Acum 9 ani
Postări
Se afișează postările cu eticheta esk impotriva lumii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta esk impotriva lumii. Afișați toate postările
Dragii mei, şi cei mai puţini dragi,
Văd că v-aţi unit atâţia să îmi daţi sfaturi, să mă ironizaţi sau să mă înjuraţi, aici sau pe siteul Evz. Multe din comentarii nu reflectă decât faptul că n-aţi citit nimic (cu 8 clase, eu? Am terminat liceul cu 9,85, am doi ani de Ştiinţe Politice făcuţi la Iaşi şi acum am luat-o de la capăt cu facultatea. Insultele de genul asta nu mă fac decât să râd.) Să vă explic, totuşi, nişte lucruri care sunt doar umila mea părere; vă place sau nu, şi Franţa şi România sunt ţări democratice, în care am dreptul să spun ce gândesc şi, din fericire, nici unul dintre iluminaţii care mi-au dorit de bine nu pot să mă împiedice.
Ce am primit? "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştiu dacă aveţi drept de muncă. - Am. - Aha, bine... vă sunăm noi". "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştim ce acte vă trebuie ca să vă căsătoriţi. - sau - vă trebuie tot ce e pe lista asta de 240219 de rânduri". "- Ne trebuie cineva care să aibă măcar bacul şi să vorbească engleză. - Am bacul plus doi ani de facultate, vorbesc engleză, română, şi ceva spaniolă. - Ah, perfect. Când puteţi începe? - Oricând. - Extraordinar. Vă sunăm noi în curând, dar e că şi făcut. Ah, o ultimă întrebare: sunteţi frantuzoiaca? - Nu, româncă." A doua zi, email: "Profilul dumneavoastră nu corespunde cu cerinţele pentru acest post. Mult succes în continuare." "- Ah, sunteţi româncă... din păcate, reputaţia ţării dumneavoastră nu ne permite să..." Şi pentru asta să le mulţumesc, să-mi schimb numele blogului în "Denisa pentru Franţa" şi să-i pup umil în dos? Ha, să le-o ziceţi altora, nu mie.
Până una-alta, n-am zis niciodată că mi-am ratat viaţa, integrarea aici sau orice altceva, dimpotrivă, încep să înaintez pe drumul cel bun. De ce nu mă întorc acasă? M-aş întoarce şi mâine, dar ar însemna să-l părăsesc pe cel pe care-l iubesc, şi pentru el trec prin orice, fie şi printr-o mie de birouri cu funcţionari francezi. Asta e singurul lucru care m-a adus şi care mă ţine aici, nu banii, nu şcoala. Loc de muncă aveam şi în România, la facultate mergeam şi în România. Franţa nu mi-a dat nimic în plus, ba mi-a luat: familia, prietenii, locurile dragi şi atâtea şi atâtea lucruri de care v-aş fi spus pe vremea când mai credeam în voi Din păcate, pietrele cu care m-aţi lovit - de ce? habar n-am - m-au făcut şi pe mine să-mi pierd speranţa în români şi să mă întreb dacă aş avea măcar la ce mă întoarce.
De ce am răspuns interviului? Am avut naivitatea de a crede că v-ar interesa să vedeţi că nici în auritul Occident nu umblă câinii cu croisante în coadă, nici iarba nu-i mai verde, că poate v-aş face să vedeţi, ca mine, că acasă nu-i mai rău ca în altă parte. Chiar iubesc România, nu mi-e ruşine că sunt româncă - nici măcar n-o să cer cetăţenie franceză -, nici de Moldova mea nu mi-e ruşine, după cum mi se sugerează că ar trebui să-mi fie. Şi, în ultimul rând, nu mi-e în nici un caz ruşine cu ce sunt. O să continui să mă zbat să obţin bursa de merit la Sorbona, să nu mai fiu doar printre primii zece pe an, ci printre primii trei, o să continui să mă pregătesc să devin traducătoare, o să continui să mânuiesc româna şi franceza cu aceeaşi uşurinţă, o să continui să citesc cărţile mele de "mahalagioaică" (e o listă în stânga jos, dacă vă arde curiozitatea să vedeţi ce poate citi o biată ţărăncuţă ca mine), să scriu şi în general să trăiesc la fel că înainte, căutând să înaintez mereu.
Şi din toate motivele astea, n-o dau anonimă:
Denisa Ispas
Văd că v-aţi unit atâţia să îmi daţi sfaturi, să mă ironizaţi sau să mă înjuraţi, aici sau pe siteul Evz. Multe din comentarii nu reflectă decât faptul că n-aţi citit nimic (cu 8 clase, eu? Am terminat liceul cu 9,85, am doi ani de Ştiinţe Politice făcuţi la Iaşi şi acum am luat-o de la capăt cu facultatea. Insultele de genul asta nu mă fac decât să râd.) Să vă explic, totuşi, nişte lucruri care sunt doar umila mea părere; vă place sau nu, şi Franţa şi România sunt ţări democratice, în care am dreptul să spun ce gândesc şi, din fericire, nici unul dintre iluminaţii care mi-au dorit de bine nu pot să mă împiedice.
Ce am primit? "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştiu dacă aveţi drept de muncă. - Am. - Aha, bine... vă sunăm noi". "- Ah, sunteţi româncă... Păi nu ştim ce acte vă trebuie ca să vă căsătoriţi. - sau - vă trebuie tot ce e pe lista asta de 240219 de rânduri". "- Ne trebuie cineva care să aibă măcar bacul şi să vorbească engleză. - Am bacul plus doi ani de facultate, vorbesc engleză, română, şi ceva spaniolă. - Ah, perfect. Când puteţi începe? - Oricând. - Extraordinar. Vă sunăm noi în curând, dar e că şi făcut. Ah, o ultimă întrebare: sunteţi frantuzoiaca? - Nu, româncă." A doua zi, email: "Profilul dumneavoastră nu corespunde cu cerinţele pentru acest post. Mult succes în continuare." "- Ah, sunteţi româncă... din păcate, reputaţia ţării dumneavoastră nu ne permite să..." Şi pentru asta să le mulţumesc, să-mi schimb numele blogului în "Denisa pentru Franţa" şi să-i pup umil în dos? Ha, să le-o ziceţi altora, nu mie.
Până una-alta, n-am zis niciodată că mi-am ratat viaţa, integrarea aici sau orice altceva, dimpotrivă, încep să înaintez pe drumul cel bun. De ce nu mă întorc acasă? M-aş întoarce şi mâine, dar ar însemna să-l părăsesc pe cel pe care-l iubesc, şi pentru el trec prin orice, fie şi printr-o mie de birouri cu funcţionari francezi. Asta e singurul lucru care m-a adus şi care mă ţine aici, nu banii, nu şcoala. Loc de muncă aveam şi în România, la facultate mergeam şi în România. Franţa nu mi-a dat nimic în plus, ba mi-a luat: familia, prietenii, locurile dragi şi atâtea şi atâtea lucruri de care v-aş fi spus pe vremea când mai credeam în voi Din păcate, pietrele cu care m-aţi lovit - de ce? habar n-am - m-au făcut şi pe mine să-mi pierd speranţa în români şi să mă întreb dacă aş avea măcar la ce mă întoarce.
De ce am răspuns interviului? Am avut naivitatea de a crede că v-ar interesa să vedeţi că nici în auritul Occident nu umblă câinii cu croisante în coadă, nici iarba nu-i mai verde, că poate v-aş face să vedeţi, ca mine, că acasă nu-i mai rău ca în altă parte. Chiar iubesc România, nu mi-e ruşine că sunt româncă - nici măcar n-o să cer cetăţenie franceză -, nici de Moldova mea nu mi-e ruşine, după cum mi se sugerează că ar trebui să-mi fie. Şi, în ultimul rând, nu mi-e în nici un caz ruşine cu ce sunt. O să continui să mă zbat să obţin bursa de merit la Sorbona, să nu mai fiu doar printre primii zece pe an, ci printre primii trei, o să continui să mă pregătesc să devin traducătoare, o să continui să mânuiesc româna şi franceza cu aceeaşi uşurinţă, o să continui să citesc cărţile mele de "mahalagioaică" (e o listă în stânga jos, dacă vă arde curiozitatea să vedeţi ce poate citi o biată ţărăncuţă ca mine), să scriu şi în general să trăiesc la fel că înainte, căutând să înaintez mereu.
Şi din toate motivele astea, n-o dau anonimă:
Denisa Ispas
De câteva marţi încoace, numa boroboaţe mi se întâmplă. În general doar mă trezesc târziu şi plec cu capu-n traistă spre şcoală - la sensul propriu, ca să nu mă vadă vreun cunoscut machiată cu rujul pe la ochi şi cu rimelul pe urechi, deh, ca la ore indecent de devreme - sau ajung la curs cu un sfert de oră după ce sună clopoţelul. De exemplu, săptămâna trecută, marţi, a sunat alarma, am închis-o, m-am culcat înapoi, am sărit din pat jumate de oră mai târziu şi m-am repezit spre gară. Am ajuns la şcoală la fără un sfert, am respirat uşurată, m-am mai uitat o dată la telefon şi mi-am tras una peste cap când mi-am dat seama că n-am dormit doar o jumătate de oră în plus, ci o oră jumătate...
Azi am început iar cu dreptul. Mă şi culcasem târziu, ca să dorm numai vreo cinci ore şi să fiu în formă pentru ziua de 11 ore care mă aştepta. Când a răsărit soarele, bărbatu-meu a sărit în sus şi m-a zgâlţânat că nu trebuia să fiu la şcoală?? Am crăpat cu greu un ochi şi m-am uitat la telefon: era deja 8! Oră la care trebuia să fiu în curs, lucru imposibil de înfăptuit când ai nevoie de măcar juma de oră ca să te pregăteşti plus pe puţin cinj' de minute de tren şi metrou. Am luat-o deci cătinel, ca să ajung numa bine la cursul următor, am ieşit din casă la timp şi am ajuns la gară la timp... ca să pierd trenul la diferenţă de un minut.
P-ormă, cât aşteptam, am zis să văd ce face cutia mea cu salată orientală pregătită cu drag de cu seară (fără ceapă, să nu mă linşeze colegii) şi dacă folia de celofan cu care am învelit-o, preventiv, să nu curgă uleiul şi-a îndeplinit rolul. Am băgat deci mână-n traistă şi, la fund... baltă, taică! Am înşfăcat şerveţelele, am şters ce-am putut până mi-au mai rămas numa două, în caz că, şi am poziţionat cutia mai strategic (adică pe orizontală, că încrezătoare cum îs, o pusesem în picioare cu gândul că-i închisă bine şi îi şi învelită în celofan).
Cât mă chinuiam să curăţ beleaua, mi-a picat fisa că trenul trebuia să ajungă cam de câteva minute şi nu-mi aduceam aminte să fi avut timpanele sparte şi tâmplele racorite de dulcea adiere a trecerii lui, aşa că-mi scot căştile din urechi numa bine să aud că "pe motiv de nustiuce şi nustiucum, tot traficul pe această linie e întârziat cu 15-20 de minute. Ne scuzăm bla bla bla". Pfoaaaai!! Da' e deja 13 sau ce beletul meu?! Şi mă înfurii şi îmi vine să mă pun în poponeţ pe peron şi să încep să urlu ca domnu' Goe "Trenuuuuuuu' de ce nu vine trenuuuuuuu', eu vreau să vie!!!" Dar n-apuc să-mi pun ideea în practică fiindcă se îndură cerul şi răsună suavul duduit pe şine; până la urmă văd că n-o mai fost problemele celea. Începeam numa bine să mă bucur că poate s-o fi terminat ceasurile rele, când, după ce mi-am luat cartea, am pus ghiozdanul jos şi... inc-o bucurie, de mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap. Trecuse uleiul prin materialul "impermeabil" şi-mi lăsase două pete de mai mare frumuseţea pe blugi, de ziceai că-s adunată de pe maidan. Iarăşi dă-i, şterge, freacă, poate s-o mai duce. Ţi-ai găsit.
Şi iac-aşa am ajuns la şcoală chitită că tre' să mă-ngrijesc cât pot, că la cum începuse ziua, nu m-ar fi mirat să-mi pice o ţiglă-n cap de pe acoperişul nostru de tablă sau să se răstoarne catedra şi să se rostogolească-n susul amfiteatrului până la mine sau să deraieze un tren în subteran şi să ajungă până la noi, c-am curs la subsol (se vede că m-am uitat prea mult la Final Destination?). Primul curs, adică al doilea pentru oamenii harnici care s-or trezit la ora care trebuia, a trecut cu bine şi nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am mânjit pe mână cu roz de la o sacoşă de pânză de plastec pe care o tot ţin în ghiozdan şi care pare-se nu rezistă la ulei. A, şi mi-am uns cursul cu ulei, că era pe fundul penarului şi n-am văzut. Acuma când mă gândesc, lăsasem şi pe podeaua trenului o dâră, sper că nu şi-o rupt vreunul gâtul pe-acolo, să m-ajungă blestemul neamurilor până-ntr-a şaptea marţi.
După curs aveam fereastră de trei ore (cine-o mai fi şi calu' breaz care mi-o făcut orarele, nu ştiu), aşa că m-am dus ca o elevă cuminte să-mi cumpăr caiete. La întoarcere, imediat după trecerea de pietoni era oprit un troleu cât toate zilele, care cam ascundea jumate de zebră cui voia să treacă pe stradă în sensul celălalt. Eu mă lansez cu voioşie să traversez, cu gândul că şoferilor le-o fi trecând prin cap să meargă molcum, că nu ştii când sare iepurele sau băbuţa de după autobuz; noroc că instinctul de conservare sau îngerul păzitor mă trage de mânuţă şi mă-mpinge să scot numa puţin capul de după troleu să văz dacă totuşi nu vine vrun nebun. Şi VLAN! trece vâjâind ca vijelia un jeepan cu geamuri negre, de mi-au fluturat şi genele, nu numa pletele în urma lui. Nu ştiu dacă voia să bată scorul la băbuţe şi copii luaţi în bot, că pe strada aia în cinj' de metri îs trei treceri de pietoni şi-s vreo trei şcoli prin zonă, plus magazine şi locuri cu de-ale gurii pentru elevi hămesiţi, da-n orice caz eu am rămas înţepenită în spatele autobuzului că-mi bătea inima ca la iepuri de spărietă ce eram.
Şi m-am gândit în căpuşorul meu că dacă am scăpat de la moarte aşa, la un pas depărtare, s-o fi terminat cele ceasuri rele. Şi chiar aşa o şi fost!
Azi am început iar cu dreptul. Mă şi culcasem târziu, ca să dorm numai vreo cinci ore şi să fiu în formă pentru ziua de 11 ore care mă aştepta. Când a răsărit soarele, bărbatu-meu a sărit în sus şi m-a zgâlţânat că nu trebuia să fiu la şcoală?? Am crăpat cu greu un ochi şi m-am uitat la telefon: era deja 8! Oră la care trebuia să fiu în curs, lucru imposibil de înfăptuit când ai nevoie de măcar juma de oră ca să te pregăteşti plus pe puţin cinj' de minute de tren şi metrou. Am luat-o deci cătinel, ca să ajung numa bine la cursul următor, am ieşit din casă la timp şi am ajuns la gară la timp... ca să pierd trenul la diferenţă de un minut.
P-ormă, cât aşteptam, am zis să văd ce face cutia mea cu salată orientală pregătită cu drag de cu seară (fără ceapă, să nu mă linşeze colegii) şi dacă folia de celofan cu care am învelit-o, preventiv, să nu curgă uleiul şi-a îndeplinit rolul. Am băgat deci mână-n traistă şi, la fund... baltă, taică! Am înşfăcat şerveţelele, am şters ce-am putut până mi-au mai rămas numa două, în caz că, şi am poziţionat cutia mai strategic (adică pe orizontală, că încrezătoare cum îs, o pusesem în picioare cu gândul că-i închisă bine şi îi şi învelită în celofan).
Cât mă chinuiam să curăţ beleaua, mi-a picat fisa că trenul trebuia să ajungă cam de câteva minute şi nu-mi aduceam aminte să fi avut timpanele sparte şi tâmplele racorite de dulcea adiere a trecerii lui, aşa că-mi scot căştile din urechi numa bine să aud că "pe motiv de nustiuce şi nustiucum, tot traficul pe această linie e întârziat cu 15-20 de minute. Ne scuzăm bla bla bla". Pfoaaaai!! Da' e deja 13 sau ce beletul meu?! Şi mă înfurii şi îmi vine să mă pun în poponeţ pe peron şi să încep să urlu ca domnu' Goe "Trenuuuuuuu' de ce nu vine trenuuuuuuu', eu vreau să vie!!!" Dar n-apuc să-mi pun ideea în practică fiindcă se îndură cerul şi răsună suavul duduit pe şine; până la urmă văd că n-o mai fost problemele celea. Începeam numa bine să mă bucur că poate s-o fi terminat ceasurile rele, când, după ce mi-am luat cartea, am pus ghiozdanul jos şi... inc-o bucurie, de mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap. Trecuse uleiul prin materialul "impermeabil" şi-mi lăsase două pete de mai mare frumuseţea pe blugi, de ziceai că-s adunată de pe maidan. Iarăşi dă-i, şterge, freacă, poate s-o mai duce. Ţi-ai găsit.
Şi iac-aşa am ajuns la şcoală chitită că tre' să mă-ngrijesc cât pot, că la cum începuse ziua, nu m-ar fi mirat să-mi pice o ţiglă-n cap de pe acoperişul nostru de tablă sau să se răstoarne catedra şi să se rostogolească-n susul amfiteatrului până la mine sau să deraieze un tren în subteran şi să ajungă până la noi, c-am curs la subsol (se vede că m-am uitat prea mult la Final Destination?). Primul curs, adică al doilea pentru oamenii harnici care s-or trezit la ora care trebuia, a trecut cu bine şi nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am mânjit pe mână cu roz de la o sacoşă de pânză de plastec pe care o tot ţin în ghiozdan şi care pare-se nu rezistă la ulei. A, şi mi-am uns cursul cu ulei, că era pe fundul penarului şi n-am văzut. Acuma când mă gândesc, lăsasem şi pe podeaua trenului o dâră, sper că nu şi-o rupt vreunul gâtul pe-acolo, să m-ajungă blestemul neamurilor până-ntr-a şaptea marţi.
După curs aveam fereastră de trei ore (cine-o mai fi şi calu' breaz care mi-o făcut orarele, nu ştiu), aşa că m-am dus ca o elevă cuminte să-mi cumpăr caiete. La întoarcere, imediat după trecerea de pietoni era oprit un troleu cât toate zilele, care cam ascundea jumate de zebră cui voia să treacă pe stradă în sensul celălalt. Eu mă lansez cu voioşie să traversez, cu gândul că şoferilor le-o fi trecând prin cap să meargă molcum, că nu ştii când sare iepurele sau băbuţa de după autobuz; noroc că instinctul de conservare sau îngerul păzitor mă trage de mânuţă şi mă-mpinge să scot numa puţin capul de după troleu să văz dacă totuşi nu vine vrun nebun. Şi VLAN! trece vâjâind ca vijelia un jeepan cu geamuri negre, de mi-au fluturat şi genele, nu numa pletele în urma lui. Nu ştiu dacă voia să bată scorul la băbuţe şi copii luaţi în bot, că pe strada aia în cinj' de metri îs trei treceri de pietoni şi-s vreo trei şcoli prin zonă, plus magazine şi locuri cu de-ale gurii pentru elevi hămesiţi, da-n orice caz eu am rămas înţepenită în spatele autobuzului că-mi bătea inima ca la iepuri de spărietă ce eram.
Şi m-am gândit în căpuşorul meu că dacă am scăpat de la moarte aşa, la un pas depărtare, s-o fi terminat cele ceasuri rele. Şi chiar aşa o şi fost!
Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...
Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.
Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)
Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.
Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...
După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.
După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.
Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.
Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.
Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.
Sper.
Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.
Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)
Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.
Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...
După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.
După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.
Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.
Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.
Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.
Sper.
Probabil v-aţi dat seama până acum că administraţia franceză e mai specială decât altele (specială ca un copil al Cernobâlului adică, săraca), dar nici nu încearcă s-o dezmintă cumva. Ba dimpotrivă, dacă ar avea ocazia să te facă să urci şi să cobori Golgota cu o roabă de hârtii după tine, ar face-o. Înscrierea la facultate e deci un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ei (cred că de aia au şi pus Sorbona pe deal, nu-s proşti).
Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.
La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.
Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...
A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.
Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.
Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.
Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!
S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.
Yay.
Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.
La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.
Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...
A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.
Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.
Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.
Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!
S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.
Yay.
Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.
E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.
E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.
Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".
Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.
Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.
Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?
Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.
Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!
Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.
Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.
Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?
Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.
Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!
Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).
De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.
I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.
Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!
De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.
I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.
Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!
De 1 aprilie, laptopul meu a vrut să-mi arate că şi el are simţul umorului, ca reacţie, cred, la postul ăsta. Recunosc, îl are. Un umor macabru, aş zice, fin'că a murit. De 1 aprilie. Din senin.
A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.
A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.
Ca o fată cuminte, fiind o problemă de hardware şi fin'că eu mă pricep numai la partea de soft, am luat manualul laptopului şi am căutat ajutor. Mi-a zis să intru în BIOS, să bifez aia şi aia, să fac nuşce şi că avea să lanseze programul de recovery. L-am crezut pe cuvânt, am făcut cum mi-a zis, a început cică să recupereze şi ta-daaa! mi-a afişat... o altă eroare?!
(da, eu îs aia care se reflectă în monitor)Aoleu, mi-am zis, e groasă, mai ales că nu-mi spusese nimeni să mai fac un back-up, o chestie, o treabă de-asta din când în când. Am reacţionat deci în mod logic, adică m-am crizat şi l-am chemat pe domnul consort în ajutor. Momentul a fost însă prost ales căci urma să plece la serviciu într-o oră (era de după-masă) şi voia să profite ca să urce ultimul nivel înainte să se închidă versiunea beta a jocului. Degeaba i-am zis ce se întâmplă, m-am enervat, am plâns (ca să nu-i dau cu laptopul în cap), cred că puteam şi să mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, că tot n-ar fi avut efect. Foarte calm, mi-a replicat că "o să mă uit la el când mă întorc de la serviciu, n-ai decât să stai la calculatorul meu cât sunt eu plecat".
Am insistat totuşi şi, după ce şi-a terminat nivelul, a venit să-l bibilească şi el, explicându-mi pe un ton doct că "trebuie să intri în BIOS, să bifezi aia şi aia, etc". I-am replicat sec că deja făcusem toate astea. Mi-a râs în nas de genul "las' că ştiu eu cum vă descurcaţi voi femeile cu calculatoarele", a continuat să facă aceleaşi lucruri ca şi mine şi, ce uimire, a ajuns la acelaşi rezultat. Mie mi-era clar, tot ce aveam pe partiţia C:/ era pierdut, în cel mai bun caz. Deci adio saveurilor de la Sims, arhivei de mess şi tuturor programelor, offf.
După ce m-am plâns toată ziua tuturor, a venit în sfârşit şi ora salvării bietului laptop. Diverşi prieteni IT-işti ne sfătuiau în direct pe mess, eu transmiteam indicaţiile consortului, el le urma parţial şi pe urmă se apuca "să vadă ce se întâmplă dacă încearcă să ... nuşce". Bineînţeles, asta sabota continuu sfaturile amicilor binevoitori şi scurta viaţă laptopului, fin'ca atâta l-a frecat încercând să reinstaleze întâi Vista, pe urmă XP, pe urmă să-mi copie fişierele importante prin BIOS (că după atâta "ajutor" din partea lui, se buşise şi partiţia D:/, aia cu pozele mele), pe urmă să reinstaleze, pe urmă să formateze, pe urmă să nu ştiu ce-i mai facă, încât, dacă mai aveam vreun dubiu, când a terminat Dani cu el am fost sigură că hard diskul era mort şi irecuperabil. Mulţumesc, dragă.
Iaca de ce n-am mai dat nici un semn zilele astea. Azi mergem să cumpărăm hard nou şi pe urmă o să-mi petrec ziua reinstaland-o pe doamna Vista. Deci fugiţi.
Totul a început cu un banal mesaj de eroare Windows: "driverul de stocare USB nu este instalat corect" sau ceva de genul (am avut Vista preinstalat, asta unu; şi doi, e în franceză, aşa că traduc şi eu cum pot, nu ştiu cum sună mesajul respectiv în engleză). La început l-am ignorat, că doar se ştie ce talentată e Vista pentru erori; pe urmă mi-am zis că hai totuşi să văd de care driver se plânge. Culmea, totul bine: USBul mergea, DVD-Romul mergea, o fi card readerul?
Ăla era. Aşa, din senin, că doar cu câteva zile în urmă totul era bine. Ce să-i fac, am nevoie de el ca să-mi transfer pozele când folosesc aparatul HP, aşa că mă apuc de căutat drivere. Întâi mă întreabă Vista dacă să se ocupe dumneaei. No, dacă insişti... S-a ocupat aşa bine că după câteva minute de aşteptare, surpriză! "No results were found." No şit, Ainştain. Mersi de ajutor, lasă că mă descurc eu singură. Pe siteul Microsoft, canci, am căutat mult şi bine şi degeaba, dar cum îs insistentă, n-am vrut să mă las păgubaşă cu una cu două şi m-am dus şi pe siteul Acer.
Măi băiete, au ăia un meniu de-ţi vine să te iei cu mâinile de cap şi să-l dai de perete (capul sau siteul, la alegere). Să pună ei un lincusor acolo pe homepage, gen "drivers" sau "download"? Ei, aş. Ai probleme cu produsul nostru? Descurcă-te, dragă clientule, sau cumpără-ţi altul. Slavă Domnului, după multe minute de clicuit în dreapta şi-n stânga, ba chiar şi la nimereală, am dat peste ce-mi trebuia într-un colţisor bine ascuns. Ha ha, te-am prins, drivere! Fericită, l-am dowloadat frumos, l-am dezarhivat şi i-am dat clic pe setup.exe, cum trebuie.
Eu ştiam că setupul îţi instalează chestii. Nu. Al lor m-a întrebat dacă vreau să şterg cu totul nu-ş ce program, care cre' că-l jena pe măria sa în coaste, dar fără să-mi zică ce program era. Normal, am ezitat şi i-am zis nu, aşa că s-a închis frumos şi s-a dus probabil să plângă într-un colţ că nu i-am făcut mofturile, că nu mi-a mai instalat nimica. Ce puteam să-i fac? I-am dat iară clic, i-am zis "şterge dragă ce vrei, numa instalează-te", şi-a făcut de cap cum a vrut el şi după câteva minuţele m-a anunţat mândru că gata, driverul foncţionează.
Mbun, atunci să verificăm. Pun cardul cu pozele, laptopul bâzâie un pic şi-mi zice că "dom'le, nu mere, trebuie formatat!" Cum Doamne fere să-mi formatezi cardul cu pozele din excursie, eşti nebun?! Şi-i zic nu şi-mi iau cardul până nu mi-l nenoroceşte cu forţa. No, şi-amu ce fac? Hai să încerc cu alt card să vedem ce zice. Îl pun unde trebe şi iacă minunea, nu mai apare nici un mesaj, ba chiar pot să deschid fişierele şi să umblu prin ele fără oprelişte. Atunci unde-i baiu'? Zic "să mai încerc o dată, poate mi-a dat eroare aşa, de plăcere, că doar îi Vista". Zis şi făcut, pun celălalt card, ăla cu poze, hop! "Trebuie formatat musai, nu se poate altfel!". Fierbeam. Stai că am eu ac de cojocul tău, madam! Şi-mi scot pozele de pe aparat cu cablul USB. Hahahahaha, na că ţi-am făcut figura, acuma poţi să formatezi până te plictiseşti!
Da' de unde. Îi dau cardul, îmi arată mesajul, zic ok, îmi zice că formatează şi şterge tot de pe el, eu, cu un zâmbet diabolic, îi zic ok, acuma poţi să ştergi tot ce vrei, Vista se gândeşte un pic şi ghiciţi ce? "Windows was unable to format etc."
Păi să nu-i dai foc, 'tu-i gatu' vrabiei de Vista?!
Da' numa ca să-i fac în ciudă, de-acuma îmi transfer pozele numai prin USB, na.
Musiu vecin care te-ai gândit în capul tău ăla prost că ora 9 e o oră potrivită de dat jos faianţa, îţi doresc să-ţi dai cu ciocanul peste deşte până nu mai poţi să ţii dalta în mână, să-ţi cadă cimentul peste picioare, să ţi se crape pereţii şi să sari din somn în fiecare dimineaţă de-a dat-o Domnul pe pământ, la răsăritul zilei, cu zgomot de pickhammere în urechi! În rest, numai bine.
Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!
Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!
Dacă ai un prieten, frecventează-l, fiindcă mărăcinii cresc repede pe drumul neumblat, au zis bătrânii. Adică nu mă ignora pentru că nu mai sunt disponibilă să te duc în spate acasă când ești beat, nici nu mă căuta numai când ai nevoie de mine, fiindcă te-ai certat iar cu iubitul și n-are cine-ți înmâna șervețelele. Dacă ți-s într-adevăr dragă cum spui, ar trebui să mă suni din când în când și pentru simplul motiv că vrei să mă vezi la un pahar de vorbă. Un prieten e acolo pentru tine și pe vreme bună și pe vreme rea; nu mă uita deci când ți-e bine și nu mă căuta numai la nevoie, pentru că în curând n-o să mă mai găsești deloc.
Hotărăşte-te dacă mă vrei ca prieten sau ca aducător de foloase; fiindcă dacă te dai drept prietenul meu şi încerci să faci tu profit în paguba mea, a doua oară n-o să mă mai vezi la faţă. Aveam odată mare nevoie de bani, nu mai aveam nici măcar ceva de mâncare. M-am dus la o prietenă care mă putea ajuta şi am rugat-o să mă împrumute pentru câteva zile. A acceptat, cu condiţia să-mi dea în euro şi să-i plătesc înapoi tot în euro. În condiţiile în care, în perioada aceea, euroul era în creştere nebună, cine ar fi câştigat şi cine ar fi pierdut? I-am mulţumit deci, i-am spus că mă mai gândesc şi am apelat la cineva cu mai mult bun-simţ. Fetei respective nu i-am mai cerut niciodată cel mai mic serviciu.
Cum rămâne cu prietenia dezinteresată? Dar cu "prietenul la nevoie se cunoaşte"? Eu, când văd un om la pământ, îl ajut să se ridice, fără condiţii; ce să mai spun de un om care mi-e drag? Am împrumutat şi eu bani, indiferent că ştiam că omul putea să mi-i dea înapoi sau nu, pentru că, de modă veche fiind, prietenia nu are preţ pentru mine. Bani se mai fac, dar prietenii, din păcate, sunt mult mai greu de găsit. Mulţi oameni ar trebui să se gândească mai mult la asta.
C-o fi doar problema mea sau a tuturor, nu ştiu, dar cred că se impune un mic tratat despre prietenie, ce înseamnă ea şi cu ce se serveşte. Se pare că prea multă lume a uitat vechile proverbe din bătrâni, cum ar fi cel care spune că prieten nu-i cel care te pupă în părţile dorsale, ci cel care-ţi spune ce crede cu adevărat - sau cel cu ajutorul la nevoie.
Să mă explic:
Sunt o persoană de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că am propriile mele păreri, principii şi convingeri. Asta mai înseamnă şi că nu ai dreptul să mi le bagi pe gât pe ale tale şi să mă părăseşti când vezi că nu-ţi merge. Nimic nu mă obligă să fiu de acord cu tine. Prietenii nu sunt sclavi. Din acelaşi motiv, aşteaptă-te să-ţi spun ceea ce cred, nu ceea ce vrei să auzi şi încearcă să digeri faptul că nu-s pupincurista, ci sinceră. Acceptă că sunt diferită de ţine, gândesc diferit şi nu mă judeca şi insulta pentru faptul că nu sunt clona ta, că n-am primit aceeaşi educaţie sau că nu am aceeaşi religie cu tine. Soluţiile de genul "aşa zic eu şi am încheiat discuţia/ mă ridic şi plec/ ies de pe mess/ îmi astup urechile" nu au ce căuta. Dacă ai o problemă cu mine şi zici că-mi eşti prieten, înfruntă situaţia şi hai să căutăm o rezolvare.
"Prietenii mei sunt şi prietenii prietenilor mei" nu funcţionează în viaţa reală. Cum zice o vorbă înţeleaptă: familia nu ţi-o poţi alege, dar prietenii da. Aşa că, dacă ţii morţiş să avem prieteni comuni, lasă-mă pe mine să-i aleg pe cei care mi-s simpatici, nu mi-i impune tu, că o să ajungem obligatoriu la conflicte. Dacă am dreptate, nu o să mă înclin niciodată în faţa cuiva ca să-ţi fac ţie pe plac, oricât de mult aş ţine la tine. "Aşa e el" nu e, sub nici un motiv, superior lui "aşa sunt eu".
Dacă eşti în depresie, dacă te-a înşelat iubitul sau iubita, dacă ţi-a murit hamsterul, dacă ai două dulapuri de reasamblat şi o maşină de spălat de urcat pe scări sau pur şi simplu nevoie de o prezenţă prietenoasă, poţi să mă chemi. Aşteaptă-te totuşi să trebuiască să faci acelaşi lucru pentru mine, că şi eu sunt om şi am nevoie de susţinere. Prietenia se construieşte din amândouă părţile, să ştii.
A fost odata ca niciodata o fata care avea niscai treaba la o prefectura. O treaba nu foarte complicata, doar sa-si schimbe adresa de pe titlul de sejur, pentru ca se mutase.
Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...
Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.
Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!
Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?
Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.
Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...
Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.
Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!
Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?
Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.
Dragii moşului, în cazul în care încă nu vi s-au scos ochii cu diverse funde roşii, globuri clipocitoare şi moşi de toate mărimile, vă anunţ eu: vine Crăciunul. Ceea ce înseamnă tot felul de oferte, reduceri şi reclame, care mai de care mai cu majuscule şi cu sclipiciuri, să nu cumva să le ratezi, pen' că, na, e luna cadourilor şi trebuie să mănânce şi ei o pâine, nu?
Ei, fusăi zilele trecute la plimbare prin magazine, să ochesc niscai cadouri şi să îmi fac lista cu idei pentru consort (vă povestesc eu în alt post ce şi cum), numai că m-am pornit cam târziu şi într-o oră n-am apucat să văd mare lucru. M-am dus deci pe siteurile respectivelor magazine care-mi făcuseră cu ochiul şi, surpriză (zic de dragul efectului, că mă aşteptăm la asta, dar m-am prefăcut ca să le fac pe plac), oferte de Crăciun! Eu fiind copil sărac şi fără bani, zic "ia să profit că tot au rubrică asta numită aşa frumos Idei de cadouri pentru buget restrâns" şi dau clic.
Cum să vă descriu ce-am simţit?... La început, am crezut c-am greşit butonul. Apoi m-am gândit că poate au încurcat ei listele. Apoi mi-a fost ruşine c-am putut crede, mică şi naivă fiind, că la franţuzi buget restrâns înseamnă dooj de euro per cadou. A urmat o amestecătură de sentimente, printre care neîncrederea ("Sigur e criză?") se bătea pentru primul loc cu iritarea ("Ăştia sunt toţi bogaţi? Ce-i cu nesimţirea asta, auzi la ei, şi să mai spună că-i vorba de buget restrâns!!"). Să vă dau o mostră de idei pentru buzunare goale?
Televizor LCD 16/9, 439 €. Aparat foto compact Fuji, 99 €. Si 90 de cenţi. Aparat foto compact Olympus, 129,90 €. Laptop Toshiba, 579 € (în loc de 599, vă daţi seama ce diferenţă?). Televizor LCD Sony, 529 €. GPS, 99 €.
What. The. Hell?!
Băi tâmpiţilor. Dacă aveam cinsu' de euro de dat pe UN cadou, îl duceam pe bărbatu-meu în uichend la mare. Dacă aveam fie şi o sută de euro de dat pe un cadou, nu mai aveam nevoie de căcaturile voastre de idei. Dacă vreau idei de cadouri, înseamnă că n-am de unde alege, fin' că, mi-i ruşine să zic da' trebe, n-am bani, şi asta-mi cam reduce lista de posibilităţi. Spre deosebire de toţi francezii din pătură de jos, se pare, care de Crăciun îşi oferă unul altuia laptoape şi televizoare, "că ăla vechi avea numa 75 cm şi nu puteam să văd filmuleţele din vacanţă cum trebe, şi na la schimb un leptop, şi escuză-moa că nu ţi-am luat altceva, da' n-am bani".
Acu' pe bune, când auziţi cuvintele "buget redus", cât înseamnă pentru voi? Că pentru mine vine cam pe la dooj-treij de euro pe cadou, maxim. Sau poate-s eu ciudată şi creierul meu funcţionează altfel?
E clar. Anul ăsta îi tricotez omului o şoseată (două nu pot, că-i scumpă lâna), socrilor le dau un chil de cartofi ambalaţi frumos, unul câte unul, în hârtia de anul trecut, iar prietenelor câte-o mostră de ruj de la Avon, că mi-au rămas printr-o geantă şi mi-e să nu se fi stricat.
Dă Doamne să ajung şi eu într-o zi să fiu atâta de săracă, încât să pot pune un teveu şi-un calculator sub brad şi să zic "Ce ieftin am ieşit anul ăsta cu cadourile!"
Ei, fusăi zilele trecute la plimbare prin magazine, să ochesc niscai cadouri şi să îmi fac lista cu idei pentru consort (vă povestesc eu în alt post ce şi cum), numai că m-am pornit cam târziu şi într-o oră n-am apucat să văd mare lucru. M-am dus deci pe siteurile respectivelor magazine care-mi făcuseră cu ochiul şi, surpriză (zic de dragul efectului, că mă aşteptăm la asta, dar m-am prefăcut ca să le fac pe plac), oferte de Crăciun! Eu fiind copil sărac şi fără bani, zic "ia să profit că tot au rubrică asta numită aşa frumos Idei de cadouri pentru buget restrâns" şi dau clic.
Cum să vă descriu ce-am simţit?... La început, am crezut c-am greşit butonul. Apoi m-am gândit că poate au încurcat ei listele. Apoi mi-a fost ruşine c-am putut crede, mică şi naivă fiind, că la franţuzi buget restrâns înseamnă dooj de euro per cadou. A urmat o amestecătură de sentimente, printre care neîncrederea ("Sigur e criză?") se bătea pentru primul loc cu iritarea ("Ăştia sunt toţi bogaţi? Ce-i cu nesimţirea asta, auzi la ei, şi să mai spună că-i vorba de buget restrâns!!"). Să vă dau o mostră de idei pentru buzunare goale?
Televizor LCD 16/9, 439 €. Aparat foto compact Fuji, 99 €. Si 90 de cenţi. Aparat foto compact Olympus, 129,90 €. Laptop Toshiba, 579 € (în loc de 599, vă daţi seama ce diferenţă?). Televizor LCD Sony, 529 €. GPS, 99 €.
What. The. Hell?!
Băi tâmpiţilor. Dacă aveam cinsu' de euro de dat pe UN cadou, îl duceam pe bărbatu-meu în uichend la mare. Dacă aveam fie şi o sută de euro de dat pe un cadou, nu mai aveam nevoie de căcaturile voastre de idei. Dacă vreau idei de cadouri, înseamnă că n-am de unde alege, fin' că, mi-i ruşine să zic da' trebe, n-am bani, şi asta-mi cam reduce lista de posibilităţi. Spre deosebire de toţi francezii din pătură de jos, se pare, care de Crăciun îşi oferă unul altuia laptoape şi televizoare, "că ăla vechi avea numa 75 cm şi nu puteam să văd filmuleţele din vacanţă cum trebe, şi na la schimb un leptop, şi escuză-moa că nu ţi-am luat altceva, da' n-am bani".
Acu' pe bune, când auziţi cuvintele "buget redus", cât înseamnă pentru voi? Că pentru mine vine cam pe la dooj-treij de euro pe cadou, maxim. Sau poate-s eu ciudată şi creierul meu funcţionează altfel?
E clar. Anul ăsta îi tricotez omului o şoseată (două nu pot, că-i scumpă lâna), socrilor le dau un chil de cartofi ambalaţi frumos, unul câte unul, în hârtia de anul trecut, iar prietenelor câte-o mostră de ruj de la Avon, că mi-au rămas printr-o geantă şi mi-e să nu se fi stricat.
Dă Doamne să ajung şi eu într-o zi să fiu atâta de săracă, încât să pot pune un teveu şi-un calculator sub brad şi să zic "Ce ieftin am ieşit anul ăsta cu cadourile!"
Ieri mă tăvăleam pe jos de râs după ce văzusem treaba asta la DeMaio:
După aceea, răsfoind internetul (înlocuitor al ziarului ce acompaniază cafeaua de dimineaţă), mi-a pierit râsul.
Din totalul de peste 3.700 de eleve, doar 315 de copile vor fi vaccinate la Constanţa. Cei mai mulţi părinţi ai fetiţelor au spus un NU hotărît campaniei iniţiate de Ministerul Sănătăţii Publice (MSP). Rezultate la fel de catastrofale au fost întîlnite şi în alte judeţe ale ţării, în Bucureşti peste 80% dintre părinţi refuzînd să-şi vaccineze copiii, motiv pentru care reprezentanţii MSP decis demararea unei noi campanii de informare, după care să se treacă la vaccinare. (de aici)Din păcate, cunosc nu puţini oameni prost informaţi şi înguşti la minte, care cred toate gogoşile conspiraţioniste - de parcă mai-marii lumii n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să se ia de-un nea Ghiţă Oarecine - ca să sper că cele două fapte nu au nici o legătură. Cum însă e mai uşor de crezut că cineva are ceva cu tine decât să caşti ochii şi să te informezi, nu-mi rămâne decât să aprob ce-a zis cineva: "I'm not saying there should be a capital punishment for stupidity, but why don't we just take the safety labels off of everything - aş adăuga "şi să-i lăsăm să nu-şi facă vaccinurile" - and let the problem solve itself?"
Later edit: suntem doi, iar Cristy intra in blogroll.
Later later edit şi notă de lămurire: Se pare că lumea a înţeles că îi înfierez pe cei care au refuzat vaccinul, punct. Nu. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat din precauţie. Nu vorbesc de cei care l-au refuzat pentru că nu ştiau mare lucru despre el. Vorbesc strict de cei care împrăştie mesaje "iluminatoare" precum cel din imagine şi de cei care-l cred şi refuză vaccinul din cauza asta. Pentru că, din păcate, există. Mi s-a spus că exagerez, că e o glumă, că e scris intenţionat. Ţin să vă asigur că am cunoscut personal numeroşi oameni care nu numai că ar crede o asemenea enormitate cu ochii închişi, ba chiar ar înfrumuseţa-o înainte s-o dea mai departe, ca să-i mărească efectul asupra altor gâşte credule care nu ştiu să se informeze din mai multe surse. Cunosc persoane care nu vor calculatoare şi internet acasă pentru că "ne spionează NASA prin satelit" şi care promovează tot felul de bălării despre chestii pe care nu le cunosc nici cât cunosc eu fizică subatomică, persoane care mi-au distrus definitiv încrederea în omenire. Strict despre aceştia e vorba în postul ăsta, aşa că, vă rog, n-o mai luaţi pe arătură. Mersi.
- Am fost din nou la oftalmolog. Ca sa-i spun cu care pereche de lentile, din cele 3 pe care mi le-a dat, ma simt mai bine, mi-a cerut 50 de euro. Mi-a zis ca ne mai vedem la anu'. S-o crezi tu.
- Din cei 75 de euro pe care i-am platit data trecuta aceleiasi doctorite, pentru 5 minute de consultatie si doua picaturi, Sécurité Sociale - sa-i zicem mai amical Sécu - mi-a dat inapoi vreo 20. In schimb, aia de freaca busuiocul acasa pe banii statului au dreptul la aceeasi doctorita gratis. E clar, cand o sa fiu mare o sa ma fac somer.
- La magazin, o gasca de golani galagiosi si - din intamplare, ovcors - negri au fost bagati in fata cozii de cinspe persoane de catre gardian, negru si el. Baietii s-au cautat prin buzunare dupa bani, n-aveau, au dat sa plateasca cu cardul (tripla cacofonie, dar ce mai conteaza). Tampiti fiind - tot din intamplare - nu si-au dat seama ca respectivul card era facut numa ca sa scoti bani cu el, nu sa platesti. Prin urmare, in timp ce coada batea pasul pe loc, cu matele chioraind, si facea planuri ucigase in capul ei de personaj colectiv, unul dintre respectivii reprezentanti ai viitorului Frantei s-a tirat, cu jumate din cumpararurile neplatite in brate, sa scoata bani de la bancomat. Celalalt a ramas sa se hlizeasca la gardian, care gardian incepea sa se simta prost sub privirile multimii care astepta. Sper din toata inimioara mea neagra ca a regretat amarnic prostia pe care a facut-o.
- Voiam sa ma tund. La coafor m-au anuntat ca tunsoarea pentru par lung e dooşopt de euro, aia scurta şaişpe, iar pe mine m-ar costa cinzeci, ca vreau sa trec de la par lung la par scurt si se cheama tunsoare de transformare. Prin urmare le-am urat sa-si introduca briciurile undeva si mi-am bagat foarfeca in par. Singurica. Iaca ce-o iesit:
Am avut de-a face iar cu Franţa din spatele ghişeelor, deci urmează încă o povestire în care o să-mi vărs nervii.
Am fost ieri la prefectură ca să încep demersurile pentru titlul de sejur, care se obţine în câţiva paşi: mai întâi, trebuie să mergi să faci programare, apoi să revii cu dosarul când ţi-or spune ei, apoi să astepţi până ţi se lungesc urechile să primeşti titlul. Mi-am zis că, fiind vorba doar de o programare, n-o să dureze mult. Că doar cât ţine să mă duc la ghişeu, să-i spun omului despre ce-i vorba şi el sa-mi spună pe ce dată să mă întorc? Maxim zece minute.
Ei, aş. Aici eşti în Franţa, fată dragă. Mi-am adus aminte de asta când am intrat pe uşă prefecturii şi-am văzut o coadă... pfoai, să zici că se dădeau titlurile astea de sejur gratis. Ca fapt divers, cam toţi erau africani şi arabi, dar asta are mai puţină importanţă. La fel şi mirosul majorităţii, cum am încercat eu să-mi conving creierul (ştiţi, "mintea învinge materia", alea-alea). Aşa, să trecem peste faptul divers. Pentru toată marea asta de oameni, câţi funcţionari credeţi că erau prezenţi la welcome desk? A? Unul. Unul singur. Pentru o sută de oameni. O sută de oameni care se înghesuiau în acelaşi spaţiu închis, respirând, unii îmbogăţind aerul neoxigenat cu parfumuri naturale, de esenţa tare, alţii purtând în spate, înăbuşiţi în şaluri, copii urlători şi încăpăţânaţi. Să vă mai explic de ce am simţit că mi s-au muiat picioarele, că mi s-a răcit spatele şi că am început să pierd contactul cu realitatea?
După vreo jumătate de oră de coadă şi vreo cincizeci care au avut prioritate în faţa ălorlalţi o sută (eu fiind a o sută una) pe motiv că aveau randevu, am ajuns şi eu la ghişeu. Tipul, un tinerel slăbuţ şi pricăjit de mi-era milă de el, s-a uitat la paşaportul meu, m-a întrebat dacă-s măritată şi m-a trimis la altă coadă, la un ghişeu unde nu era nimeni. După încă vreun sfert de oră, a apărut o tanti cu o cafea, a depus-o fără grabă pe biroul colegei care a apărut şi ea ceva mai încolo, s-a dus să-şi ia şi ea una, s-a aşezat calmă, şi-a pus zahărul, a amestecat încet, a luat o înghiţitură şi abia apoi ne-a făcut semn să venim. În acuzarea ei mai vine şi faptul că pauza de masă de o oră se terminase nu demult, de ce dom'le nu pot ăştia să-şi bea naibii cafeaua atunci?!
Şi, cireaşa de pe tort, ghiciţi când mi-a făcut programarea, că doar nu-s sătulă de frecat menta pe-acasă, fără job. Pe 17 decembrie. Aveam toate actele la mine, în dosarul de sub nasul ei. Nu. Veniţi peste o lună, ca să vă dau titlul de sejur peste alte 2 luni, că doar nu vă trebuie drept de muncă acuma, nu?
Fi-v-ar Franţa de râs!
Azi a trebuit sa mai trecem o data pe la starea civila, sa-si depuna un extras de certificat de nastere datand de mai putin de 3 luni (ca de, poate si-a schimbat data nasterii intre timp). In mod normal, nu ar fi trebuit sa fie nici o problema, actele mele erau deja aprobate ca fiind in regula. Am zis in mod normal. Astia nu-s normali. Si nici in toate mintile.
Ii dam deci functionarei actul respectiv, ea verifica data si se pune sa reverifice toate actele. Tanteeeeee dosarul a fost deja aprobat, la ce-ti mai bagi tu botul in el?! Sa te simti importanta?! Si bineinteles, s-a lasat cu belea...
- Domnisoara, traducerea certificatului dumneavoastra nu dateaza de mai putin de 6 luni.
Am vrut sa ma dau cu capul de tabla direct, pentru ca idiotilor astora trebuie sa le explici tot de fiecare data cand vii. Daca vii de zece ori, dai peste zece idioti diferiti, care nu-si stiu, nici unul, treaba, si in plus nici nu gandesc.
Am inspirat adanc.
- Doamna. Aveti certificatul de cutuma aici. Pe el scrie ca in Romania se da un singur certificat de nastere [n.m. In Franta se dau doar "extrase de", pentru ca datele de certificat se schimba, de exemplu la ei se noteaza si starea civila, copiii etc.]. Prin urmare, dat fiind ca el nu se schimba niciodata de-a lungul vietii, traducerea de acum un an o sa fie aceeasi cu cea de peste 10 ani. De ce sa mai dau 30 de euro acum, ca sa se schimbe doar data traducerii si numele traducatorului?
Am crezut ca am explicat destul de clar, sa fi inteles si un copil. Am crezut gresit.
- Da, dar tot trebuie sa fie mai recenta de 6 luni.
Am vazut negru.
- Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu?!? Acum 3 luni, doua colege ale dumneavoastra ne-au zis ca e bine asa! Dosarul e deja aprobat, care vi-i problema?!
- Pai nu ca nu trebuia sa-l aprobe, ca bla bla bla.
Am crezut ca fac dosarul sul si i-l bag in anume parti. In schimb, am mai respirat o data adanc, foarte adanc, si am numarat pana la zece, inainte sa-i raspund.
- Doamna draga, de fiecare data cand venim aici, ni se spune altceva. Ma indoiesc ca legile s-au schimbat la fiecare doua saptamani. Atunci de ce nimeni din primaria asta nu stie ceva sigur, care sa nu se schimbe iar cu o zi inaintea cununiei?!
- Nu, ca de fapt, ca sa vedeti ca bla bla bla, etcetera, pe Coasta de Azur de exemplu bla bla bla, ca in DOM-TOM bla bla bla, ca pentru straini nu stiu ce.
Pe urma a mai chemat o colega sa se sfatuiasca. Nici aia nu stia nimica. Le-am mai explicat de cinspe ori aceeasi chestie, si eu si consortul, poate pricep in sfarsit, in loc sa se uite amandoua la noi cu ochi de viteluse tâmpe.
Pana la urma, ne-a zis, pe un ton de extraordinara marinimie:
- Haideti ca eu il iau asa (mersi, tanti, da-ti mai zic a douazecea oara, era deja aprobat) si o sa vad luni cu colega care l-a facut.
Poi sarut manusitele si piciorusele, fir-ai sa fii de gasca frantuzita, poate te pune dracu' sa ne anunti cu o saptamana inainte de nunta ca pana ala urma sa vedem ca de fapt actele nu-s bune, sa vezi unde-ti bag eu tie Codul Civil, pagina cu pagina, poate va invatati odata legile alea tampite!
Jos Franta, 'tu-va branzeturile alea imputite care va impiedica sa ganditi cand faceti niste legi si cand va alegeti functionarii!
Incep sa inteleg de ce Eugen Ionescu s-a apucat de scris teatru absurd...
Cu ocazia noii dureri de cap cu care m-au cadorisit si care nu vrea sa treaca, inaugurez un nou tag, "nu se intampla numai in Romania".
Fidel legilor de gen "Daca esti la o coada de 2 persoane, cea care plateste se câcâie o ora" si "La casa Mai putin de 10 articole e mereu cea mai lunga coada", precum si "Cand te grabesti cel mai tare, atunci statul la coada dureaza cel mai mult", destinul meu s-a hotarat sa se distreze. Da, pe seama mea, evident.
Prima intamplare: ieseam de la film, la 9 jumate, si a trebuit sa trecem pe la Carrefour sa mai luam trei lulele, trei surcele care ne lipseau din gospodarie. Bineinteles, la o ora asa devreme, toti erau la cozi, in loc sa se uite naibii la NCIS, House MD si Insula tentatiilor pe la casele lor. La toate casele de marcat erau cozi de cel putin douazeci de persoane. Noi si ale noastre trei fleacuri ne-am indreptat, normal, spre cele doua deasupra carora scria, cu litere mari si de tipar, moins de 10 articles. La una din ele erau patru persoane, la alta una care se pregatea sa plateasca. Ghiciti la care ne-am asezat. Corect, la ce de-a doua, si asta a fost prima noastra greseala. Tipa respectiva cumparase doi litri de apa plata si nu-si gasea cardul de fidelitate. Mi-am zis ca nu-i ia mult sa scotoceasca prin geanta microscopica si am incercat sa ignor crampele teribile din stomac, aparute, tot fidele legilor lui Murphy, in momentul cel mai inoportun. Ei, as. Nu si-a gasit cardul, dar n-a renuntat la cele 0,002 centime pe care le castiga pentru apa aia. A intrebat-o pe vanzatoare daca e ok sa-i dea codul cardului, femeia i-a zis ca da, aia iar a inceput sa caute printr-un carnetel, puricand fiecare pagina, de parca afurisitul de cod era incriptat foarte complicat pe undeva. Am inceput sa bat din varful piciorului, semnul ca situatia incepe sa ma calce pe nervi; si cum nervii nu fac bine la stomac, s-au inrautatit si crampele. Imi venea s-o iau pe tanti de cap si sa-i bag carnetelul pe gat.
Intre timp, la casa de alaturi trecusera cele patru persoane si mai venisera doua. I-am zis consortului, care era in spatele meu, ca ne mutam la cealalta, el s-a uitat la mine ca vitelul la usa de termopan, i-am mai zis o data, mai tare, el nu stiu la ce dejtu' meu se gandea si pana s-a prins, au mai venit doi clienti la cealalta coada. Am oftat adanc, am strans din dinti si m-am uitat la matracuca imperturbabila care-si suna familia sa-i gaseasca afurisitul de card si sa-i dea codul. M-am intrebat, cu voce tare, ce vrabia ma-sii cumparase asa important de nu mai putea de rahatul ala de puncte castigate, o nava spatiala?! Ei, pe naiba, as fi avut mai multe rezultate vorbind cu un urangutan senil. La coada cealalta trecusera toti, ba chiar si cei veniti dup-aia. M-am uitat implorator la casierita, indoita de mijloc de la durerea de stomac, si ea a dat din umeri, resemnata. Am vrut sa-i zic dobitoacei de cliente ca-i platesc eu centimele alea amarate, ba ii dau un euro intreg si nou-nout, numai sa se duca dracului acasa cu sticlele si cardul si tot. Cand am deschis gura, Dani m-a luat in brate - probabil mi-a simtit pornirea - si m-a strans tare la pieptul lui. L-am strans si eu, dorindu-mi ca idioata sa dea faliment si sa-i ramana numai aia doi bani in fundul gentii sau sa fi fost insarcinata si sa mi se rupa apa, ca sa trec inaintea ei, si in cele din urma, cand am zis ca mor ori de nervi ori de durere, a terminat si s-a carat. Sta-i-ar cardul in gat.
A doua zi, eram cu Alexandra la un magazinas de cartier sa luam paine si numaistiuce, un fleac oricum. Dimineata fiind, erau deschise numai doua case de marcat, iar la fiecare era cate o persoana. La una era un nenea cu un carucior plin cu varf, la a doua o tanti cu un cos pe jumate plin. Cum n-am retinut nimic din lectiile destinului, m-am mutat de la prima la a doua. Trece tanti, vanzatoarea ii zice cat are de platit si scoate individa un pumn de bonuri de reducere din geanta. Am vazut negru. Avea vreo treij' de bonuri de cate 20 si 50 de centime pe care s-a apucat sa le socoteasca. Evident, cum un astfel de personaj n-are cine stie ce creier, s-a incurcat de vreo 5 ori si tot a luat-o de la capat. Mi-am zis ca o asemenea absurditate e peste puterea mea de suportare si am dat sa ma mut la prima casa de marcat. Pana m-am intors sa ies de la coada si sa ma mut, hop un alt nenea cu un carut de-o tona, tot plin. Vanzatoarea a inceput sa rada, mie mi-a venit sa-i dau peste ochi si m-am pus pe asteptat. Puteam sa-mi fac si cort acolo, ba sa-mi gatesc si micul dejun, pana a terminat idioata de socotit si de inmanat bonurile. Sa mai spun ca la casa de alaturi cei doi neni isi terminasera demult treburile cand am reusit si eu sa trec?...
Buuuun... Nu multa vreme dup-aia, m-am dus iar la acelasi magazin sa-mi iau zahar. Numai zahar, dura 5 secunde sa trec pe la casa si sa ma tirez. Ia ghiciti ce ma astepta. Exact. La 10 case erau 10 cozi. De 30 de persoane cel putin. Sub nasul meu, coada cea mai scurta - dau sa ma asez, cand casiera imi zambeste cu toti dintii si-mi zice ca inchide. Explicati-mi si mie, care stiti, de ce *$@&£µ ciorii, cand sunt cozi imense la toate casele de marcat, 5 sunt inchise si una se inchide sub nasul omului?!? Si ce naiba vrea Murphy asta de la mine?!
Veneam de la posta (nu va mai povestesc ce cautam acolo, ca stiti oricum ca nu de placere ma 
duc. Nu-s chiar asa masochista) unde ma enervase o tanti care-si facea copilul sa urle. Da, intentionat. Adica bebele statea cuminte - si cu gura inchisa - in leagan, si idioata il sacaia cu un ziar. De fiecare data, ala micu incepea sa urle pe acea nota extrem de inalta, pe care doar copiii o pot atinge, si care iti sfredeleste creierul pana la acel coltisor responsabil cu instinctele primare. Cel care iti ordona sa strivesti cauza zgomotului sub amenintarea inchiderii ghiseului. Asa. Am tras obloanele peste urechi, am trimis timpanele in vacanta fortata si mi-am ignorat instinctele criminale. Mi-am rezolvat treaba, am iesit, am respirat usurata.
Si (abia) acum incepe adevarata poveste a acestui post. Un tip mi-a zis ca sunt sarmanta. Nu aveam chef, eram deja enervata, l-am ignorat, el a trecut mai departe, l-am uitat. Un minut mai tarziu, aud din spate un "alo domnisoara". Il ignor. Doi pasi mai incolo, "saru-mana domnisoara". Devine agasant. "Sunteti sarmanta". Incepe sa-mi creasca tensiunea, grabesc pasul, nu raspund ca poate se prinde. Ei, pe dracu. Insista ca o musca tembela ce se da cu capul de geam. "Alo, alo!" Oftez cu zgomot, poate se prinde, ca totusi e evident. "Domnisoara, stati asa." Imi zic ca poate am pierdut ceva si-mi raspund ca e complet exclus, n-aveam decat geanta - inchisa si cu fermoarul spre mine. Poate vrea o informatie. Mai erau si alti oameni pe strada. Voia deci sa ma streseze pe mine. Il ignor, amorsata bine, cu ceasul ticaind periculos. Il aud ca grabeste pasul, "domnisoara, domnisoara, buna ziua!". Ma opresc, ma intorc, pregatita sa-i explodez capul ala tembel. Era un pustan urat, negru, cu dovezi evidente ca hormonii lui nu numai ca se rasculasera, ci si castigasera si acum isi impuneau charta noilor drepturi. Si cu un zambet pe care si-l inchipuia cuceritor, dar care era mai mult slugarnic, echivalentul uman al intorsului cu burta in sus si a datului din coada intru cucerirea stapanului, banuit brusc ca ascunde la spate un ziar rulat.
-Va deranjez?
Ii raspund sec "Da."
Cu acelasi zambet, largit: "Daaaaa?"
Degetele mi se inclesteaza pe toarta gentii.
- Incerc sa te ignor de ceva timp, nu-i clar?
- ...Sunteti asa draguta!
Explodez:
-Stii ce, sunt pe stop si nu te sfatuiesc sa ma calci pe nervi. Dispari!
Ma intorc pe calcaie si plec hotarata. De pe trotuarul celalalt, in spatele meu, il aud balbaindu-se:
- Dar eu v-am vorbit frumos, puteati sa-mi raspundeti la fel...
Ba sa te inveti minte sa taci dracu din gura cand vezi ca lumea incearca sa scape de tine. 'Tu-ti vrabia ta de frantuz!
O sa-mi iau tricou cu inscriptia din titlu si pe fata si pe spate, poate-poate am si eu liniste.
duc. Nu-s chiar asa masochista) unde ma enervase o tanti care-si facea copilul sa urle. Da, intentionat. Adica bebele statea cuminte - si cu gura inchisa - in leagan, si idioata il sacaia cu un ziar. De fiecare data, ala micu incepea sa urle pe acea nota extrem de inalta, pe care doar copiii o pot atinge, si care iti sfredeleste creierul pana la acel coltisor responsabil cu instinctele primare. Cel care iti ordona sa strivesti cauza zgomotului sub amenintarea inchiderii ghiseului. Asa. Am tras obloanele peste urechi, am trimis timpanele in vacanta fortata si mi-am ignorat instinctele criminale. Mi-am rezolvat treaba, am iesit, am respirat usurata.Si (abia) acum incepe adevarata poveste a acestui post. Un tip mi-a zis ca sunt sarmanta. Nu aveam chef, eram deja enervata, l-am ignorat, el a trecut mai departe, l-am uitat. Un minut mai tarziu, aud din spate un "alo domnisoara". Il ignor. Doi pasi mai incolo, "saru-mana domnisoara". Devine agasant. "Sunteti sarmanta". Incepe sa-mi creasca tensiunea, grabesc pasul, nu raspund ca poate se prinde. Ei, pe dracu. Insista ca o musca tembela ce se da cu capul de geam. "Alo, alo!" Oftez cu zgomot, poate se prinde, ca totusi e evident. "Domnisoara, stati asa." Imi zic ca poate am pierdut ceva si-mi raspund ca e complet exclus, n-aveam decat geanta - inchisa si cu fermoarul spre mine. Poate vrea o informatie. Mai erau si alti oameni pe strada. Voia deci sa ma streseze pe mine. Il ignor, amorsata bine, cu ceasul ticaind periculos. Il aud ca grabeste pasul, "domnisoara, domnisoara, buna ziua!". Ma opresc, ma intorc, pregatita sa-i explodez capul ala tembel. Era un pustan urat, negru, cu dovezi evidente ca hormonii lui nu numai ca se rasculasera, ci si castigasera si acum isi impuneau charta noilor drepturi. Si cu un zambet pe care si-l inchipuia cuceritor, dar care era mai mult slugarnic, echivalentul uman al intorsului cu burta in sus si a datului din coada intru cucerirea stapanului, banuit brusc ca ascunde la spate un ziar rulat.
-Va deranjez?
Ii raspund sec "Da."
Cu acelasi zambet, largit: "Daaaaa?"
Degetele mi se inclesteaza pe toarta gentii.
- Incerc sa te ignor de ceva timp, nu-i clar?
- ...Sunteti asa draguta!
Explodez:
-Stii ce, sunt pe stop si nu te sfatuiesc sa ma calci pe nervi. Dispari!
Ma intorc pe calcaie si plec hotarata. De pe trotuarul celalalt, in spatele meu, il aud balbaindu-se:
- Dar eu v-am vorbit frumos, puteati sa-mi raspundeti la fel...
Ba sa te inveti minte sa taci dracu din gura cand vezi ca lumea incearca sa scape de tine. 'Tu-ti vrabia ta de frantuz!
O sa-mi iau tricou cu inscriptia din titlu si pe fata si pe spate, poate-poate am si eu liniste.
O sa ajung sa urasc functionarii, publici sau nepublici, ca vad ca tembelismul e primul criteriu dupa care-s alesi p-aici, prin tara branzii putrede.
M-am dus la posta sa ridic niste bani de la tata. Nemancata, cu gatul tot mai uscat, am stat in picioare aproape o ora la coada, pentru ca au 5 ghisee, dar, evident, numai doi functionari, ca dor n-o sa speteasca mnealor sa fie toti la serviciu la ora la care toata lumea are trebi la posta. Asa. Rabd cu stoicism foamea, setea si durerea de picioare, ajung la ghiseul la care trona o vaca blonda la menopauza, ii zic ca vin sa iau niste bani prin Western Union. Mai pierd 5 minute cu formularul (care nu-i disponibil cat astepti), intre timp asta se ocupa de altul, mai pierd 10 minute din cauza aluia, ii dau in sfarsit formularul si buletinul, asta se uita la mine si-mi zice ca nu-i bun. Ma uit inapoi la ea si astept sa-mi explice. Zice ca nu am data de nastere pe el. I-o arat. Imi zice ca n-am semnatura. Ii intorc privirea plictisita si-i zic:
- Acu' doo saptamani a fost bun, si tot aici la posta s-a-ntamplat.
- Pai colegul care a facut asta nu trebuia sa va dea banii, sa veniti cu pasaportul.
- Madam, acu' doo saptamani si-acu o luna si de cand sunt in Franta, am ridicat banii cu buletinul, s-acuma vii si-mi spui ca nu-i bun? insist eu, ca poate ii intra o raza de lumina in capul ala in carebate vantul si-si da seama ca daca altor doozeci de functionari colegi cu ea le-a ajuns buletinul, ar trebui sa-i ajunga si ei. Sau daca nu, macar sa nu ma trimita acasa dupa o ora de stat dupa fundul ei, ca s-a mosmodit mai ceva ca o baba pe jumate paralizata si cu cataracta. Dar nu, isi pastreaza expresia de vita sub soarele amiezii pe care o sacaie o musca insistenta, si ma trimite dupa pasaport. O injur printre dinti si plec.
Inainte s-o iau spre casa, ma gandesc ca poate la banca (celebra Société Générale) fac si transferuri Western Union si-asa ma scutesc de-un drum, ca tot voiam sa-mi pun banii-n cont. Trag aer adanc, sa-mi pacalesc golul din stomac, si-o pornesc spre banca. Acolo, iar coada, dar numai vreo trei omuleti, asa ca indraznesc sa-i zic lu' nenea de la ghiseu ca vreau o informatie (adica treij de secunde din timpul lui, dupa care, in functie de raspuns, ma pun la coada). Se uita la mine de parca i-am cerut cartea de credit si pin-ul si-mi zice sa astept sa-mi vina randul. Ma oftic. Astept, injurand in gand toata sleahta de tampiti pusi in spatele ghiseurilor de niste tampiti mai mari ca ei. Imi vine randul. Il salut, bla bla, "faceti transferuri prin Western Union?
- Ce?
- Transferuri de bani, repet, mai rar. Prin Western Union.
- Prin ce?
- Prin Western Union.
Se uita la mine, ca vita de mai devreme la un mesaj de eroare Vista.
Ma enervez.
- PRIN WESTERN UNION - 'tu-ti gatu' ma-tii, ii zic in gand - vrei sa-ti desenez?
- Aaaaa, face, de parca a avut o revelatie. Uestern iuinion, pai daca-i prin uestern iuinion..., se maimutareste.
"Ah, vede-te-as la sapa, crapa-ti-ai capu' de handicapat, si pe aia care n-o facut avort si te-o pastrat, catarule", ii mai urez, tot in gand, in timp ce strang cat pot cureaua gentii, ca sa nu-i dau cu ea in cap.
El se hlizeste la mine ca un maimutoi drogat cu prenandez:
- Uestern iuinion, uestern iuinion... nu facem.
Ii urez sa moara incetul cu incetul chinuit de picatura chinezeasca, ii salut colega care n-avea nici o vina si plec, pachet de nervi si pregatita sa explodez la primul care ar fi indraznit sa zica sau sa faca ceva mai aproape de dooj de metri de mine.
Vede-i-as crapati cu burta-n sus, retarzi ajunsi pe locuri de relatii cu publicul, sta-v-ar salariul in gat sa va stea!
Si nu cunosc pe nimeni care vinde aruncatoare de flacari, ca asa mi-ar prinde bine unul maine...
M-am dus la posta sa ridic niste bani de la tata. Nemancata, cu gatul tot mai uscat, am stat in picioare aproape o ora la coada, pentru ca au 5 ghisee, dar, evident, numai doi functionari, ca dor n-o sa speteasca mnealor sa fie toti la serviciu la ora la care toata lumea are trebi la posta. Asa. Rabd cu stoicism foamea, setea si durerea de picioare, ajung la ghiseul la care trona o vaca blonda la menopauza, ii zic ca vin sa iau niste bani prin Western Union. Mai pierd 5 minute cu formularul (care nu-i disponibil cat astepti), intre timp asta se ocupa de altul, mai pierd 10 minute din cauza aluia, ii dau in sfarsit formularul si buletinul, asta se uita la mine si-mi zice ca nu-i bun. Ma uit inapoi la ea si astept sa-mi explice. Zice ca nu am data de nastere pe el. I-o arat. Imi zice ca n-am semnatura. Ii intorc privirea plictisita si-i zic:
- Acu' doo saptamani a fost bun, si tot aici la posta s-a-ntamplat.
- Pai colegul care a facut asta nu trebuia sa va dea banii, sa veniti cu pasaportul.
- Madam, acu' doo saptamani si-acu o luna si de cand sunt in Franta, am ridicat banii cu buletinul, s-acuma vii si-mi spui ca nu-i bun? insist eu, ca poate ii intra o raza de lumina in capul ala in carebate vantul si-si da seama ca daca altor doozeci de functionari colegi cu ea le-a ajuns buletinul, ar trebui sa-i ajunga si ei. Sau daca nu, macar sa nu ma trimita acasa dupa o ora de stat dupa fundul ei, ca s-a mosmodit mai ceva ca o baba pe jumate paralizata si cu cataracta. Dar nu, isi pastreaza expresia de vita sub soarele amiezii pe care o sacaie o musca insistenta, si ma trimite dupa pasaport. O injur printre dinti si plec.
Inainte s-o iau spre casa, ma gandesc ca poate la banca (celebra Société Générale) fac si transferuri Western Union si-asa ma scutesc de-un drum, ca tot voiam sa-mi pun banii-n cont. Trag aer adanc, sa-mi pacalesc golul din stomac, si-o pornesc spre banca. Acolo, iar coada, dar numai vreo trei omuleti, asa ca indraznesc sa-i zic lu' nenea de la ghiseu ca vreau o informatie (adica treij de secunde din timpul lui, dupa care, in functie de raspuns, ma pun la coada). Se uita la mine de parca i-am cerut cartea de credit si pin-ul si-mi zice sa astept sa-mi vina randul. Ma oftic. Astept, injurand in gand toata sleahta de tampiti pusi in spatele ghiseurilor de niste tampiti mai mari ca ei. Imi vine randul. Il salut, bla bla, "faceti transferuri prin Western Union?
- Ce?
- Transferuri de bani, repet, mai rar. Prin Western Union.
- Prin ce?
- Prin Western Union.
Se uita la mine, ca vita de mai devreme la un mesaj de eroare Vista.
Ma enervez.
- PRIN WESTERN UNION - 'tu-ti gatu' ma-tii, ii zic in gand - vrei sa-ti desenez?
- Aaaaa, face, de parca a avut o revelatie. Uestern iuinion, pai daca-i prin uestern iuinion..., se maimutareste.
"Ah, vede-te-as la sapa, crapa-ti-ai capu' de handicapat, si pe aia care n-o facut avort si te-o pastrat, catarule", ii mai urez, tot in gand, in timp ce strang cat pot cureaua gentii, ca sa nu-i dau cu ea in cap.
El se hlizeste la mine ca un maimutoi drogat cu prenandez:
- Uestern iuinion, uestern iuinion... nu facem.
Ii urez sa moara incetul cu incetul chinuit de picatura chinezeasca, ii salut colega care n-avea nici o vina si plec, pachet de nervi si pregatita sa explodez la primul care ar fi indraznit sa zica sau sa faca ceva mai aproape de dooj de metri de mine.
Vede-i-as crapati cu burta-n sus, retarzi ajunsi pe locuri de relatii cu publicul, sta-v-ar salariul in gat sa va stea!
Si nu cunosc pe nimeni care vinde aruncatoare de flacari, ca asa mi-ar prinde bine unul maine...
Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
