Denisa contra Franţei

Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.

La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.

Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.

Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.

Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.