Blogger Template by Blogcrowds.

Acasă

Suntem în ţară de câteva zile. Voiam să petrecem o vacanţă întreagă la Botoşani, să-i arăt consortului orăşelul şi locurile pe unde am copilărit şi am hoinărit apoi, adolescentă fiind. Voiam să-l duc la ţară, să dormim în casa cea mare, la răcoare şi în miros de sânziene, să mâncăm castraveţi din via de la deal şi să mergem la pădure. Voiam să ne dăm împreună în leagănul făcut de tata, să ne trezim dimineaţă în miros de turte pe plită şi să le mâncăm înmuiate în lapte proaspăt muls, să mă înalţe în braţe ca să culeg corcoduşe pentru compot şi să hoinărim pe dealuri după fragi.

Mi-am dat seama repede însă că vacanţa o să fie mai puţin idilică decât o crezusem eu. Mai întâi şi-ntâi, căldură mare monşer! Cele 36 de grade după cele 25 ale Parisului l-au lăsat pe musiu cu limba scoasă şi lipsit de vlagă şi de interes. Oricum, după două zile deja vizitaserăm tot ce era de văzut în Botoşani, adică muzeul de istorie, că ăla etnografic era închis - şi era cel mai interesant - şi cam la atât se rezumă viaţa culturală pe aici. Altceva ce să-i mai arăt? Parcul Eminescu n-are nimic interesant, iar pietonalul Unirii l-am străbătut deja pe puţin de zece ori. La cinema nu putem merge că nu înţelege engleza şi în rest nu e nimic de făcut decât să te plimbi. Când eram în liceu, mi se părea mult mai mişto să stau în oraş, nu atât pentru ce se poate vedea (nimic), cât pentru pălăvrăgeala îndelungată cu diverşi amici, care mai de care mai interesanţi. Acum, majoritatea s-au împrăştiat cine ştie pe unde şi în plus, aţi încercat vreodată să integraţi un străin într-un grup, în condiţiile în care nici una din cele două părţi nu vorbeşte limba celeilalte, nici vreo limbă comună? Vă zic eu, e obositor. Dacă ar fi vorba numai de traducere simultană ar mai merge, dar trebuie să spun şi eu câte ceva, pe urmă să-i traduc lui împreună cu răspunsurile celorlalţi, să le zic să aştepte să răspundă şi el şi pe urmă să le traduc ce a spus. Cu atât mai greu când interlocutorul e bunica şi povesteşte ultimele bârfe din sat...

Voiam să stăm la ea măcar două zile, că face nişte turte nemaipomenite, mai ales cu compot de corcoduşe. Mai voiam şi să-i drămuiesc borcanele cu dulceaţă de trandafiri ca pe vremurile bune, acum cu participarea consortului în locul vară-mii, care mi-a fost o viaţă părtaşă la furturile de bunătăţuri diverse. Mă gândeam că bunica o să ne spună, după obiceiul ei, "ia cosiţi-mi şi mie curtea cât vă hodiniti", că de când s-a dus bunicul nu mai are cine să o îngrijească, şi că o să fac o mulţime de poze, profitând de vremea frumoasă.

Dar nu m-am gândit că lucrurile nu rămân veşnic aceleaşi, aşa cum sunt ele în amintirile mele. Bunica încă se ţine bine, mişună încoace şi-ncolo aducând ciorbă, sarmale, ţuică, dulceaţă şi alte diverse cu care să ne îndoape, îi merge gura ca-nainte, îmi dă sfaturi cum că trebuie "să fiu cuminte, să nu ies din vorba socrilor, să nu răspund în faţa lor" şi altele asemenea - dar se vede că o prinde timpul din urmă. A trebuit să-i repet unele lucruri, fiindcă mi-a pus aceeaşi întrebare de de mai multe ori; curtea e neîngrijită, plină de crengi rupte de la ultima furtună, iarba până la genunchi, bucătăria de vară lăsată de izbelişte. Grădina de la deal nu mai avea gard, nici poartă, că bunicul nu mai e, să înjure vecinii de alături care l-au rupt mereu să facă focul cu şipcile şi care dintotdeauna au intrat la furat zarzăre, vişine şi cartofi. Acum s-a umplut de iarbă şi de buruieni crescute până la brâu, ca o grădină părăsită, de m-am zgâriat până-n gât. Măcar am iar picioare de golan, cum zicea mama, ca în tinereţe. Şi bunica ţinea atât de mult să fie casa curată lună, de ziceai că vine vreun mare general în inspecţie... Şi eu care aveam impresia că o să trăiască veşnic, că o să fie mereu femeia harnică şi plină de viaţă ca până acum câţiva ani, că n-o să se schimbe nimic în curte sau în casă... Toate mi s-au părut atât de mici şi de triste.

Am fost şi la ţară în partea cealaltă, la rudele mamei, cu gândul să facem un grătar la mătuşa mea preferată, apoi să o luăm de-a dreptul peste deal până la casa bunicilor - nu voiam să merg pe drum, ca omul civilizat, fiindcă pe deal sunt fragi şi sânziene şi de acolo se vede tot satul, numai bine pentru poze - unde să rămânem peste noapte, iar dimineaţa să mergem la pădure, la Masa Tâlharilor. Primul scârţ, singurul unchi care ne putea să ne conducă peste cincisprezece kilometri peste coclauri până acolo era plecat la Bucureşti. Adio legendelor locale pe care i le povestisem consortului despre celebrul pietroi şi despre Balta Dracilor, aflată la picioarele lui. A rămas să mergem la pădurea banală de alături, eventual să culegem bureţi şi buruieni înflorite şi să prindem şopârle (hehe, mai ţii minte, Ralu, când ţi-a lăsat una coada în mână?).

După-amiaza a fost cum a fost, până a început să se înnoreze şi consortul să bodogănească ("dacă plouă, cum mergem la pădure, că nu vreau să mă bag prin noroi, de fapt şi pe drumuri o să fie noroi, n-are nici un haz să stăm dacă plouă" şi aşa mai departe), aşa ca ne-am grăbit să traversăm dealul înspre casa bunicilor. Acolo, altă pagubă: sânziene mai erau - şi cât de delicios miros! - dar fragii pesemne se trecuseră, că n-am găsit nici unul... De poze ale panoramei nici atât nu putea fi vorba, că se posomorâse cerul prea tare. Din ce în ce mai dezamăgită, am coborât în tăcere spre casă. Pe la jumătatea drumului, m-a întâmpinat o sclipire roşiatică: tufa de pomuşoară pe care o jinduiam cu toţii şi pentru care ne băteam care să ajungă primul la ţară să o mănânce. Plăcerea regăsirii gustului acrişor, care pişca limba, mi-a fost totuşi asumbrită de lipsa de entuziasm a lui Dani, care a refuzat uşor plictisit să guste, oricât am stăruit eu că ar fi bună.

Cu mâna plină de bobiţe roşii, am ajuns în sfârşit în faţa casei. Era să nu recunosc curtea. Înainte goală ca-n palmă, era acum năpădită de verdeaţă, iar în faţa pridvorului de lemn, unde aruncaseră pesemne bunicii - odihnească-se în pace... - sâmburi, creşteau acum vrejuri de pepene galben. Cu inima bătând, am împins uşa cu geam... M-a întâmpinat mirosul atât de cunoscut, de răcoare şi de praf de lut, de camere umbrite şi de bătrâneţe. M-am plimbat încet prin cele două încăperi. Totul era la locul lui: tocurile uşilor şi ale ferestrelor vopsite în albastru, tablourile pictate de unchiul Gică, perdelele scurte de etamină brodată, preşurile cu dungi pe care de atâtea ori le-am pus la aerisit... Realitatea m-a lovit brusc şi fără milă: lipsesc bunicii, au murit şi n-au să se mai întoarcă niciodată. M-am cuibărit în braţele lui Dani şi am început să plâng toate lacrimile pe care nu le-am plâns când mi s-a dat vestea, când eram atât de departe şi nu pricepeam pe deplin cât de definitiv au plecat, aşa cum am priceput în faţa casei goale. Lucrurile lor, hainele lor, mirosul lor erau acolo, puteam aproape să-mi închipui că-i aud vorbind în bucătărie, bunicul lângă bătrânul radio cu tranzistori, ascultând un post cu romanţe de pe vremea când era bunica fată, iar ea trebăluind pe lângă sobă şi mestecând în mămăligă. Dar degeaba încercam eu să însufleţesc locul cu fantome... N-am putut să mai rămân în casă, amintirile şi golul erau prea dureroase. Mi-am cerut iertare de la mama, i-am spus că mi-e peste puteri să mai stau acolo şi m-am întors la Botoşani.

Trecutul care mi-a fost atât de drag nu mai este, iar ce a mai rămas din el nu-mi mai stârneşte decât tristeţe. Poate e timpul să mă desprind, să nu mai visez şi să cresc...

8 comments:

Wow!
Welcome...home...cred! :) >:d<

8 iulie 2009, 08:37  

Ba sa nu cresti.. raman amintirile, chiar daca prezentul e asa cum e.. ti-am zis, in 6 ani am avut timp sa vad schimbari, unele mai dureroase decat altele. Dar imi pastrez amintirile, asa cum sunt, nu o sa le inlocuiesc cu prezentul, nu stau destul de mult pe acolo ca sa imi permit asa ceva.
Imi convine.. e mai economic sa raman in trecut decat sa ma lupt cu prezentul..

Mai stai un pic pe acolo, profita >:D<

8 iulie 2009, 11:36  

Saluti,

Eu de obicei nu intervin in scrierile tale, desi iti urmaresc fiecare postare cu mare drag.

Textul acesta, insa, m-a emotionat profund... pentru ca ai atins o coarda sensibila din fiecare dintre noi: bunicii si nostalgia locurilor copilariei.

Am vrut doar sa-ti spun ca mi-a ajuns la suflet.

p.s. Te anunt daca descopar medicamentul anti - nostalgia copilariei. Il caud de o gramada de vreme. Nu-mi dau seama, deocamdata, daca e un sedativ sau un tranchilizant...

8 iulie 2009, 11:51  

Cred ca trebuie sa pleci din tara, sa te desprinzi intr-un fel de viata de aici, ca sa simti ce simti tu acum. Eu am acelasi sentiment cand ma intorc la liceul meu, la scoala generala, la UVT (desi abia asteptam sa scap de ea). Cred ca daca as pleca din tara, din oras si din casa mea... o intoarcere m-ar devasta.
Apropos de plecari, mi-am dat demisia ieri si nu vrei sa stii cat am mai lacramat pe scarile CEC-ului de parere de rau. :(

8 iulie 2009, 15:35  

... am plans, deoarece ai atins un punct oarte sensibil din mine.

12 august 2009, 14:22  

Sa nu te desprinzi, ca drama asta am vazut-o la multi si apoi au suferit tot soiul de deviatii....Am sta multi ani in Franta dar era greu sa ma "desprind"ca eram prea matura cind am inceput sa plec din tara.Acum sunt acasa unde evident nu e cum vrem noi dar...sunt acasa.Acasa sunt si in Franta dar e mult restrins termenul desi esential.Sa scri...e un bun exercitiu de a
tine un jurnal,dar pretentiile in care azi lucrezi la Mc,Donald si miine devi scriitoare in Franta va trebui sa le sustii macar in fata ta.Uite, noi romanii sunte f capabili dar si esuam repede...ti-o spun eu care nu am esuat decit in masura in care am schimbat scriitura cu pictura,asta de mult,demult inainte ca tatal tau sa vina de la Revolutie invingator...mult mai demult.Ei o baba vei zice..daia care vrea cafea cu apa rece.Ei bine nu numai frantujii sunt capriciosi si jegosi dar evident impactul cu ei iti lasa impresia ca ei ar fi primii.Barbatul meu e boniac dar traieste de 45 de ani in Franta si prin el am cunoscut acest popor.Iti impart si eu multe din impresii si ai sa vezi ca lucrurile sunt mai dureroase.Poate iti faci timp si imi raspunzi...facind parte din acei pe care nu i-ai cunoscut in Romania si care mai stie si despre frantuji cite ceva...pina atunci ..bice!Si spor la treaba!

1 septembrie 2009, 22:12  

@alwxhag - Trezeşte-te până ce nu este prea târziu.

1 septembrie 2009, 22:16  

Eu n-am inteles nimic din comentariul tau care, nu-ti fie cu suparare, e cam dezlanat, dar ideea pe care o ghicesc dincolo de fraza "dar pretentiile in care azi lucrezi la Mc,Donald si miine devi scriitoare in Franta va trebui sa le sustii macar in fata ta" nu-mi place deloc. Nu am nici o pretentie si ce am de dovedit o sa fie dovedit la timpul sau.

2 septembrie 2009, 18:09  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire