Blogger Template by Blogcrowds.

Inapoi pe banci

Sunt fericită şi nerăbdătoare. După multe ezitări, răzgândiri, întrebări în dreapta şi-n stânga, căutări de informaţii şi altele, m-am hotărât: mă întorc la facultate. De data asta, n-o să mai fac aceeaşi greşeală, şi anume de a mă gândi la ce aş putea face după ce termin în detrimentul a ceea ce mă pasionează cu adevărat. Mă întorc deci la prima şi marea mea iubire: cărţile. Şi nu oricum, ci înscriindu-mă la Litere la cunoscuta universitate Sorbona!

O să am destul de multe bătăi de cap, totuşi. Mai întâi, trebuie să dau un examen în urma căruia să mi se ateste nivelul de cunoaştere al limbii franceze, care trebuie să fie mai mult decât impecabil. (Atenţie, urmează multe detalii neinteresante dacă n-aveţi de gând să vă înscrieţi.) Am de ales între DALF (nivelul C2), care costă numai 230 €, la Alliance Française; TCF, la Centre International d'Etudes Pédagogiques; testul organizat de Centre Expérimental de Civilisation Française (CCFS), 85 € plus încă două teste în alte cazuri facultative, însă obligatorii pentru înscriere, 32 a€ fiecare; sau, cel mai simplu, examenul organizat de însăşi Sorbona, mai exact de Service des examens de langue française réservé aux étudiants étrangers (SELFEE), 75 €.

M-am uitat ieri într-o doară pe site ca să văd datele şi, drept să zic, mi-a stat inima când am văzut că termenul de înscriere pentru CCFS este 30 aprilie, pentru un examen pe 16 mai. Mi-am petrecut seara clicuind cu frenezie în dreapta şi-n stânga, cu atât mai agitată cu cât, fără vreun motiv aparent, Adobe Readerul refuza să deschidă orice .pdf aflat pe un site. Să mai zic în ce format erau majoritatea chestiilor importante? Noroc cu Alexandra care, ca o prietenă devotată ce e (şi pe care o-mpupez mult pe această cale), şi-a petrecut seara făcând printscreenuri ca să pot citi şi eu respectivele documente. După multă frământare şi mult stres (dacă nu mai au locuri şi mă amână şi nu am rezultatele gata până la înscriere?), dezinstalări şi reparaţii ale lui nenea Adobe, azi dimineaţă am reuşit să văd ce trebuia şi am aflat, cu uşurare, de examenul organizat de Sorbona: tot pe 16 mai, dar cu înscriere până pe 9... Pfiuu!

A doua problemă a fost cea a bursei. După progrămelul lor de simulare, s-ar părea că am dreptul cel puţin la scutirea de taxe şcolare, ceea ce înseamnă o economie de 173 €, iar în cel mai bun caz, la 2000 şi ceva pe an. Cum însă trebuia să ştiu anumite detalii financiare, iar consortul îşi prinsese urechile în joc, fiind într-un dungeon şi în mod constant pe cale de a muri (dacă-l cred pe el), a trebuit să amân şi asta până dimineaţă, sperând să-i pot capta atenţia suficient de mult timp şi trepidând de nervi, fiindcă şi înscrierile pentru bursă se încheie tot pe 30. Am făcut-o şi pe asta odată cu prima cafea.

Îmi mai rămâne să aştept un răspuns şi între timp să-mi traduc diploma de bac, adică să mă trambalez jumătate de zi prin Paris şi să plătesc 30 €, dacă n-oi uita cumva să-mi fac programare la preaînălţatul traducător, care pare-se e îngrozitor de ocupat (?!), de nu mă poate primi fără.

Să sperăm că totul se petrece cu bine, că altfel o să fie grav pentru toată lumea. Şi acum vă las, mă duc să mă rog.



A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.

Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...

Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.

Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie apărate de o mână de oameni.

Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.

Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.

Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.

Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi, după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.

La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.

Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?

Razbunarea Vistei

De 1 aprilie, laptopul meu a vrut să-mi arate că şi el are simţul umorului, ca reacţie, cred, la postul ăsta. Recunosc, îl are. Un umor macabru, aş zice, fin'că a murit. De 1 aprilie. Din senin.

A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.

Ca o fată cuminte, fiind o problemă de hardware şi fin'că eu mă pricep numai la partea de soft, am luat manualul laptopului şi am căutat ajutor. Mi-a zis să intru în BIOS, să bifez aia şi aia, să fac nuşce şi că avea să lanseze programul de recovery. L-am crezut pe cuvânt, am făcut cum mi-a zis, a început cică să recupereze şi ta-daaa! mi-a afişat... o altă eroare?!

(da, eu îs aia care se reflectă în monitor)

Aoleu, mi-am zis, e groasă, mai ales că nu-mi spusese nimeni să mai fac un back-up, o chestie, o treabă de-asta din când în când. Am reacţionat deci în mod logic, adică m-am crizat şi l-am chemat pe domnul consort în ajutor. Momentul a fost însă prost ales căci urma să plece la serviciu într-o oră (era de după-masă) şi voia să profite ca să urce ultimul nivel înainte să se închidă versiunea beta a jocului. Degeaba i-am zis ce se întâmplă, m-am enervat, am plâns (ca să nu-i dau cu laptopul în cap), cred că puteam şi să mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, că tot n-ar fi avut efect. Foarte calm, mi-a replicat că "o să mă uit la el când mă întorc de la serviciu, n-ai decât să stai la calculatorul meu cât sunt eu plecat".

Am insistat totuşi şi, după ce şi-a terminat nivelul, a venit să-l bibilească şi el, explicându-mi pe un ton doct că "trebuie să intri în BIOS, să bifezi aia şi aia, etc". I-am replicat sec că deja făcusem toate astea. Mi-a râs în nas de genul "las' că ştiu eu cum vă descurcaţi voi femeile cu calculatoarele", a continuat să facă aceleaşi lucruri ca şi mine şi, ce uimire, a ajuns la acelaşi rezultat. Mie mi-era clar, tot ce aveam pe partiţia C:/ era pierdut, în cel mai bun caz. Deci adio saveurilor de la Sims, arhivei de mess şi tuturor programelor, offf.

După ce m-am plâns toată ziua tuturor, a venit în sfârşit şi ora salvării bietului laptop. Diverşi prieteni IT-işti ne sfătuiau în direct pe mess, eu transmiteam indicaţiile consortului, el le urma parţial şi pe urmă se apuca "să vadă ce se întâmplă dacă încearcă să ... nuşce". Bineînţeles, asta sabota continuu sfaturile amicilor binevoitori şi scurta viaţă laptopului, fin'ca atâta l-a frecat încercând să reinstaleze întâi Vista, pe urmă XP, pe urmă să-mi copie fişierele importante prin BIOS (că după atâta "ajutor" din partea lui, se buşise şi partiţia D:/, aia cu pozele mele), pe urmă să reinstaleze, pe urmă să formateze, pe urmă să nu ştiu ce-i mai facă, încât, dacă mai aveam vreun dubiu, când a terminat Dani cu el am fost sigură că hard diskul era mort şi irecuperabil. Mulţumesc, dragă.

Iaca de ce n-am mai dat nici un semn zilele astea. Azi mergem să cumpărăm hard nou şi pe urmă o să-mi petrec ziua reinstaland-o pe doamna Vista. Deci fugiţi.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire