Blogger Template by Blogcrowds.

Adaposturile copilariei mele

O sa incep cu "casuta noastra", mai exact o magazie de-a bunicii in care, cand o gaseam libera, eu si vara-mea ne amenajam "casa": puneam toale pe jos, bucati de dantele la geam, busteni sau bostani in chip de scaune, o scandura pe alti doi dovleci era masa, desenele noastre erau pe pereti, lampa veche cu gaz a bunicii facea oficiu de bec (mai mult de decor, ca nu ne lasa bunica s-o aprindem, sa nu ne dam foc). Ce galagie era cand ajungeam in vacanta acolo si magazia era ocupata!... Saracii bunici, numai ei stiu cat i-am surzit sa ne-o elibereze de fiecare data...

Acolo ne ascundeam la amiaza, in loc sa dormim, ca sa povestim de baietii care ne placeau noua pe la scoala; acolo ne aduceam papusile si carpele sa le facem haine, ca bunica nu suferea parsivenia in casa, iar noi nu puteam croi fara sa insiram petice si ate peste tot; acolo ne aduceam mancarea, cand bunicul nu ne tragea de urechi sa venim la masa cu ei; acolo ne duceam si "prada" adunata in dupa-amiezile de haladuiala prin gradina si de cocotat prin copaci: mere, pere, visine, struguri verzi, zarzare crude, bucati de turta sterpelite din bucatarie, corcoduse si alte bunataturi; acolo primeam "vizitele" vecinelor de aceeasi varsta cu noi; acolo puneam la cale toate expeditiile de cautare a comorilor celor doi verisori mai mari (de fapt o cutie de plastic cu monezi ruginite, margele de plastic si alte nimicuri, pe care am reusit cumva s-o si ratacim, de nu m-a uitat Manu nici acuma) si celelalte jocuri care ne umpleau ziua, dintre care preferatele noastre era de-a indienii, de-a Robin Hood sau de-a Stefan cel Mare. Aveam si arcuri de papura cu sageti de trestie (cu care era sa-i scot un ochi sora-mii intr-o zi) si am fost cea mai fericita cand tata mi-a facut unul din lemn de corn, care nu se rupea cand il incordam mai tare si care trimitea sagetile mele mai departe decat ale vara-mii. Aveam si sabii de lemn, bineinteles, si coifuri de hartie, ca soldatii adevarati, si cand nu ne aratam vitejia dand iama prin gaini si curci ne ascundeam in casuta noastra sau pe vreo craca de corcodus si ne povesteam una alteia povesti cu eroii nostri.

Un alt coltisor de la bunici care mi-e drag e podul casei. Il exploram in dupa-amiezile molesite de caldura in care satul dormea si nu aveam cu cine sa ne jucam. Urcam cu grija scara, sa nu ne alunece piciorul si sa ne rupem gatul, intram in pod si ne opream langa usita, sa ni se obisnuiasca ochiul cu intunericul care incepea la cativa pasi mai incolo. In stanga noastra era un cufar cu malai, in care ne ingropam mainile pana la cot, placandu-ne mangaierea lui, si din care luam cate-un pumn sa dam la oi in loc de tarate. Altadata ne jucam iara de-a comoara, si desenam simboluri ciudate in faina, care cica erau indicii sau mesaje de amenintare din partea altor pirati care cautau si ei comoara.In dreapta erau alte lazi mai micute prin care scotoceam cu placere, stiind ca mereu era ceva frumos de gasit. Cateodata petice mai colorate decat ale noastre, panglici de tot felul si haine vechi, alteori erau carti sau caiete de-ale parintilor si verisorilor nostri de cand erau mici ca noi. Tin minte si acum un caiet de-al lui Manu cu multe desene pe care incercam sa le copiez si pe care l-am pierdut pe undeva, de am bocit cateva zile dupa el.Dupa ce terminam de jucat cu malaiul si de scormonit prin lazi, ne uitam dupa cuiburi de viespi. De obicei se ascundeau in zona umbroasa, dupa horn, asa ca inaintam cu grija, sa nu cumva sa dam de vreunul si sa-l starnim fara sa ne dam seama. Odata trecuta primejdia asta, podul era al nostru. Cel mai mult timp petreceam in capatul cel mai indepartat, unde se tineau nucile si prunele uscate, intelegeti voi de ce... Tin minte ca am coborat o data cu buzunarele pline de perje, pe care le mancam cu pofta sub ochii sora-mii, care nu stia ce-s alea, si i-am zis ca-s caradasti uscate. Ce mutra a facut...

Daca nu eram nici in casuta noastra, nici in pod, eram sigur prin vreun copac. In fata casei crestea un nuc imens, cu crengi groase, care ne placea pentru ca era usor de urcat in el si nu ne era frica sa cadem, din cauza ramurilor solide. In nuc ne era bine, ca era racoare mereu, oricat de calda ar fi fost ziua, in schimb erau multe furnici mari si negre pe care trebuia sa le evitam. In plus, bucataria de vara era tocmai dedesubt, iar daca bunica facea de mancare, noi eram afumate, de nu mai iesea mirosul vreo doua zile. De aceea preferam alti copaci, mai putin umbrosi, dar si mai lipsiti de pericole. Cum ar fi corcodusul. Se afla langa casuta noastra acoperita de vita de vie, prin care trebuia sa ne croim drum ca sa putem urca in copac. Doua dintre crengi se intindeau aproape vertical, fata in fata - alea erau bancile noastre. Puteam sta acolo ore intregi, sa palavragim si sa ne indopam cu corcoduse, si-n plus de acolo se vedea tot satul, de jur imprejur. Tot de acolo pandeam soseaua, in departare, in zilele cand trebuia sa vina ai nostri sa ne vada, sau duminicile cand se intorcea bunicul de la targ, cu sacosele pline de bunatati ascunse. Din corcodusul nostru au mai ramas acum doar cateva crengi betege.
In spatele casei, in vie, s-a gasit o vreme si un cires negru cu coroana deasa, din care se vedeau imprejurimile inca si mai bine, dar asa de inalt, ca saraca bunica venea adesea la trunchiul lui sa se roage de noi sa ne dam jos, pana nu ne-om sparge capul. Nu odata am facut glume proaste pe socoteala ei, manjindu-ne fruntea cu suc de cirese, de se speria biata bunica, dar niciodata nu ne-am rupt ceva.
Iarna, coltisorul nostru era dupa soba, unde si dormeam. Acolo ne adunam papusile si carpele si umpleam patucul de scame si resturi, de se lua bunica cu mainile de cap, sau ne aduceam piesele de lego si construiam pana ne plictiseam, apoi le lasam pe unde se nimerea, de nu o data ne-a injurat bunicul dupa ce calcase in vreo piesa... Alteori, cand nu mai aveam carpe sau chef de ele, aduceam din cusca pui de iepure, pe care ii tot dragaleam, imbracam in petice, infasam, pupam si strangeam in brate pana ni-i lua bunica, sa nu-i mai chinuim. Deasupra patucului se gaseau icoanele la care ne inchinam, ca niste fetite cuminti, dimineata si seara, pierdute in admiratie in fata ingerilor blonzi si a decoratiunilor de pe margini, si candela pe care bunica o aprindea duminica inainte de a merge la biserica.
Cand am crescut prea mult ca sa mai incapem in patucul de dupa soba, bunica ne-a expediat in cealalta casa, casa mare, unde se primeau oaspetii. In afara de cele doua camere in care nu se locuia si de tinda mare, mai era o camaruta, pe care o numeam paraivan, in care se afla un pat, o soba si un dulapior, si care servea mai ales de hram, cand bunica o folosea drept bucatarie, fiind mai aproape de camera unde mancau musafirii. In paraivan am petrecut toate vacantele de vara de pe la paispe ani incoace, singura cu vara-mea, ca bunicii dormeau dincolo. De cate ori nu ne-am culcat la ore tarzii de noapte, asa tarzii ca deveneau devreme, din cauza ca stateam la povesti si radeam ca nebunele, profitand ca nu mai era bunicul prin apropiere sa maraie la cea mai mica si neauzita soapta...



3 comments:

Exceptionala descriere. La un moment dat credeam ca citesc ceva de Ionel Teodoreanu. Continua cu texte de genul acesta pentru ca se simte ca ai nu doar talent, dar... ceea ce este si mai important, ai ce spune.
Dupa cum spunea A. de S. Exupery: "Toti oamenii mari au fost mai intai copii. Numai ca putini dintre ei isi mai amintesc".

10 mai 2008 la 22:02  

M-am inrosit si am un zambet de la o ureche la alta de placere. La Medeleni a fost multa vreme romanul meu preferat, iar Exupery e pe lista mea de most favourites all time. Sa nu mai zic de "Micul Print", carte de capatai. Deci, I love you :p
Sa stii ca o sa continui, pentru ca mult as vrea sa fiu iar copil...

12 mai 2008 la 12:32  

Draga denisa tu ai dreptate ce spui despre Frantuzi .
Fii tu sigura ce-ti spun ca eu nu voi uita toata viata ce patesc si ce am patit aici in tara PEDOPHILILOR si a IMBECILILOR !

coloanadeinimi.wordpress.com

17 aprilie 2010 la 14:28  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire