Acum 9 ani
Postări
Se afișează postările cu eticheta cand o sa fiu mare o sa am job. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cand o sa fiu mare o sa am job. Afișați toate postările
Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?
Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.
Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.
Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80€ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.
Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.
În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.
Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!
Mă simt mare din nou.
Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.
În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.
Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!
Mă simt mare din nou.
Din categoria cand o sa fiu mare o sa am job, McEsk, viata de om mare
Mi-e lene sa scriu, asa ca mai scot cate ceva de la naftalina:
Cand eram mica, pe la 7 ani, tineam mortis sa devin calugarita; cum se zice in limbajul credinciosilor, "aveam chemare". Bineinteles ca tata mi-a dat peste bot imediat, asa ca mi-am zis ca o sa astept sa fiu majora. Intre timp, evident, mi s-au schimbat planurile.
Cand eram mica, pe la 7 ani, tineam mortis sa devin calugarita; cum se zice in limbajul credinciosilor, "aveam chemare". Bineinteles ca tata mi-a dat peste bot imediat, asa ca mi-am zis ca o sa astept sa fiu majora. Intre timp, evident, mi s-au schimbat planurile.
Pana in clasa a opta toata lumea imi zicea sa dau la arte, dar eu ma uitam la pictorii pe care-i stiam si la lumea din jur si-mi ziceam "si ce pisici fac eu dup-aia, mor de foame cu tablourile in brate?" si am dat la filologie. Asta dupa ce mi-am dorit sa devin invatatoare, vanzatoare, cercetatoare si handbalista. La liceu am prins mare drag de carte (adica mai mare decat pana atunci, pentru ca mi-a deschis ochii si m-a indrumat) si am inceput sa scriu.
Iarasi toata lumea m-a laudat si m-a incurajat, dar tot nu voiam sa fac o cariera din asta (adica da, visez sa devin o scriitoare cunoscuta, dar sa am o meserie alaturi sa-mi tina de foame pana atunci).
Facultatea aleasa a fost cea de stiinte politice. Am facut doi ani si m-am plictisit, in mare pentru ca sectia respectiva fusese infiintata mai mult ca sa fie, iar cursurile erau in mare masura comune cu sectiile de sociologie, comunicare si filozofie... In plus simtul meu practic (in continua dezvoltare de cand am parasit "cuibul" parintesc) imi spunea ca pentru o cariera in politica, trebuie sa ma inscriu intr-un partid, ceea ce nu-mi suradea deloc (pentru ca nici un partid romanesc nu ma atragea). Intre timp incepusem si sa lucrez intr-o mica firma de publicitate (in paralel cu alte joburi micute gen traduceri, articole si altele asemenea pe un site) si am prins drag de domeniul asta, mai ales ca se cere creativitate, deci am lasat balta politica cu gandul sa ma inscriu la advertising si mass-media.
Insa in peisaj aparuse Dani (sau Franck cum ii zice tot restul lumii), iar relatia devenise prea serioasa ca sa mai continue la 2000 km distanta si sa ne vedem o data la 3 luni, asa ca dupa o perioada de cantarit ce-i pro si ce-i contra, am decis sa ma mut la el. Si gata cu publicitatea si cu facultatea...
Acuma ma bate gandul sa ma apuc de litere (au un program tare interesant) si sa ajung sa traduc carti. Sunt atatia autori si atatea carti care nu prind la public din cauza traducerilor proaste, ca ma doare inima...
Asta e povestea viselor mele pana acum. Poate peste 5 ani voi fi tot aici si va voi spune ca am devenit scriitoare sau politician sau... cine stie...
Iaca inca un post in care urmeaza sa-mi manifest entuziasmul in legatura cu Avon.
Sa incep cu inceptul: cum luna asta n-am reusit sa fac vreo comanda, madama responsabila, vrand probabil sa joace rolul unei Fairy Godmother, mi-a zis ca-mi va da mie clientele ei din Noisy, pentru ca, vezi Doamne, ea are prea multe pe cap ca sa se ocupe de ele. Eu, fericita ca nu trebuie sa merg din usa-n usa, ceea ce n-as putea face nici batuta, ca-s prea timida, i-am multumit femeii si mi-am notat prima adresa.
Am fost azi sa vorbesc cu respectiva. In primul rand, responsabila a insistat sa nu o sun dinainte, probabil pentru ca la telefon clienta poate sa te amane, sa spuna ca azi n-are timp da' poate saptamana viitoare, pe cand odata cu tine la usa, un catalog tot tre' sa ia. Deci m-am facut frumoasa, mi-am pregatit geanta cu cataloage, esantioane si tot tacamul si m-am urcat cu D. in masina ca sa ma duca el, ca pe harta parea cam departe.
Booon... Ajungem pe undeva prin zona, gps-ul zicea ca am ajuns, placuta cu numele strazii zicea ca nu si nu, D. se enerveaza (ca de obicei), coboram si o luam pe jos, ca poate-poate om da de strada respectiva. Intr-adevar, dam peste ea la 50 m mai incolo, dar nu era numarul potrivit, ca noi voiam un 16 si eram la 30. O luam in partea cealalta - o piata, gara RERului, magazine, tarabe. Dupa ceva umblatura regasim numerul strazii - 6. El se enerveaza iar, eu ma intreb cum naiba de la numarul 30 incoace nu e nici un bloc, da' ajungem la numarul 6. Ne invartim in jurul pietii, ne intoarcem inapoi, ajungem la parcare, el se enerveaza si mai tare - ca in plus era si un cartier nasol, plin de golanasi care se uitau lung la mine, cocotata pe tocurile mele rosii - si bineinteles ca nu-i convine ideea sa am cliente in zona, ne hotaram sa plecam acasa cand paf! numarul 16 ne loveste intre ochi. Era mai ascuns, asa, dupa un zid inalt de 3 metri, cum de nu l-am vazut mai devreme.
Deja satula de povestea asta, intru in bloc, cu D. maraind in spatele meu, o gasesc pe Céline C. la interfon, sun, nimic. Ma uit la D., el se uita la mine, da din umeri. Mai sun o data, imi raspunde un tip. Ii zic cine sunt si pe cine caut, imi zice ca nu-i nici o Céline C. acolo. Pai pe cutia postala si langa buton scrie ca e. Nu e, don'soara. Aha. Bine, seara buna. Si-o fi zis nenea sa nu-mi deschida, sa nu-si bata capul, ca de, cui ii plac vanzatorii pe la usi?
D. plin de draci, eu planuind in secret asasinatul tipului si al madamei responsabila care a insistat de vreo cinjpe ori sa nu sun inainte, ne intoarcem la masina si venim acasa.
Concluzia e ca-s satula pana-n gat de Avon, sta-i-ar in gat sefei celei mari care a creat sistemul asta in care ea frecmenteaza, cum zice amicul meu Ian, si reprezentantele fac toata munca, pentru doi lei. Adica eu trebuie sa gasesc cliente (ceea ce implica umblat mult si aiurea), sa le atrag atentia, sa le-o mentin mai mult de doua minute, sa le explic ce-i aia Avon (ca doar n-o sa dea ei banutii pe reclame cand exista reprezentantele, deci eu fac si munca unui intreg serviciu de PR si publicitate), sa le conving sa cumpere ceva, sa le mai si livrez produsele dup-aia (si ghiciti cine plateste toate drumurile astea), iar daca sunt probleme cu cecurile sau cu produsele, iar ghiciti cine plateste oalele sparte si trimisul inapoi la sediu. Cat castiga in medie o reprezentanta, aici? 300 euro, daca are noroc. Cat am castigat eu pana acum? 50 euro. In doua luni. Pentru toata munca de zi cu zi, nervii, stresul, vorbitul, convinsul, reclama, febra musculara, grijile, "fidelizarea clientelei", sa nu mai zic problemele pe care le-as avea daca as merge prin cartierele naspa cum e ala unde m-a trimis madama. 50 de euro. Pai sa nu-i bagi de unde au venit, mama lor de porci exploatatori?! Scrie cumva pe mine sclava sau voluntar? Sunt macar platita cum trebuie pentru tot ce fac? Nu zic sa ma plateasca separat pentru fiecare job inclus in descrierea postului, da' macar minimul pe economie, dracu' sa-i ia! Oi fi eu intr-o situatie proasta, ca n-am serviciu si nu ma vrea nimeni aici, dar nici atat de disperata nu-s, sa lucrez pe 10 euro pe luna. Eeee, ce moasa-sa pe gheata, mai bine stau acasa si scriu povesti nemuritoare.
Howgh.
Sa incep cu inceptul: cum luna asta n-am reusit sa fac vreo comanda, madama responsabila, vrand probabil sa joace rolul unei Fairy Godmother, mi-a zis ca-mi va da mie clientele ei din Noisy, pentru ca, vezi Doamne, ea are prea multe pe cap ca sa se ocupe de ele. Eu, fericita ca nu trebuie sa merg din usa-n usa, ceea ce n-as putea face nici batuta, ca-s prea timida, i-am multumit femeii si mi-am notat prima adresa.
Am fost azi sa vorbesc cu respectiva. In primul rand, responsabila a insistat sa nu o sun dinainte, probabil pentru ca la telefon clienta poate sa te amane, sa spuna ca azi n-are timp da' poate saptamana viitoare, pe cand odata cu tine la usa, un catalog tot tre' sa ia. Deci m-am facut frumoasa, mi-am pregatit geanta cu cataloage, esantioane si tot tacamul si m-am urcat cu D. in masina ca sa ma duca el, ca pe harta parea cam departe.
Booon... Ajungem pe undeva prin zona, gps-ul zicea ca am ajuns, placuta cu numele strazii zicea ca nu si nu, D. se enerveaza (ca de obicei), coboram si o luam pe jos, ca poate-poate om da de strada respectiva. Intr-adevar, dam peste ea la 50 m mai incolo, dar nu era numarul potrivit, ca noi voiam un 16 si eram la 30. O luam in partea cealalta - o piata, gara RERului, magazine, tarabe. Dupa ceva umblatura regasim numerul strazii - 6. El se enerveaza iar, eu ma intreb cum naiba de la numarul 30 incoace nu e nici un bloc, da' ajungem la numarul 6. Ne invartim in jurul pietii, ne intoarcem inapoi, ajungem la parcare, el se enerveaza si mai tare - ca in plus era si un cartier nasol, plin de golanasi care se uitau lung la mine, cocotata pe tocurile mele rosii - si bineinteles ca nu-i convine ideea sa am cliente in zona, ne hotaram sa plecam acasa cand paf! numarul 16 ne loveste intre ochi. Era mai ascuns, asa, dupa un zid inalt de 3 metri, cum de nu l-am vazut mai devreme.
Deja satula de povestea asta, intru in bloc, cu D. maraind in spatele meu, o gasesc pe Céline C. la interfon, sun, nimic. Ma uit la D., el se uita la mine, da din umeri. Mai sun o data, imi raspunde un tip. Ii zic cine sunt si pe cine caut, imi zice ca nu-i nici o Céline C. acolo. Pai pe cutia postala si langa buton scrie ca e. Nu e, don'soara. Aha. Bine, seara buna. Si-o fi zis nenea sa nu-mi deschida, sa nu-si bata capul, ca de, cui ii plac vanzatorii pe la usi?
D. plin de draci, eu planuind in secret asasinatul tipului si al madamei responsabila care a insistat de vreo cinjpe ori sa nu sun inainte, ne intoarcem la masina si venim acasa.
Concluzia e ca-s satula pana-n gat de Avon, sta-i-ar in gat sefei celei mari care a creat sistemul asta in care ea frecmenteaza, cum zice amicul meu Ian, si reprezentantele fac toata munca, pentru doi lei. Adica eu trebuie sa gasesc cliente (ceea ce implica umblat mult si aiurea), sa le atrag atentia, sa le-o mentin mai mult de doua minute, sa le explic ce-i aia Avon (ca doar n-o sa dea ei banutii pe reclame cand exista reprezentantele, deci eu fac si munca unui intreg serviciu de PR si publicitate), sa le conving sa cumpere ceva, sa le mai si livrez produsele dup-aia (si ghiciti cine plateste toate drumurile astea), iar daca sunt probleme cu cecurile sau cu produsele, iar ghiciti cine plateste oalele sparte si trimisul inapoi la sediu. Cat castiga in medie o reprezentanta, aici? 300 euro, daca are noroc. Cat am castigat eu pana acum? 50 euro. In doua luni. Pentru toata munca de zi cu zi, nervii, stresul, vorbitul, convinsul, reclama, febra musculara, grijile, "fidelizarea clientelei", sa nu mai zic problemele pe care le-as avea daca as merge prin cartierele naspa cum e ala unde m-a trimis madama. 50 de euro. Pai sa nu-i bagi de unde au venit, mama lor de porci exploatatori?! Scrie cumva pe mine sclava sau voluntar? Sunt macar platita cum trebuie pentru tot ce fac? Nu zic sa ma plateasca separat pentru fiecare job inclus in descrierea postului, da' macar minimul pe economie, dracu' sa-i ia! Oi fi eu intr-o situatie proasta, ca n-am serviciu si nu ma vrea nimeni aici, dar nici atat de disperata nu-s, sa lucrez pe 10 euro pe luna. Eeee, ce moasa-sa pe gheata, mai bine stau acasa si scriu povesti nemuritoare.
Howgh.
Din categoria cand o sa fiu mare o sa am job, esk impotriva lumii
Am fost cu Lydia la vanatoare de job, si cautarea a fost mult mai fructuoasa decat ne asteptam noi. Am gasit vreo 10 locuri unde ar avea nevoie de mine, am depus CVuri si scrisori de intentie la vreo 5 care ma intereseaza mai mult. Nici n-a fost nevoie sa mergem in Val d'Europe, am gasit tot aproape de casa (mall-ul Arcades), acum imi tin pumnii (singura, da) sa ma vrea vreunul. Mi-ar placea sa fie FNAC-ul sau Nature & Découvertes, ca au legatura cu ce-mi place mie mai mult si mai mult, adica cititul, natura si decoratiunile interioare. Pe scurt, ma simt bine, mi-am recapatat speranta si in plus, bonus din partea destinului cred, mi-am facut o noua buna prietena. Cu Lydia ma simt mai bine decat cu propriile mele surori, avem aceleasi pasiuni, acelasi mod de a gandi, pana si barbatii nostri seamana...
In alta ordine de idei, miercuri e ziua mea. O sa vina Lydia cu iubitul si Delphine, prima prietena pe care mi-am facut-o aici, si pe care n-am mai vazut-o din decembrie, ea fiind o persoana foarte ocupata (mai ales sa astepte un telefon de la asa-zisul ei iubit, care o cauta o data la doua saptamani). Lydia mi-a cumparat deja un cadou, e o fata rapida.
Tata mi-a trimis si el 200 de euro, deci ma bucur ca pot sa ma alint un pic, mai ales ca am gasit in cutia postala un catalog de cosmetice agnes b. cu numele meu pe el si cu oferta speciala de ziua mea. Acuma ma intreb cum au aflat de mine, ca n-am nici in clin nici in maneca cu agnes b. Dar ce conteaza, important e ca au farduri foarte faine, hehe.
Din categoria cand o sa fiu mare o sa am job
21 februarie
M-am apucat in sfarsit de treaba ca sa-mi gasesc un job. Primul lucru pe lista era sa sun la consulat pentru informatii, mai ales ca sa stiu orarul, pentru ca pe 3 siteuri diferite am vazut 3 orare diferite . Am inceput cu dreptul: primul numar de telefon suna ocupat. Al doilea suna in gol. Am reincercat. Acelasi rezultat...
Bun, am lasat asta deoparte si m-am dus pe siteul Disneyland sa caut o oferta de munca pe care o vazusem in ziar, mi-au cerut sa-mi fac cont, am stat jumate de ora sa le dau toate informatiile (cre' ca numai de copilarie nu m-au intrebat, ca de restul...), am pus CV, le-am scris si scrisoare de intentie ca sa nu spuna ca nu-s draguta, acuma tineti-mi pumnii sa ma primeasca la interviu... ca am patit-o deja cu Air France care m-a refuzat pentru ca sunt romanca...
Imi mai ramane sa ma rog pana primesc un raspuns.
28 februarie
Am primit mail de la consulat. Surprinzator e faptul ca mi-au raspuns, desi la telefon nu le place sa vorbeasca. Mi-au zis asa: chiar daca sunt romanca, am dreptul sa lucrez, daca am promisiunea de angajare cu care ma duc sa cer "schimbare de statut" cu care mi se va da titlu de sejur si autorizatie de munca. Da' la membrii UE nu se mai da titlu de sejur. Adica se da da' nu stie toata lumea. A nu, stai. Nu se da dar n-au aflat si aia de la consulat care trebuie sa informeze lumea. Adica pana la urma eu ce dracu' fac? Mi-au mai zis ca ambasada nu ma poate ajuta cu nimic. Evident, nu stiu de ce am mai intrebat daca pot sa ma ajute, ca doar is pusi acolo ca sa arate strada frumos. Oamenii mi-au zis politicos sa-i intreb pe frantuji. Bun asa. Frantujii ia ghiciti ce mi-or zice?
Nici un raspuns de la Disney. M-am dus pe site-ul lor si am mai raspuns la o oferta, ca poate daca n-o fi una, o fi cealalta. Dani m-a sacait sa scriu si la Tarom, adica sa depun o "candidatura spontana". Adica cum ar fi, sa bat la usa omului, sa-i zic ce stiu sa fac si sa-l intreb daca n-are cumva pe undeva ceva si pentru mine. No, fie, important e sa nu zic ca am scapat vreo ocazie.
Am trimis deci CV si scrisoare de intentie.Am verificat cu ocazia asta lista de domenii in care romanii pot lucra fara multa hartogaraie care ia timp. Sunt 150 de posibile joburi. Acuma sa ma hotarasc daca vreau sa incerc ca zidar, faiantar, instalator, pescar marin, tehnician de centrala sau altele asemene. Toate, in afara de chelnerita si femeie de serviciu, cer specializare. Multa.
M-am uitat si prin anunturile de pe internet si ziare, dar degeaba, nimic din ce as putea face. Concluzia unei zile pline de nervi si stres, m-a apucat plansul. Consortul a incercat sa ma ajute, dar nu-i vina lui ca Franta ii condusa de dobitoci si ca din cauza lor nu pot sa-mi castig si eu painea. Bun, deci pana or binevoi ai de sus sa-mi raspunda, ma duc sa caut un post de chelnerita sau vanzatoare. Maine, de la ora 11, cu Lydia, studenta fara bani si fara job, incepand cu mall-ul de la noi si terminand cu destul de marele Val d'Europe. Cineva tot trebuie sa aiba nevoie si de noi...
Din categoria cand o sa fiu mare o sa am job
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
