Blogger Template by Blogcrowds.

Inainte de a incepe, dati un clicusor aici, ascultati si cand va apuca topaitul, cititi mai departe, pentru ca o sa fiti cam in aceeasi stare in care sunt eu de cateva zile.
Asa... stati sa-mi pun si zambetul de rigoare, ala pe care-l am tot de cateva zile, inainte sa dau marea veste.
VIN IN TARA PENTRU DOUA SAPTAMANI!!!

[insert zambarici care se agita si da din maini de fericire here]

Nu stiu daca v-am zis, dar de ceva vreme incoace, depresiile provocate de dorul de tara se faceau din ce in ce mai dese si m-am hotarat sa-mi conving consortul (ca singurul detinator de bani din cuplu) sa ma salveze si sa-mi cumpere bilete pentru o vacanta in Romania. Si in cele din urma s-a dat convins, desi nu-i place ideea de a ma lasa singurica atata vreme, din diverse motive: ca cica s-a obisnuit sa fie cu mine tot timpul, ca vrea si el sa-i revada pe ai mei si asa mai departe. Dar stiu ca adevaratul motiv e ca se teme sa nu-l parasesc, din cauza dragutei de fosta-sa iubita, care i-a facut o faza de neam prost, plecand in vacanta la ai ei ca sa-l anunte o saptamana dup-aia ca nu se mai intoarce.
E drept ca la inceput mi-a cam stricat bucuria cu mutra lunga pe care mi-a afisat-o toata seara, ca na, mi-ar fi placut mai mult sa-mi ofere biletele astea cu zambetul pe buze, ca pe un cadou, in loc sa se simta obligat. Ma rog, el mi-a zis ca nu-i asa, ca se bucura pentru mine, ca nu-i suparat, dar ca se simte ciudat la gandul ca nu ne vedem doua saptamani, yadda yadda yadda, dar eu stiu ca e stresat si c-o sa-i treaca numai cand m-a vedea intreaga inapoi. De asta nu am ales sa petrec trei saptamani sau chiar o luna, desi Dumnezeu stie ce mult as vrea sa pot sta macar cateva zile la fiecare dintre bunicii mei.
Deci programul va fi urmatorul: ajung in Bucuresti pe 5 iunie undeva seara tarziu (cu autocarele astea nu se stie niciodata), stau acolo pana sambata seara sau duminica dimineata, depinde de orarele trenurilor, timp in care ma vad cu Ian, cu Thyl, poate si cu deMaio, cu Leah care mi-a promis ca ma duce la carti, cu cativa prieteni de pe forum; dup-aia in Iasiul meu iubit pana pe 12, unde imi voi revedea prietenii de care mi-a fost asa dor si pe Ana mea cea draga care... dar asta, dragii mosului, e o alta poveste, pe care nu pot sa v-o spun; apoi in sfarsit acasa, unde probabil mama o sa ma gatuie ca nu stau decat pana pe 17 si ca n-am venit mai devreme. O sa dau o tura si pe la tara si o sa ma intorc incarcata cu poze de peste tot, abia astept, sunt atat de fericita si incantata si plina de planuri de nu mai stiu sa ma exprim!
Deci yay!

edit: N-am cu ce sa ma imbrac, trebuie sa dau o raita prin magazine, ca vreau sa fac impresie buna, desi stiu ca dupa salutari si prezentari (ca pe unii dintre omuletii pe care o sa-i intalnesc inca nu i-am vazut in realitate) o sa ma autizez ca de obicei intr-un coltisor si-o sa tac de la inceput pana la sfarsit, ca la asta sunt campioana. Cand e vorba de iesit cu un grup si de tacut, nu ma intrece nimeni. Dar na, ce sa-i faci, poate-a trece pana ma marit, dupa vorba bunicii...

Legaturi

Poza asta arata mult mai bine pe fond alb...

Sau ce-am mai citit zilele astea.

Un veac de singuratate - Gabriel Garcia Marquez
Cronica intinsa pe o suta de ani a unei familii stabilite in mijlocul lui nicaieri, unde fondeaza un sat, se inmulteste si se raspandeste in lume. Unii membri raman acasa toata viata lor, precum Ursula si Amaranta, altii rastoarna lumea, precum colonelul Aureliano Buendia, dar toti sunt urmariti de blestemul singuratatii continue.
Nu mi-a placut din multe motive. Majoritatea personajelor se numesc José Arcadio sau Aureliano, ceea ce pe la jumatatea cartii devine ametitor; evenimentele asa-zise fantastice (laptele se transforma in viermi, fantomele se plimba linistite prin casa, o anume camera ramane mereu curata chiar daca nu-i atinsa, uneia ii cresc aripi si se ridica la cer) suna fals, nu se integreaza in poveste; nenumaratele fire narative se impletesc pana se incalcesc de tot, de nu le mai da nici dracu’ de capat. Cu toate scuzele pentru fanii lui Garcia Marquez, pe mine ma plictiseste omul asta.

Apusul elfilor - Jean Louis Fetjaine
O alta varianta a legendelor despre Arthur, Excalibur si Merlin, prima parte.
Povestea incepe candva demult, la o adunare a regilor oamenilor, elfilor si piticilor, in timpul careia acestia din urma acuza un elf gri de a fi ucis un nobil si de a fi furat odorul neamului piticar, sabia ce avea sa devina cunoscuta sub numele de Excalibur. Pentru a indeparta acuzatia care ar putea fi un motiv de razboi intre cele doua popoare, se formeaza o expeditie cu rolul de a-l gasi pe acuzat si de a-l aduce la judecata. Din ea fac parte Lliane, regina elfilor, Till, renumit vanator elf, Uler, cavaler de-al regelui, trei pitici dintre care unul e viitorul rege, incognito si un barbar din nord venit sa ceara ajutor impotriva armatei Lordului Intunecat, care i-au sters satucul de pe fata pamantului.
Desi pe alocuri inspirat din Tolkien (mai ales la nume), povestea e interesanta si promitatoare si continua cu « Noaptea elfilor ».

Silmarillon - J.R.R. Tolkien
Este o «culegere» de legende si povestiri din Zilele Vechi, prima epoca a lumii, de pe vremea cand Morgoth, primul personaj negativ din istorie, traia inca pe Pamantul de Mijloc abia creat, iar elfii se luptau cu el pentru a recapata pretioasele pietre Silmarils care inchideau in ele tot ce avea lumea mai frumos. Silmarillonul este scris sub forma unei colectii de povestiri adunate din surse diverse (poeme, cronici, literatura populara) care ar fi supravietuit din vremurile de demult si contine istoria si mitologia Pamantului de Mijloc, de la crearea sa de catre Illuvatar pana la aparitia lui Sauron si a inelelor puterii. Interesanta pentru a avea o vedere de ansamblu asupra acestei lumi pe care Tolkien a creat-o in intregime.

The Thirteenth Story - Diane Setterfield
Vida Winter este o scriitoare celebra si prolifica, ale carei carti au un imens succes. Ajunsa la o varsta inaintata, ea decide sa o cheme pe tanara si neexperimentata Margaret Lea pentru a-i scrie biografia. In fiecare interviu care i s-a luat, Vida Winter a dat cate o alta varianta a povestii ei, care mai de care mai fantastica si mai surprinzatoare, dar nici una nu se compara cu adevarul. Nu-i de mirare ca Margaret tinde sa nu o creada si cere fapte si date pentru a verifica. Incetul cu incetul insa, tanara este prinsa in magia povestii, cu atat mai mult cu cat aceasta ii aminteste de propria ei poveste secreta. Cele doua femei devin complice in confruntarea lor cu fantomele insistente ale trecutului.O carte care m-a prins in mrejele ei, atat prin frumusetea scriiturii si firele povestirii, cat si prin odele aduse cartilor in numeroase pasaje.

Curbe de bronz


Vreau acasa

Un post mic cat sa nu ma uite lumea. Nu ma simt in stare sa scriu mult, mi-e dor de tara si mi-e jale...

Manifest

Sau cum imi pierd increderea in umanitate, din ce in ce mai repede.

Totul a plecat de aici si a continuat aici.

Discutiile astea m-au facut sa ma intreb in ce cred eu si ce valori am eu, in aceasta lume aparent in regresie. Se pare ca cititul e demodat, invatatul e "pentru prosti" (si culmea - ia uitati-va cine-o zice!), scoala e o corvoada, cultura inseamna manele, Coelho si Sandra Brown.

Marturisesc: sunt demodata. Am fost educata sa respect invatatura si profesorii, sa gandesc cu capul meu, sa-i respect pe ceilalti, sa imi pese de natura - chiar daca pentru planeta nu sunt nici macar un purice -, sa-i ajut pe cei care au nevoie, sa-mi iubesc tara, sa muncesc, sa cred in Dumnezeu, sa-i respect pe cei mai inteligenti si mai intelepti decat mine, sa caut mereu mai binele, sa pretuiesc dreptatea si adevarul.

Suna a propaganda? Poate, dar asa sunt eu si asa o sa fie si copiii mei.
Invatatura iti deschide ochii si te ajuta sa gandesti si sa intelegi, nu sa iei pe nemestecatelea ceea ce au zis altii, poate mai prosti ca tine. Cartile te invata sa scrii corect, sa te exprimi corect, sa poti scrie mai mult de o propozitie, sa nu te balbai, sa nu fii ridicol cand trebuie sa vorbesti. Ele iti descopera lumea mai departe decat lungul nasului tau, ele iti arata experientele altor oameni pe care nu-i poti intalni, dar care te pot invata ceva. E ca si cum, intr-o viata, ai avea experienta a mii de alti oameni. Cateodata nu ai nevoie sa te dai cu capul de pragul de sus, de cel de jos si de tocul usii, pentru ca ai invatat sa judeci si sa iei o decizie corecta. In orice carte exista ceva de invatat, fie si cum sa nu faci un anume lucru. Astazi, invatatul a devenit un mod de a-mi petrece timpul, pentru ca imi place sa descopar, sa inteleg din ce in ce mai multe, sa incerc sa devin mai inteleapta.

Am invatat sa respect profesorii pentru munca pe care o fac, pentru ca au incercat (si reusit) sa-mi puna gandirea la treaba; pentru ca, datorita lor, nu am invatat niciodata pe de rost, ci am cautat sa inteleg ceea ce citesc. Pentru ca si-au dedicat viata sa-i indrume pe altii pe drumul bun si spre orizonturile largi, pentru ca asta e una dintre cele mai frumoase probe de altruism, mai ales acum, cand ne uitam la ce fel de elevi populeaza scolile. Profesoara mea de romana a interzis copiatul din cartile de comentarii pentru teme si eseuri, iar daca prindea pe careva, respectivul lua 4. Ne-a invatat sa citim si sa prelucram informatiile noi insine si sa ne formam propriile opinii, ne-a invatat sa discutam, sa cautam mai departe de ceea ce se vede imediat, sa analizam, sa tragem concluzii. Profesoara mea de franceza m-a invatat in trei ani mai mult decat invatasem in noua, pentru ca nu ne-a pus sa tocim, ci sa invatam din placere si sa intelegem ceea ce invatam. Slava Domnului, am avut parte de multi profesori buni, care au tot respectul meu. Datorita lor, acum imi place sa explic altora ceea ce ei nu inteleg, sa-i indrum, sa-i ajut sa descopere drumuri noi.

Am invatat sa iubesc si sa caut dreptatea si sa ma revolt cand ea e calcata in picioare. Am invatat ca, in loc sa ma plang ca traim in rahat si ca dincolo e mai verde iarba, sa pun mana pe lopata si sa-l dau la o parte. Sa nu imi urasc tara pentru ca e la moda, ci sa o iubesc asa cum e si sa fac ceva sa schimb lucrurile in mai bine. Am invatat ca si lucrurile mici conteaza, pentru ca daca le-am face toti, am schimba lumea, si in loc sa le zic altora sa le faca, incep eu. Am invatat sa pretuiesc munca si sa nu ma dau in laturi, cautand confortul si viata usoara pe degeaba. Am invatat sa-i pretuiesc pe cei mai intelepti ca mine si voi alege oricand, dintre Mister World sau vreun pasa miliardar si Saint-Exupéry, Cartarescu, Eliade sau Zola, pe acestia din urma - la fel cum, intre a avea o biblioteca imensa sau o vila pe malul marii, as alege biblioteca fara sa ezit.

Am invatat multe si le voi da mai departe copiilor mei. Iar daca cineva simte nevoia sa arunce cu piatra pentru ceea ce cred, n-are decat, nu asta imi va schimba convingerile.

Cine-i Suzie

Suzie e o don'soara hamster de aproximativ o luna si jumatate, rasa asa-zis aurie (sau siriana), dar care de fapt e de toate culorile, inclusiv cu pete. Numele rasei vine cica de la culoarea pe care o au toti puii inainte de a trece la culorile definitive si e cea mai raspandita rasa de hamsteri.


Am luat-o acum cateva zile, dupa ce am decis ca am invatat tot ce-a fost de invatat din accidentul cu Schumi. Dintre cei cativa hamsteri care fojgaiau in cusca de sticla, Suzie parea cea mai cuminte, fara sa fie adormita. Am bagat mana in acvariu si a venit sa-mi miroasa degetele, p-orma mi le-a lins timid. Fiindca era asa dulce cu mutrisoara ei de cartita si pentru ca parea sociabila si linistita, am adoptat-o. A stat cuminte in cutia ei pana am ajuns acasa, scotand numai nasucul din cand in cand sa miroasa care-i treaba.

Dupa ce am terminat de montat cusca si i-am dat drumul inauntru, s-a pus pe inspectat. A scotocit in toate colturile, a mutat rumegusul dintr-o parte in alta, a venit sa vada ce faceam cu tuburile alea, m-a mirosit din nou si s-a catarat la mine in palma. Pe urma a descoperit roata si acolo a ramas pana seara.


Deocamdata nu a facut prostii, in afara de faptul ca astupa unul din tuburi cu rumegus si nu stiu de ce. Ah, se mai intampla sa adoarma prin tuburi in loc sa se duca in casuta ei, caraghioasa. In rest e cuminte, dulce, doarme jumate de zi si fuge in roata cealalta jumate.



Pregatiri


Gata, s-a hotarat, iesim.
"In jumate de ora-s gata, puiu, promit."
Imi spal parul. Pun balsam. Cat astept, profit sa pun si o masca, sa am pielea ca matasea. Cat astept si dupa asta, incerc sa ma hotarasc cu ce sa ma imbrac. Dupa cateva incercari, ma hotarasc. Acuma tre' sa le calc. Pregatesc fierul. Ma duc sa ma spal pe fata si sa-mi clatesc parul. Am uitat sa pun fierul in priza. Am uitat si sa ma epilez, deci ma epilez. Intre timp fierul de calcat e prea fierbinte, ca nu l-am pus la temperatura care trebuie. Cat astept, ma machiez. Crema, anticearcan, mascara, creion pentru sprancene (ca au ramas deschise de pe vremea cand eram blonda, adica de la 5 ani), un pic de ruj. Ma intorc in camera sa-mi calc tricoul si pantalonii. La naiba, pe pantaloni e o pata. Spal, las sa se usuce putin. Intre timp, imi usuc parul si-l prind. Calc iar pantalonii. Incerc sa ma decid ce geanta sa iau. Am uitat sa ma dau cu deodorant, offf. Imi pun cerceii, ma incalt, schimb geanta.
"Gata", anunt, foarte mandra ca sunt draguta foc si gata de plecare. Al meu maraie ca a trecut o ora de cand ma asteapta. Iesim.

Unde mergem de m-am pregatit atata? Iesim cu bicicletele :))

Da, stiu, stiuuuuuuuuu! Dar nu ma pot abtine, imi place sa fiu mereu draguta :D

...mai postez niste poze, sa stiti ca-s inca in viata si nu m-o rapit extraterestrii. A, si pentru ca n-am baut nici macar o cana de cafea pana acum si deci sunt in stand-by, abia pot sa scriu fara sa sterg fiecare cuvant mai mult de trei ori. Ma simt adormita, zombie, leguma, zi-i cum vrei. Vreau sa ma fac hamster, sa ma fac covrig la cald sub rumegus si sa doooooooooooorm.




Cand ma trezesc, adica dupa ce ma-ntorc (ca mergem cu bicicletele la guinguette Chez Gégéne, unde guinguette e un barulet pe malul raului, unde se pune muzica veche frantuzeasca, se danseaza, se bea si se mananca inghetata. Acolo mergem), o sa va povestesc despre Suzie, hamsterita cu mutra de cartitoi la trezire, dar in rest simpatica si sociabila, ca abia am luat-o si deja mi-a lins degetele in semn de prietenie, ca-i mai putin timida decat raposatul Schumi.

Poze cu un mâţ

Venind acasă, m-am întâlnit cu un mâţ care mă supraveghea dintre buruieni.






(text scris mai demult)

Am în faţă albumul cu poze de când eram mică. În prima poză - pe când aveam 6 luni şi ai mei locuiau în Timisoara. Pătuţul meu se afla lângă patul transformat pentru poză în canapea şi acoperit de cuvertura de un maro vulpesc, de catifea moale, de a cărei dulceaţă îmi amintesc şi acum. În poză, mama, pe atunci de vreo 26 de ani, mă îmbrăca. I se văd doar spatele şi părul blond cenuşiu, scurt şi buclat. Poartă o rochie albastră pe care, pe la 6-7 ani, o îmbrăcam să mă joc cu vecinele "de-a doamnele". Pe canapea, eu, o păpuşă-bebe cu puf în loc de păr şi cu ochi mari albaştri, cu guriţa bosumflată, uitându-mă serioasa la fotograf. Nu ştiu până la ce vârstă am stat în pătuţ, dar îmi amintesc clar jucăriile care apar în poză: căţelul de pluş galben, pe care dacă îl trăgeai de lesă, lătra, şi iepuraşul de pluş pe care l-am păstrat până printr-a opta, deşi avea sârma din urechi ruptă, şi celălalt căţel alb cu vestuţă în pătrăţele şi cu bască la fel aplecată ştrengăreşte peste o ureche buclată. ïmi amintesc de mine la unul sau doi ani, stând jos pe covor, sub masă, cerându-i mamei cîla şi palalu´ pentru jocul meu preferat. Puteam sta ore în şir să torn apa din sticla în pahar şi înapoi, minunându-mă cum dispărea apa treptat şi întrebându-mă unde se ducea (pe covor, făcând o baltă în jurul meu. De asta mama nu-mi dădea cîla şi palalu´ prea des.)

Dau pagina şi cad pe gânduri. Mâzgâlesc cu stiloul pe marginea foii ca să-l fac să scrie. Multă vreme n-am scris decât cu pixul şi acum literele sunt deformate, cuvintele parcă aruncate din varful peniţei. Albumul - pe care l-am confiscat ca să-mi lipesc numai pozele mele - e foarte vechi, de pe vremea când mama şi tata erau tineri. Are coperţi cartonate, verzi-lămâie, cu model verde-închis în relief şi cu un trandafir auriu imprimat în mijloc. Foile negre, tari, şi foile transparente şi foşnitoare dintre ele (pe care, mică fiind, le rupeam ca să copii pe ele portrete din cartea "Trecute vieţi de doamne şi domniţe") sunt ţinute laolaltă de şnurul galben, împletit, cu ciucuri la capete.

Aud apa din ibric fierbând alaturi şi pun stiloul jos ca să-mi mai fac o cafea. Mă gândesc că nu-mi place să scriu la calculator. Îl simt impresonal, detasat, mă blochează. Mă reaşez la masa şi mi se face dor de biroul de stejar din fosta "acasă". Biroul la care stăteam în după-amiezile de vară, cu ochii pierduţi pe fereastră, ore în şir, auzind vag, ca de pe altă lume, zgomotele de afară. Uneori citeam şi nu mai auzeam nimic în jurul meu, cu caietele de teme deschise în jur, ca să pot ascunde cartea în caz că venea mama să mă verifice. Observ cât de mult seamană acum scrisul meu cu al mamei. Gândurile îmi rătăcesc iar. Îmi amintesc când mama îmi transcria temele pe curat, ca să mă ajute să scriu mai frumos. Mă uitam la randurile ei caligrafice, la literele aliniate, cuminţi, rotunde, usor înclinate spre dreapta, şi mă chinuiam să le imit. Diferenţa se vedea întotdeauna. Scriam urât, dezordonat, îmi schimbam des stilul de scris. Nici acum nu pot zice că-l am format. Uneori scriu frumos, cu litere mici, caligrafice, în rânduri strânse şi ordonate ca niste şiruri de soldăţei de jucărie coloraţi. Alteori scriu aerisit, foarte aerisit, ca Ana, prietena mea cea dragă, cu litere mari, rotunde, ocupând un rând cu cinci cuvinte. Alteori scriu ca tata, cu litere drepte, ascuţite, un scris de om serios, cu picioarele pe pământ. Sau ca mama, acum, cu litere înghesuite şi aproape dezordonate, arătând ca un zid de ţepi mici, fără bucle. Încerc să scriu mai încet, mai frumos, dar degetele mi se răzvrătesc, n-au răbdare, de parcă mi-aş pierde ideile dacă nu m-aş grăbi.

Mă foiesc, nu-mi găsesc poziţia. De aia mi-e dor de biroul de acasă. Îmi aprind altă ţigară (oare de ce are alt gust când folosesc chibrituri? sau doar mi se pare mie?), mai iau o gura de cafea şi-mi amintesc când îl întrebasem odată, demult, pe tata, de ce fumează când îşi bea cafeaua. "Cafeaua fără ţigară n-are gust", mi-a zis el zâmbind, şi mie mi s-a părut o prostie, pentru că pe atunci amândouă mi se păreau amare, neplăcute. Îmi aduc aminte de episodul ăsta de fiecare dată când îmi beau cafeaua de dimineaţă şi-mi aprind, instinctiv, o ţigară.

Dau pagina albumului şi mă regăsesc pe mine cea de la 3 ani, în faţa bradului de Crăciun. Port o rochiţă roz cu lalele albe pe piept, am părul scurt (multă vreme l-am avut aşa, pentru că era subţire, "ca puful de pui" zicea mama, şi mi-l tundeau mereu ca să-l îndesească. Şi acum părul meu e moale şi fin), port ciorăpei albi de bumbac şi ghetuţe rosii şi sunt doar cu un cap mai înaltă decât păpuşa mea, Liliana cea blonda. Pe peretele din spate e un tapet care îl acoperă complet, reprezentând o pădure toamna, la care mă uitam câteodată ore întregi, aşezată pe covor. Pe Lili am avut-o până printr-a opta, o ţineam din nostalgie, deşi un ochi i se stricase, o mână era legată cu elastic, iar picioarele se bălăngăneau. Nu voiam s-o arunc pentru că mi se părea o cruzime faţă de păpuşa care îmi fusese tovarăş de joacă atâta vreme. În acea vară însă, tata a aruncat toate "vechiturile" din balcon, pe Lili, căţelul alb cu băscuţă, iepuraşul cu urechile îndoite, lebăda albastră pe care pluteam într-o altă poză de pe la 4 ani, la mare. Timp de câteva zile după aceea m-am simţit golită, o parte din copilăria mea fusese aruncată, mi se tăiasera punţile spre ea. Abia acum îmi dau seama că din vara aceea n-am mai putut să spun poveşti.

Pierd câteva minute gândindu-mă la după-amiaza aceea de vară când am încercat să-l conving pe tata să nu le arunce, pentru ca "îmi trebuie", deşi erau vechi şi stricate şi nu mă mai atingeam de ele.

Mă dor degetele, dezobişnuite de scrisul de mână. Dau pagina subţire şi mă uit la o altă fotografie, din alta vară. Aceeaşi Deni mică, blondă, de data asta purtând o rochiţă de mohair moale, albastră, şi ghetuţele maro "cu bombă", cum le ziceam eu atunci, pentru că limbile lor semănau la formă cu ciuperca unei explozii nucleare, pe care o văzusem eu într-o poză. Mă uitam serioasă la aparat, cu capul uşor plecat, cu guriţa întredeschisă. În minte îmi vin iarăşi după-amiezile calde şi liniştite de vară, de parcă toată copilăria mea a fost vara. Incerc să-mi amintesc ceva petrecut iarna şi-mi dau seama că nu ţin minte nimic până la 7 ani, în afară de Crăciunuri şi de revoluţie (aveam 4 ani pe atunci), dar nimic cu zăpadă.

Îmi aprind ultima ţigară din pachet. Trebuie să mă duc să-mi iau altul, şi atunci vraja scrisului se va rupe, şi mă voi aşeza din nou jos, în bucatarie, să termin cartea care mi-a dat atâta poftă să-mi aştern amintirile.Gândurile mi se risipesc, nu mai vor să curgă prin vârful peniţei. Inchid albumul şi privesc scrumul ţigării, pe care trebuie să-l scutur. Degetele nu mai au răbdare, scrisul se deformează, devine dezordonat, ilizibil. Gata. Punct.

Ia-ma acasa


O sa incep cu "casuta noastra", mai exact o magazie de-a bunicii in care, cand o gaseam libera, eu si vara-mea ne amenajam "casa": puneam toale pe jos, bucati de dantele la geam, busteni sau bostani in chip de scaune, o scandura pe alti doi dovleci era masa, desenele noastre erau pe pereti, lampa veche cu gaz a bunicii facea oficiu de bec (mai mult de decor, ca nu ne lasa bunica s-o aprindem, sa nu ne dam foc). Ce galagie era cand ajungeam in vacanta acolo si magazia era ocupata!... Saracii bunici, numai ei stiu cat i-am surzit sa ne-o elibereze de fiecare data...

Acolo ne ascundeam la amiaza, in loc sa dormim, ca sa povestim de baietii care ne placeau noua pe la scoala; acolo ne aduceam papusile si carpele sa le facem haine, ca bunica nu suferea parsivenia in casa, iar noi nu puteam croi fara sa insiram petice si ate peste tot; acolo ne aduceam mancarea, cand bunicul nu ne tragea de urechi sa venim la masa cu ei; acolo ne duceam si "prada" adunata in dupa-amiezile de haladuiala prin gradina si de cocotat prin copaci: mere, pere, visine, struguri verzi, zarzare crude, bucati de turta sterpelite din bucatarie, corcoduse si alte bunataturi; acolo primeam "vizitele" vecinelor de aceeasi varsta cu noi; acolo puneam la cale toate expeditiile de cautare a comorilor celor doi verisori mai mari (de fapt o cutie de plastic cu monezi ruginite, margele de plastic si alte nimicuri, pe care am reusit cumva s-o si ratacim, de nu m-a uitat Manu nici acuma) si celelalte jocuri care ne umpleau ziua, dintre care preferatele noastre era de-a indienii, de-a Robin Hood sau de-a Stefan cel Mare. Aveam si arcuri de papura cu sageti de trestie (cu care era sa-i scot un ochi sora-mii intr-o zi) si am fost cea mai fericita cand tata mi-a facut unul din lemn de corn, care nu se rupea cand il incordam mai tare si care trimitea sagetile mele mai departe decat ale vara-mii. Aveam si sabii de lemn, bineinteles, si coifuri de hartie, ca soldatii adevarati, si cand nu ne aratam vitejia dand iama prin gaini si curci ne ascundeam in casuta noastra sau pe vreo craca de corcodus si ne povesteam una alteia povesti cu eroii nostri.

Un alt coltisor de la bunici care mi-e drag e podul casei. Il exploram in dupa-amiezile molesite de caldura in care satul dormea si nu aveam cu cine sa ne jucam. Urcam cu grija scara, sa nu ne alunece piciorul si sa ne rupem gatul, intram in pod si ne opream langa usita, sa ni se obisnuiasca ochiul cu intunericul care incepea la cativa pasi mai incolo. In stanga noastra era un cufar cu malai, in care ne ingropam mainile pana la cot, placandu-ne mangaierea lui, si din care luam cate-un pumn sa dam la oi in loc de tarate. Altadata ne jucam iara de-a comoara, si desenam simboluri ciudate in faina, care cica erau indicii sau mesaje de amenintare din partea altor pirati care cautau si ei comoara.In dreapta erau alte lazi mai micute prin care scotoceam cu placere, stiind ca mereu era ceva frumos de gasit. Cateodata petice mai colorate decat ale noastre, panglici de tot felul si haine vechi, alteori erau carti sau caiete de-ale parintilor si verisorilor nostri de cand erau mici ca noi. Tin minte si acum un caiet de-al lui Manu cu multe desene pe care incercam sa le copiez si pe care l-am pierdut pe undeva, de am bocit cateva zile dupa el.Dupa ce terminam de jucat cu malaiul si de scormonit prin lazi, ne uitam dupa cuiburi de viespi. De obicei se ascundeau in zona umbroasa, dupa horn, asa ca inaintam cu grija, sa nu cumva sa dam de vreunul si sa-l starnim fara sa ne dam seama. Odata trecuta primejdia asta, podul era al nostru. Cel mai mult timp petreceam in capatul cel mai indepartat, unde se tineau nucile si prunele uscate, intelegeti voi de ce... Tin minte ca am coborat o data cu buzunarele pline de perje, pe care le mancam cu pofta sub ochii sora-mii, care nu stia ce-s alea, si i-am zis ca-s caradasti uscate. Ce mutra a facut...

Daca nu eram nici in casuta noastra, nici in pod, eram sigur prin vreun copac. In fata casei crestea un nuc imens, cu crengi groase, care ne placea pentru ca era usor de urcat in el si nu ne era frica sa cadem, din cauza ramurilor solide. In nuc ne era bine, ca era racoare mereu, oricat de calda ar fi fost ziua, in schimb erau multe furnici mari si negre pe care trebuia sa le evitam. In plus, bucataria de vara era tocmai dedesubt, iar daca bunica facea de mancare, noi eram afumate, de nu mai iesea mirosul vreo doua zile. De aceea preferam alti copaci, mai putin umbrosi, dar si mai lipsiti de pericole. Cum ar fi corcodusul. Se afla langa casuta noastra acoperita de vita de vie, prin care trebuia sa ne croim drum ca sa putem urca in copac. Doua dintre crengi se intindeau aproape vertical, fata in fata - alea erau bancile noastre. Puteam sta acolo ore intregi, sa palavragim si sa ne indopam cu corcoduse, si-n plus de acolo se vedea tot satul, de jur imprejur. Tot de acolo pandeam soseaua, in departare, in zilele cand trebuia sa vina ai nostri sa ne vada, sau duminicile cand se intorcea bunicul de la targ, cu sacosele pline de bunatati ascunse. Din corcodusul nostru au mai ramas acum doar cateva crengi betege.
In spatele casei, in vie, s-a gasit o vreme si un cires negru cu coroana deasa, din care se vedeau imprejurimile inca si mai bine, dar asa de inalt, ca saraca bunica venea adesea la trunchiul lui sa se roage de noi sa ne dam jos, pana nu ne-om sparge capul. Nu odata am facut glume proaste pe socoteala ei, manjindu-ne fruntea cu suc de cirese, de se speria biata bunica, dar niciodata nu ne-am rupt ceva.
Iarna, coltisorul nostru era dupa soba, unde si dormeam. Acolo ne adunam papusile si carpele si umpleam patucul de scame si resturi, de se lua bunica cu mainile de cap, sau ne aduceam piesele de lego si construiam pana ne plictiseam, apoi le lasam pe unde se nimerea, de nu o data ne-a injurat bunicul dupa ce calcase in vreo piesa... Alteori, cand nu mai aveam carpe sau chef de ele, aduceam din cusca pui de iepure, pe care ii tot dragaleam, imbracam in petice, infasam, pupam si strangeam in brate pana ni-i lua bunica, sa nu-i mai chinuim. Deasupra patucului se gaseau icoanele la care ne inchinam, ca niste fetite cuminti, dimineata si seara, pierdute in admiratie in fata ingerilor blonzi si a decoratiunilor de pe margini, si candela pe care bunica o aprindea duminica inainte de a merge la biserica.
Cand am crescut prea mult ca sa mai incapem in patucul de dupa soba, bunica ne-a expediat in cealalta casa, casa mare, unde se primeau oaspetii. In afara de cele doua camere in care nu se locuia si de tinda mare, mai era o camaruta, pe care o numeam paraivan, in care se afla un pat, o soba si un dulapior, si care servea mai ales de hram, cand bunica o folosea drept bucatarie, fiind mai aproape de camera unde mancau musafirii. In paraivan am petrecut toate vacantele de vara de pe la paispe ani incoace, singura cu vara-mea, ca bunicii dormeau dincolo. De cate ori nu ne-am culcat la ore tarzii de noapte, asa tarzii ca deveneau devreme, din cauza ca stateam la povesti si radeam ca nebunele, profitand ca nu mai era bunicul prin apropiere sa maraie la cea mai mica si neauzita soapta...



Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire