Denisa contra Franţei

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!