Blogger Template by Blogcrowds.

Kumfu

Iaca, dragii mosului, ca veni si ziua cea mare a povestitului, pe care ati asteptat-o toti cu atata nerabdare.


Sambata a inceput cum nu se poate mai prost. Dupa doua saptamani de previziuni care mai de care mai optimiste, dupa ce ca vineri se anuntase soare, sambata a decis ca-i sta mai bine sub o patura subtirica, dar incapatanata, de nori ploiosi. La ora doua jumate, cand am inceput sa ma pregatesc, erau tot acolo, dar am continuat sa ma atârn de cuvintele lui nenea de la meteo, care zisese ca dupa-amiaza iese soarele. M-am apucat sa-mi fac buclele (nu-mi plac cocurile de mireasa nici sa ma pici cu ceara, asa ca am preferat ceva simplu), cand m-a anuntat consortul ca Jérôme, cel insarcinat sa animeze seara, era in pat, cu spatele atat de teapan ca nu se putea ridica.
M-a busit plansul, toate mi se intamplau numai mie, exact in ziua nuntii. Pozele erau deja ratate, din cauza norilor, seara urma sa fie plictisitoare, ca fara Jérôme aveau sa stea toti la masa, ce mai, am dat in depresie. Si omul ala nu putea sa aiba grija de el, stiind ca avea sa fie personaj principal? Dar de alifii nu auzise? Da' soarele ala cretin nu avea de gand sa iasa? Numai asta aveam in cap si nu ma puteam opri din plans. Tata se uita neajutorat la mine, mama, ca de obicei, imi zicea sa ma resemnez ca "asta e", Dani n-avea o treaba, surorile taceau si-i dadeau inainte cu buclele.
Pe la trei mi-am dat seama ca mai am fix 45 de minute pana incepeau sa vina invitatii. Nu eram imbracata, mai aveam cateva suvite netede, nu eram machiata (si numai asta urma sa-mi ia jumatate de ora, pe putin!), surorile mele nici atat. Panica. La 3 jumate, a inceput sa vina lumea, eu eram pe jumatate machiata, in blugi, fetele se schimbau, Dani se enerva ca intarziem, mi-am dat cu rimel peste fard, am sters, s-a dus si fardul, l-am pus inapoi, imi tremurau mainile, aveam ochii rosii de la plansul de mai devreme, am fugit in bucatarie sa-mi iau rochia, juponul nu statea cum trebuie, m-a ajutat Raluca sa-l asez ca eu tremuram de stres si mai tare, Dani s-a schimbat in baie, mi-am trantit telefonul si alte maruntisuri in geanta, consortul era nerabdator, am pus voalul cum s-a nimerit, coronita peste el, mi-am luat haina, mi-am tras manusile si, in sfarsit, gata!
Am coborat toti, lumea ne astepta jos, eu - inca ametita de graba - m-am zapacit facand prezentarile, ceilalti s-au descurcat intre ei, toti trageau de mine sa-mi faca poze, am urcat in masina incercand sa iau toate faldurile cu mine fara sa calc pe ele, mi-am dat seama ca-mi uitasem ... panica! Buchetul, unde mi-e buchetul? L-a luat cineva? Nu-l luase nimeni, nu stiu cine a fugit dupa el si mi l-a adus. Am pornit spre primarie, imi venea sa-mi rod unghiile de frica sa nu intarziem, la jumatatea drumului mi-am dat seama ca nu-mi pusesem cercei, mi-am zis ca asta e.
La primarie, alta lume, alte neamuri, iar prezentari, eu preocupata mai mult sa nu-mi calc pe rochie sau sa-mi pice voalul, consortul la mutu-n praznic nu-ş cu cine vorbea, noroc de mama ca o mai rupea pe frantuzasti si s-a prezentat singura cui a trebuit. Pana la urma mi-am gasit si copii "de trena" - si macar daca as fi avut-o lunga, dar asa... - si mi-am luat de-o grija.
In continuare, evenimentele au fost cele cunoscute de toata lumea: intrat in primarie, ascultat discurs, semnat, ascultat alt discurs, pus verighete (da, aici se poate face si la cununia civila), facut poze, iesit. Afara tot innorat.
Urma sa mergem pe malul Marnei, sa facem pozele, asa ca s-au incolonat masinile si-am pornit incetisorul, sa nu se piarda vreuna. Ajunsi la fata locului, ne-am numarat, eram toti, ba nu, stai, unde-s fetele?! Trebuia sa vina cu Lydia si prietenul ei, unde-i Lydia, nu-i? Nu-i. Se pierdusera. Pleaca Dani cu taica-su sa-i caute, eu incerc s-o sun, telefonul meu gaseste ca-i momentul oportun sa-mi afiseze "cartela invalida". Alexandra mi-l imprumuta pe al ei, sun, Lydia raspunde, dar nu stie unde-i. Sa-mi dau palme si alta nu. Incerc sa-i dau instructiunile necesare ca sa ajunga, se pare ca nu se descurca si-mi vine ideea salvatoare: "stii sa te intorci la primarie?" Zice ca da, zic ca bun, il sun pe consort si-l anunt, ramane sa asteptam. Si asteptam. Si asteptam. Intre timp iese soarele. Asteptam. Incep sa apara glumele: "Sa se duca cineva sa-i caute si pe ei." Hahaha. "Deja ti-a fugit barbatul?" "Hahaha, da, dar e prea tarziu, a semnat deja, l-am prins in lat." Dupa mai mult de jumatate de ora, se intorc. Hai la poze.

Aici se incheie partea intai a aventurilor, ca m-am cam intins si mi-e sa nu va plictisiti.
(VA URMA)

Ziua cea mare

Na c-a venit si marea zi, anuntata alaltaieri cu cer senin si soare, de fapt innorata. Tineti-mi pumnii sa iasa soarele, ca daca nu, mi s-au dus pozele pe apa sambetei (no pun intended in legatura cu ziua de azi si cu faptul ca le facem langa Marna).

Sper sa nu uit verighetele, cum am visat acum cateva zile, nici sa nu se-ntample vreo alta belea, nici sa nu ploua, ca am rochie cu trena. In rest, nu-s stresata, nu mi-am mancat unghiile si nici nu mi-am batut consortul ca sa ma calmez, in schimb am downloadat muzica populara sa le pun la frantuji.

Mno. Sper sa mearga totul bine.

Multumesc tuturor pentru urari :)

Da, e adevarat, acus ma marit. Mai exact sambata. Motiv pentru care n-o sa fiu prezenta zilele astea pe blog. Doua zile am trudit, impreuna cu consortul, la sarbatorit Sfanta Mare Curatenie (caci si-a dat seama ca-i spre binele lui sa puna mana sa ma ajute, ca sa nu ia vreo doua maturi pe spinare).

Azi am fost la plimbare cu Jean-Marc, fotograful, sa cautam locul unde o sa facem pozele, am mai trecut o data pe la restaurant, ramane sa mai facem finisajul la curatenie. Nu de alta, dar maine dimineata vine in inspectie doamna mama, impreuna cu surorile, si are obiceiul sa se uite pe sub pat dupa praf, iar eu tin sa-i demonstrez ca nu vorbeam aiurea in tineretea mea, cand ii spuneam ca o sa fac curat luna cand o sa fiu la mine acasa. Ea imi radea in nas ca n-o sa ma schimb, dar las' ca vedem noi cine mai rade maine, ca am curatat toate coltisoarele si dedesubturile. Hehehe.

Mai trebuie sa decoram sala, vineri, sa mergem dupa tata la gara si cam atata.

Dup-aia mai ramane sa ma marit. So see you on the other side!

PeSeu: facand curat, am gasit o agenda pentru organizat nunta, primita cu revista Cosmo in urma cu vreo 3-4 ani, pe care am pastrat-o special in scopul asta, degeaba, ca am uitat de ea si am organizat fara. Eh, asta e.


M-am plimbat azi prin Paris, in scopuri cumva turistice, caci venise Costin pe meleagurile frantujilor si cum voiam sa stau de vorba cu el si in viata reala, am zis sa imbinam utilul cu placutul si sa mai vaza si el cate ceva. Am umblat teleleu de la turn la opera, de la Tuileries la Luvru, p-orma de-a lungul Senei, la Conciergerie, Notre Dame, numai obiective, ce mai. Ei, si-n spate la Notre Dame, de fapt oleaca mai la vale, pe un pod, cum umblam brambura cautand statia de metrou, am dat peste oamenii astia care se pregateau s-o puna de-un jazz acolo, pe strada. Asa ca am stat si i-am ascultat, ba i-am si filmat un pic, numai ca saracul meu hashpeu degeaba face poze bunisoare, ca de filmat filmeaza ca o tigaie. Bucurati-va totusi de douaspatru de secunde de cantare.

Pe urma, cum am dat de statia de metrou, am vazut ca centrul Pompidou, ala uratu' de arata ca o uzina dezafectata si parasita in timpul reconstructiei, era la doi pasi de noi; si am zis sa-i arat si baietului ce uratenie au mai scornit niste cica artisti cica originali. I-am iertat insa datorita acestui omulet in rol de papusa mecanica si cantatoare, care m-a fermecat. Din pacate nu functiona si pe baza de card, ca nu mai aveam decat zece banuti in buzunare...

Diverse planuri

Am obiceiul sa-mi tot felul de idei marete, sa-mi fac tot felul de planuri, care mai de care mai interesant. De obicei, raman la stadiul de plan, din motive tip lene, ceea ce-i mare pacat, ca ar fi putut sa-i vina (ele, ideile) unuia mai muncitor, mai activ - sau mai orice altceva - decat mine si ar fi fost puse in practica.

Cel mai recent proiect, ca sa-i spun asa, e o serie de fotografii cu titlul "Toamna, cum imi place mie". Ar trebui sa profit de imprejurimile favorabile, ca-s la doar cativa pasi de mine, dar... mi-e lene. O alta idee a fost sa-mi fac tricouri cu mesajul "Free Hugs", inspirata de campania cu acelasi nume (al carei clip ma face sa plang de fiecare data) si de un post de pe locomania.ro (fata respectiva a impartit biletele cu textul "Zambeste-mi, te rog"), curioasa fiind cati o sa aiba curajul sa vina sa ma imbratiseze. La cat ii cunosc eu pe oamenii din zona asta, o sa se uite in alta parte, chiar daca ar vrea sa vina spre mine, dar ar fi o surpriza placuta sa vad ca unii o sa-si invinga reticenta si teama de straini. Mi-ar place sa-i vad iesind din bula lor si sa reconstruiasca poduri in loc de ziduri. E amanat din lipsa de ceva care sa scrie pe textile, gen carioca speciala.

M-am gandit de asemeni la o serie de fotografii, in care sa portretizez diverse personaje livresti care mi-s dragi: Gavroche, Enjolras si altii. Amanat din lipsa de timp din partea fotografului, adica Alexandra, si din lipsa de idei privitoare la locatii, la fel ca o alta serie, referitoare la feminitate si cand dispare ea.

La fel s-a intamplat cu ideile date de diverse posturi de prin blogosfera, carora voiam sa le raspund sau pe care sa le completez, cu inceputul de roman, cu povestile din vacanta, cu multe. Sunt prea lenesa. Sa ma zgâltâne cineva!

...sau unde as vrea sa fug acum si sa raman sa traiesc acolo.
Villafamés, Spania









Cand o sa fiu mare, o sa-mi cumpar o casuta aici, in care o sa vin sa-mi caut inspiratia.


( Pozele imi apartin si nu pot fi preluate sub nici un motiv.)

Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.

La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.

Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.

Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.

Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.

In seara asta am avut o discutie cu un amic, in legatura cu planurile mele de familie, al carei final m-a pus pe ganduri.

Vali: si primul copil cam pe cind se anunta?
Esk: niciodata
Vali: de ce??
Esk: pai pentru ca in familia lui, atat din partea tatalui, cat si din partea mamei, sunt foarte multe boli cu transmisie genetica, printre care si cancerul de san
Esk: si cum eu vreau o fetita, nu pot sa risc sa aiba asa ceva
Vali: dar cind iubesti ..cu adevarat...nu e totul in culori asa de negre...
Esk: nu-i vorba de iubire, e vorba de genetica si nu vreau sa-mi imbolnavesc copii cu buna stiinta
Vali: ok...dar de ce te mariti cu el atunci??
Vali: daca nu l-ai iubi....
Esk: tu te insori ca sa faci copii?
Esk: eu ma marit pentru ca-l iubesc, dar asta nu inseamna ca-s obligata sa-i fac copii
Vali: nu doar copii...vreau o familie ...iar pt mine familia inseamna si copii.. fara discutie
Vali: si sincer .. pt mine a avea o familea cu minim un copil este fericirea
Esk: parca vorbesc singura
Esk: daca ai stii ca o sa ai copii cu cancer, i-ai mai face? sa stii ca o sa se chinuie toata viata, din cauza ta?
Vali: as risca ... sincer...
Esk: sincer, eu mi-as iubi prea mult copiii ca sa-i torturez, asa ca probabil o sa adopt
Vali: si daca cel pe care il adopti o sa fie mai bolnav decit la-ai avea tu pe al tau?
Esk: o sa adopt unul dupa ce-i fac testele; iar daca-i bolnav, macar n-o sa fie din vina mea
Esk: hai sa lasam balta discutia, ca nu ne intelegem
Vali: uffff cum fugi de responsabilitati....

Faza la care am ramas masca. Huh?! Ce treaba au responsabilitatile aici?!

Tu ce zici? Familia nu exista fara copii? Avem dreptul de a alege cand si daca sa facem un copil? Ai face copii daca ai sti ca urmeaza sa fie bolnavi?

Motto
Ian: Daca s-a trezi plodu' meu ca are tendinte emo... il bat pana fac goth din el
Ian: Si-mi iau o curea cu o catarama uriasa de fier pe care scrie "Iron Maiden"
Ian: Asta numesc eu educatie muzicala


Ian, bunul meu prieten virtual (nu, nu imaginar), creatorul lui Master Noo May Pott, vicepresident (as in president of all vices) al clubului frecmentatorilor, Ian, cel din vina caruia era sa ma inec cu cafeaua de mai multe ori (de exemplu cand, fiind vorba de Lorena McKennitt si a sa piesa "Marco Polo", a comentat: "Although, she is Irish... it should be Marc O'Polo"), the Ian deci si-a facut blog. Mereti si distrati-va!

Cronica pasarii-arc - Haruki Murakami
Toru Okada duce o viata perfect banala. Somer, dupa ce a demisionat de la un job bine platit dar deloc interesant, are grija de casa cat timp sotia lui e la serviciu. Odata cu disparitia pisicii lor, insa, realitatea se fisureaza. Momentul e marcat de pasarea-arc (o pasare necunoscuta, care se face auzita in fiecare zi in gradina lui, si al carei cantec seamana cu scartaitul unui arc intors; pentru Toru, pasarea aceasta intoarce in fiecare zi arcul pendulei lumii, facand-o astfel sa functioneze), care inceteaza sa cante, semn ca normalitatea dispare, lasand loc fantasticului. In viata lui Toru se strecoara diverse personaje, care mai de care mai ciudate, fiecare purtator de secrete si revelatii proprii: Malta Kano, clarvazatoarea, si sora ei, Creta; o necunoscuta care tine sa faca sex la telefon cu el; Noboru Wataya, fratele sotiei lui Toru, personaj complex si misterios, a carei influenta pare sa se intinda peste tot; locotenentul Mamiya, supravietuitor al razboiului si al lagarelor de concentrare ruse; May Kasahara, o adolescenta cu idei surprinzatoare, ce devine repede buna prietena cu Toru, si multi altii. Sotia lui dispare de acasa, lasand in urma o scrisoare in care marturiseste o relatie clandestina, dar pe care Toru (acum cunoscut mai mult sub porecla, de sine aleasa, Pasarea-arc) nu o crede. "Exista in tine", ii spune Malta odata, "un unghi mort, ceva ce va scapa mereu privirii tale", iar Toru incearca din rasputeri sa patrunda in acest unghi mort, convins ca secretul ascuns acolo este motivul disparitiei lui Kumiko, si ca, atunci cand il va afla si intelege, isi va regasi sotia.
Povestea acestui parcurs initiatic este foarte, foarte complexa, iar ce am povestit eu aici nu rezuma nici macar inceputul ei. Este totusi captivanta, foarte bine scrisa, pastrandu-si coerenta in ciuda multitudinii de fire narative secundare (caci fiecare personaj, chiar si episodic, are partitura lui).

Carrie - Stephen King
In orice scoala se gaseste un cal de bataie, tinta a tuturor glumelor proaste. Pe langa suferintele de la scoala, Carrie trebuie sa indure si fanatismul religios, dus la extreme infricosatoare, al mamei ei. Spre deosebire de majoritatea acestor nefericiti insa, Carrie are ceva in plus: este telekinetica. Din momentul in care isi da seama de puterea ei, se hotaraste ca toti cei care i-au facut zile negre trebuie sa plateasca. Din pacate, dorinta de razbunare ii scapa de sub control, si totul se transforma intr-o imensa catastrofa...

Thanatos - Ryû Murakami
Un fotograf japonez instalat in Cuba e chemat serveasca drept interpret pentru o turista japoneza, suspectata de catre serviciul de imigratii. In ciuda ratiunii, care ii spune s-o lase acolo si sa se intoarca la ale sale, tanarul devine atat de fascinat de aceasta necunoscuta, incat declara ca o ia in grija lui. Aflata pe marginea prapastiei nebuniei si din dorinta de a-si regasi linistea, Reiko ii va povesti viata ei si relatiile intense, bazate pe dorinta si supunere, cu cel pe care ea il numeste "stapanul".



Ada sau Ardoarea - Vladimir Nabokov
"Ada e probabil cartea pentru care as vrea ca lumea sa-si aminteasca de mine", a zis Nabokov o data, insa trebuie sa marturisesc ca nu inteleg de ce. Desi povestea iubirii precoce, pasionate si incestuoase intre Van si Ada Veen e interesanta in sine, din pacate e incurcata cu prea multe povesti laterale care, in loc s-o lamureasca, asa cum se intampla la alti autori, mai tare zapacesc cititorul. Unele fraze sunt prea lungi si prea incarcate cu detalii inutile, devenind obositoare, inceputul e greoi si neclar, de mi-a venit s-o las balta de mai multe ori. Am citit-o mai mult din respect pentru Nabokov.

Anil's Ghost - Michael Ondaatje
Anil e medic legist de renume si srilankeza, doua calitati pentru care este aleasa de catre Comisia Drepturilor Omului ca sa ancheteze un masacru in tara ei natala, sfasiata de razboiul civil, de unde a plecat in urma cu multi ani. Foarte repede, Anil e prinsa intr-o lume plina de secrete si de primejdii, o lume in care i se cere sa-si faca datoria, dar in care viata ei nu are nici un pret in fata intereselor guvernului, care tine sa-si mascheze faptele. Purtata de misiunea ei prin pesteri preistorice, temple dezafectate, palate in ruine si vapoare adaptate sumar ca sa devina laboratoare si ajutata de cateva personaje iesite din comun - un arheolog orb, un artist alcoolic, dar inzestrat, un chirurg obsedat de munca ce pare sa nu se mai termine - Anil reuseste sa faca mortii sa vorbeasca, dar adevarul nu e bine-primit de catre superiori...
Inca o carte de-a lui Ondaatje care trece pe lista "de capatai".

Iubita mea Sputnik - Haruki Murakami
Povestea unei tinere scriitoare in devenire, care nu a iubit niciodata pana in momentul de fata, si care se indragosteste fulgerator - nu de prietenul ei cel mai bun, naratorul, care o iubeste, ci de... o femeie - "Iubita mea Sputnik" nu e, din punctul meu de vedere, cea mai buna carte a lui Murakami. Nu zic ca nu e interesanta, chiar m-a prins, dar sfarsitul e dezamagitor. As fi fost mai multumita, cred, daca s-ar fi oprit cu cateva pagini mai devreme...

Si cu asta mi-am luat de-o grija, pot sa le duc azi la biblioteca si sa iau altele.

Alcossebre

As fi vrut sa te asezi langa mine, pe pietre, si sa-ti legeni picioarele deasupra valurilor; as fi vrut sa ma trezesti in zori si sa colindam la nesfarsit plajele; as fi vrut sa ma iei de mana si sa fugim pana ne-om pierde rasuflarea, pe campurile rosii ale Spaniei; as fi vrut sa te intinzi si tu pe nisip, cu ochii inchisi, sa ne cautam degetele pe orbecaitelea si sa tragem in piept, cu nesat, aerul cu miros de intinderi nemarginite al marii; as fi vrut sa ne ratacim prin livezile de maslini pitici si strambi, sa te intind la umbra lor si sa...

...Monica mi-a pasat o leapsa (fencs ca te gandesti la mine) despre ce iubesc eu. Presimt ca lista o sa fie lunga...

  • Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, la fel cum iubesc poezia asta a Anei Blandiana;
  • Iubesc cartile, pe care le devor sau le sorb sau le inghit sau le rontai pagina cu pagina sau le ciugulesc cuvant cu cuvant, iubesc mirosul lor de cerneala proaspata sau de pagina uscata si prafuita, care imi asalteaza narile cand le rasfoiesc, iubesc albeata feciorelnica a foilor noi si galbenul de pergament al cartilor batrane;
  • Iubesc bibliotecile, cu sutele si miile de rafturi care ma asteapta pe mine, cititoare flamanda, sa-mi infing degetele in ele si sa ma las absorbita in vreo carte, pe podea, cu picioarele incrucisate;
  • Iubesc cafeaua, mirosul tare si amar al boabelor proaspat râsnite, gustul ei delicios, bataile accelerate ale inimii, zbarnaitul sangelui, neastamparul pe care mi le provoaca; you can buy me with a coffee, I'm so cheap;
  • Iubesc toamna, cu frunzele ei moarte si galbene si fosnitoare, cu lumina de aur rece si cu cerul albastru inchis, cu ploile lungi, cu diminetile friguroase si brumate, cu mirosul ei de ofilit;
  • Iubesc primavara, cu vanticele calde, cu verdele crud si galbenul si rozul si albul ei, cu parfumul imbatator de pamant ud si rascolit, de iarba proaspata si de viata;
  • Iubesc padurile, freamatul frunzelor si al vietilor marunte ce se desfasoara in umbra ei, sunetul vantului, mireasma atat de cunoscuta de ciuperci si crengi si frunzis ud si putred, trilurile tremurate care picura dintre ramuri;
  • Iubesc marea, fosnetul valurilor, mangaierea lor pe picioarele goale, briza sarata cu miros de alge, zdrentele de spuma atarnate de pietre;
  • recitind ce-am scris, imi dau seama ca iubesc in primul rand mirosurile si apoi lucrurile;
  • Iubesc sa scriu, desi am redevenit stangace;
  • Iubesc sa observ oamenii, sa-i ascult, sa-i descifrez, sa le desfac gesturile si cuvintele in bucatele sa vad cum functioneaza;
  • Iubesc atat de multe lucruri, ca ma pierd printre ele, asa ca ma opresc.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire