nenea de la secretariat însă, cel care mi-a dat diploma, m-a luat cu "oaau ce notă mare aveţi", de-am crezut că-mi zice un măcar un 95, nu 88. Nu vă mai zic ce figură a făcut când i-am zis că aia e notă proastă, că vă închipuiţi singuri, dar m-a felicitat de două ori, probabil ca să mă convingă de contrariu. De altfel, toţi francezii mi-au repetat până m-au ameţit de cap că e notă foarte mare, că ei n-ar fi luat nici atâta, că la ei nu se dau note maxime orice-ar fi, că oricum la Sorbona sunt severi, etîcî, etîcî, etîcî.

Săptămâna trecută am fost şi să depun dosarul de înscriere (chiar, voi aţi mai făcut scrisori de intenţie pentru facultate? că eu nu), mai rămâne să primesc un răspuns pentru bursa aia şi să sper că mă primesc ăştia la facultate. În episodul următor, vă povestesc cum mi-am găsit de lucru şi cum a fost până acum.

Urgent pentru tine nu înseamnă urgent pentru el.

Dacă el face o chestie care îi trebuie peste o lună jumate şi tu ai nevoie de el imediat din motive de mâncare pe foc, poţi să uiţi, fiindcă o să se răţoiască, exasperat: "Da' nu vezi că fac ceva?!"

Data viitoare mănâncă mâncare arsă, să moară fantoma lui Schumi dacă nu.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire