Acum 9 ani
Postări
Se afișează postările cu eticheta pe coclauri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pe coclauri. Afișați toate postările
În ultima zi de vacanţă, epuizaserăm toată lista de locuri de vizitat, dar perspectiva de a sta închişi în casă nu ne încânta pe nici unul. Uitându-mă pe harta regiunii, am văzut că se pomenea de existenţa unor menhiruri şi dolmene nu departe de noi. Existentă improbabilă pentru Dani, căci nu sudul Franţei e cunoscut pentru relicvele neolitice... M-am uitat totuşi pe net şi şi am văzut că erau vreo două la Bélesta şi vreo patru la Caixas, amândouă orăşelele nu departe de aici. Cum GPSul zicea că le putem vizita pe ambele într-o singură zi, fiind vreo 80 de kilometri cu totul, am pornit la drum.
Am trecut prin munţi, dar ăştia nu erau de cremene sur şi neted ca cei pe care i-am tot văzut timp de două săptămâni, ci dintr-o piatră gălbuie bătând uneori înspre culoarea lutului. Arătau a câmp de bătălie: stânci de toate mărimile ieşind din pământ fără nici o ordine, peste tot, înclinate, răsturnate, sparte, altele rostogolite pe deasupra, printre ele pietre de toate naţiile, să zici că s-a încreţit pământul deodată şi pe urmă a plouat cu bolovani. Peste toate astea încercase să crească o iarbă care pe alocuri era galbenă de sete şi pe unde s-a putut, s-au agăţat tufişuri. Erau sălbatici, neprimitori, zbuciumati, dar infinit mai interesanţi decât piatra seacă dinainte.
În Bélesta voiam să găsim un menhir numit, pe site, Pierre plantée. Fata de la ghişeul castelului ne-a explicat cum să ajungem, ba chiar ne-a dat şi o hartă. Era simplu, dar tot am bâjbâit un pic că na, fără GPS... Drumul pe care cică trebuia s-o luăm era drum de ţară, deşi fusese în tinereţea lui asfaltat, şi trecea prin nişte câmpuri şi nişte vii. Mă tot uitam în dreapta şi în stânga, să văd dolmenul -€“ în capul meu un chetroi din ăla înalt şi oval, daa€™ de fapt ăla e menhir... eh, detalii -€“ şi n-am văzut decât un nene şi o tanti care opriseră maşina lângă o vie şi furau struguri. Sigur nu erau proprietarii, că nenea s-a uitat la noi cu o mutră... urât era! ceva între „Fuck fuck fuck fuck” şi „daca se opresc, îi omor şi-i îngrop în vie, să nu afle nimeni ce făceam”. Din fericire, pentru noi sau pentru ei, nu ne-am oprit, că fata ne zisese de un panou galben şi nu văzusem nici unul încă, aşa că hoţii au scăpat cu strugurii-n sac. Am dat în sfârşit de el într-un vârv de deal, arătând spre o cărăruşă care se pierdea prin iarbă şi printre tufe de mure (care mi-au făcut mare poftă, dar al meu e convins că tot ce nu e în cutie de plastic, e otrăvitor). La capătul ei se vedea o grămadă de pietre, fază la care evident el a râs că „pentru asta am venit? N-o să ai decât două poze de făcut, una din faţă şi una din spate”, dar am ţinut să mă duc să văd.
Dolmenul nu era, într-adevăr, deloc mare. Închipuiţi-vă un fel de ... cilindru, nu-mi vine mai bine acuma,
cu diametrul de vreo trei metri şi înalt de unul, zidit (cât se poate zidi când nu ştii ce-i aia mortar să ţină laolaltă) din rânduri-rânduri de pietre puse una peste alta.În partea opusă cărării se deschidea un fel de coridor spre mijloc, unde se afla dolmenul în sine, cu formă tipică, doi bolovani peste care era o lespede. Nici asta nu depăşea doi metri, aşa al meu nu mai putea de râs. Sunt convinsă însă că nu asta era pe net, unde zicea de o „Pierre plantée” de vreo patru metri, care s-a răsturnat şi s-a spart. Un menhir adică. De piticania asta nu scria nimic, nici măcar pe panouri. E evident interesul pe care şi-l dau locuitorii pentru el, nu? Că doar n-are vreo două mii de ani vechime, dar cum nu aduce vizitatori, cui îi pasă. Abia când ne-am întors în Paris m-am uitat mai atent pe net, că la hotel aveam doar pe telefon, şi cică Pierre plantée aia nu era chiar la Bélesta, numai un pic mai departe... la vreo sută de kilometri, aşa. Eh, o bagatelă. Dar măcar am aflat ce e cu dolmenul fără nume, pierdut printre tufe: se numeşte, în catalană, Moli del Vent, adică Moara de Vânt, şi de fapt cică are zece metri diametru. Ori înseamnă că nu ştiu eu cum arată zece metri, ori s-au încurcat aia la măsurat... Ca să nu mai spun că cică lespedea are zece tone, deşi are maxim, dar maxim doi metri lungime şi nici jumate de metru grosime, în capătul cel mai solid. Oricum, ne-am zis că la Caixas om găsi unele mai breze. Şi cică era la numai 17 km...
Prima bucată de drum a fost ok, deşi era prin munte, la înălţime, serpentine, chestii, ştiţi cum e, dar măcar pe marginea şoselei era bordură şi se putea circula la 50-60 km/h, chiar când trebuiau să treacă două maşini una lângă alta. Nu mult dup-aia însă, după ce am trecut de un ultim sătuc, am dat de un drum de munte cum îmi scoate mie peri albi, adică opusul celui de mai sus. Strâmt ca naiba, de te puteai gândi că noi suntem pe margine şi dacă trece altul venind din faţă... nu ştiu unde o să-i facem loc; serpentine în ac de păr una după alta, urcuş nu glumă, peisaj în jos de te lua cu ameţeală, totul făcând să nu poţi conduce cu mai mult de 20-30, decât să fii nebun. GPS-ului nu-i păsa că i-am zis că vrem drumul cel mai scurt spre Caixas, pentru el şoseaua era înregistrată cu limita de 70, el a calculat la 70 şi basta. Şi tot urcăm, şi tot luăm curbele şi tot nu se mai termină, când credeam că am făcut zece kilometri de fapt trecuseră doar cinci, şi timpul trecea, şi venea seara...
În sfârşit, urcând o culme împădurită, ne sare-n drum un panou cât se poate de regulamentar, nu cât o foaie de agendă ca celălalt, cu simbolul codului rutier cu tot, zicând „Dolmen”. Al meu a ezitat, s-a gândit, s-a răzgândit, s-a frecat, până la urmă am zis să mergem să vedem. Numai că drumul care ducea acolo nu i-a plăcut; era larg într-adevăr, cât să treacă trei maşini şi să mai fie şi parcate, dar nu era terminat, adică asfaltat. Lui i se părea şi abrupt, deci nu voia să se bage cu maşina. Până la urmă, am propus să urcăm pe jos până pe vârful dealului, şi dacă de acolo nu se vede dolmenul, să ne întoarcem. La jumatea drumului, a început să spună că poate mai bine încercam cu maşina, că nu e aşa abrupt şi că totuşi pare departe; dup-aia că nu, că e târziu şi suntem în munţi şi acuş se lasă seara, aşa că mai bine să ne vedem ajunşi jos cât mai repede; da'€™ parcă mai bine să luăm maşina; da'€™ lasă că vedem dolmenuri în Caixas. Până la urmă am zis şi eu ca el, lasă că mai sunt altele, hai să mergem. Că nu îmi surâdea ideea să mă trambalez prin serpentinele alea la lăsatul întunericului, că mă stresau destul şi aşa. Decizie proastă, după cum o să vedeţi...
Şi am plecat iar, şi am şerpuit, şi am urcat, şi am coborât, şi nu se mă termina... în sfârşit, vedem un panou zicând Caixas, ne bucurăm, pe urmă vedem că orăşelul e de fapt sătuc, ba chiar aşezare, adică o mână de case împrăştiate pe munte. S-a dovedit că are o sută şi ceva de locuitori, în medie patru pe kilometru pătrat. GPS-ul ne-a dus pe o uliţă fără ieşire, unde era primăria, şi restul satului tocma peste hău, în partea cealaltă. Cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea nici urmă de dolmen, menhir sau orice altceva mai vechi de douăzeci de ani. Şi la cât de prăpădit arăta cătunul, cu siguranţă nu era nici un oficiu turistic să ne îndrume spre afurisitele de pietroaie. M-a lovit o dezamăgire... Umblaserăm toată ziua pe coclauri şi degeaba, că dolmenele erau sigur prin pădure şi nu aveam de gând să mă întorc pe munte. Aş fi întrebat prin sat, dar pe cine să întrebi, că era mai pustiu ca la bunica după ce se întorc vacile. Nici nu mai avem chef, mă simţeam descurajată. Al meu, să mă mai îmbuneze, mi-a zis că măcar am vizitat locurile, şi dreptu-i că era pitoresc, dar pentru altceva venisem eu...
Şi aşa s-a terminat marea aventură, dacă m-am trezit şi eu la lăsata secului să umblu după resturi de celţi pe coclauri. Dar simt o nouă pasiune care se trezeşte, sau mai bine zis de care îmi amintesc, că pe când eram mică am vrut să mă fac arheolog. Printre altele.
Am trecut prin munţi, dar ăştia nu erau de cremene sur şi neted ca cei pe care i-am tot văzut timp de două săptămâni, ci dintr-o piatră gălbuie bătând uneori înspre culoarea lutului. Arătau a câmp de bătălie: stânci de toate mărimile ieşind din pământ fără nici o ordine, peste tot, înclinate, răsturnate, sparte, altele rostogolite pe deasupra, printre ele pietre de toate naţiile, să zici că s-a încreţit pământul deodată şi pe urmă a plouat cu bolovani. Peste toate astea încercase să crească o iarbă care pe alocuri era galbenă de sete şi pe unde s-a putut, s-au agăţat tufişuri. Erau sălbatici, neprimitori, zbuciumati, dar infinit mai interesanţi decât piatra seacă dinainte.
În Bélesta voiam să găsim un menhir numit, pe site, Pierre plantée. Fata de la ghişeul castelului ne-a explicat cum să ajungem, ba chiar ne-a dat şi o hartă. Era simplu, dar tot am bâjbâit un pic că na, fără GPS... Drumul pe care cică trebuia s-o luăm era drum de ţară, deşi fusese în tinereţea lui asfaltat, şi trecea prin nişte câmpuri şi nişte vii. Mă tot uitam în dreapta şi în stânga, să văd dolmenul -€“ în capul meu un chetroi din ăla înalt şi oval, daa€™ de fapt ăla e menhir... eh, detalii -€“ şi n-am văzut decât un nene şi o tanti care opriseră maşina lângă o vie şi furau struguri. Sigur nu erau proprietarii, că nenea s-a uitat la noi cu o mutră... urât era! ceva între „Fuck fuck fuck fuck” şi „daca se opresc, îi omor şi-i îngrop în vie, să nu afle nimeni ce făceam”. Din fericire, pentru noi sau pentru ei, nu ne-am oprit, că fata ne zisese de un panou galben şi nu văzusem nici unul încă, aşa că hoţii au scăpat cu strugurii-n sac. Am dat în sfârşit de el într-un vârv de deal, arătând spre o cărăruşă care se pierdea prin iarbă şi printre tufe de mure (care mi-au făcut mare poftă, dar al meu e convins că tot ce nu e în cutie de plastic, e otrăvitor). La capătul ei se vedea o grămadă de pietre, fază la care evident el a râs că „pentru asta am venit? N-o să ai decât două poze de făcut, una din faţă şi una din spate”, dar am ţinut să mă duc să văd.
Dolmenul nu era, într-adevăr, deloc mare. Închipuiţi-vă un fel de ... cilindru, nu-mi vine mai bine acuma,
cu diametrul de vreo trei metri şi înalt de unul, zidit (cât se poate zidi când nu ştii ce-i aia mortar să ţină laolaltă) din rânduri-rânduri de pietre puse una peste alta.În partea opusă cărării se deschidea un fel de coridor spre mijloc, unde se afla dolmenul în sine, cu formă tipică, doi bolovani peste care era o lespede. Nici asta nu depăşea doi metri, aşa al meu nu mai putea de râs. Sunt convinsă însă că nu asta era pe net, unde zicea de o „Pierre plantée” de vreo patru metri, care s-a răsturnat şi s-a spart. Un menhir adică. De piticania asta nu scria nimic, nici măcar pe panouri. E evident interesul pe care şi-l dau locuitorii pentru el, nu? Că doar n-are vreo două mii de ani vechime, dar cum nu aduce vizitatori, cui îi pasă. Abia când ne-am întors în Paris m-am uitat mai atent pe net, că la hotel aveam doar pe telefon, şi cică Pierre plantée aia nu era chiar la Bélesta, numai un pic mai departe... la vreo sută de kilometri, aşa. Eh, o bagatelă. Dar măcar am aflat ce e cu dolmenul fără nume, pierdut printre tufe: se numeşte, în catalană, Moli del Vent, adică Moara de Vânt, şi de fapt cică are zece metri diametru. Ori înseamnă că nu ştiu eu cum arată zece metri, ori s-au încurcat aia la măsurat... Ca să nu mai spun că cică lespedea are zece tone, deşi are maxim, dar maxim doi metri lungime şi nici jumate de metru grosime, în capătul cel mai solid. Oricum, ne-am zis că la Caixas om găsi unele mai breze. Şi cică era la numai 17 km...Prima bucată de drum a fost ok, deşi era prin munte, la înălţime, serpentine, chestii, ştiţi cum e, dar măcar pe marginea şoselei era bordură şi se putea circula la 50-60 km/h, chiar când trebuiau să treacă două maşini una lângă alta. Nu mult dup-aia însă, după ce am trecut de un ultim sătuc, am dat de un drum de munte cum îmi scoate mie peri albi, adică opusul celui de mai sus. Strâmt ca naiba, de te puteai gândi că noi suntem pe margine şi dacă trece altul venind din faţă... nu ştiu unde o să-i facem loc; serpentine în ac de păr una după alta, urcuş nu glumă, peisaj în jos de te lua cu ameţeală, totul făcând să nu poţi conduce cu mai mult de 20-30, decât să fii nebun. GPS-ului nu-i păsa că i-am zis că vrem drumul cel mai scurt spre Caixas, pentru el şoseaua era înregistrată cu limita de 70, el a calculat la 70 şi basta. Şi tot urcăm, şi tot luăm curbele şi tot nu se mai termină, când credeam că am făcut zece kilometri de fapt trecuseră doar cinci, şi timpul trecea, şi venea seara...
În sfârşit, urcând o culme împădurită, ne sare-n drum un panou cât se poate de regulamentar, nu cât o foaie de agendă ca celălalt, cu simbolul codului rutier cu tot, zicând „Dolmen”. Al meu a ezitat, s-a gândit, s-a răzgândit, s-a frecat, până la urmă am zis să mergem să vedem. Numai că drumul care ducea acolo nu i-a plăcut; era larg într-adevăr, cât să treacă trei maşini şi să mai fie şi parcate, dar nu era terminat, adică asfaltat. Lui i se părea şi abrupt, deci nu voia să se bage cu maşina. Până la urmă, am propus să urcăm pe jos până pe vârful dealului, şi dacă de acolo nu se vede dolmenul, să ne întoarcem. La jumatea drumului, a început să spună că poate mai bine încercam cu maşina, că nu e aşa abrupt şi că totuşi pare departe; dup-aia că nu, că e târziu şi suntem în munţi şi acuş se lasă seara, aşa că mai bine să ne vedem ajunşi jos cât mai repede; da'€™ parcă mai bine să luăm maşina; da'€™ lasă că vedem dolmenuri în Caixas. Până la urmă am zis şi eu ca el, lasă că mai sunt altele, hai să mergem. Că nu îmi surâdea ideea să mă trambalez prin serpentinele alea la lăsatul întunericului, că mă stresau destul şi aşa. Decizie proastă, după cum o să vedeţi...
Şi am plecat iar, şi am şerpuit, şi am urcat, şi am coborât, şi nu se mă termina... în sfârşit, vedem un panou zicând Caixas, ne bucurăm, pe urmă vedem că orăşelul e de fapt sătuc, ba chiar aşezare, adică o mână de case împrăştiate pe munte. S-a dovedit că are o sută şi ceva de locuitori, în medie patru pe kilometru pătrat. GPS-ul ne-a dus pe o uliţă fără ieşire, unde era primăria, şi restul satului tocma peste hău, în partea cealaltă. Cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea nici urmă de dolmen, menhir sau orice altceva mai vechi de douăzeci de ani. Şi la cât de prăpădit arăta cătunul, cu siguranţă nu era nici un oficiu turistic să ne îndrume spre afurisitele de pietroaie. M-a lovit o dezamăgire... Umblaserăm toată ziua pe coclauri şi degeaba, că dolmenele erau sigur prin pădure şi nu aveam de gând să mă întorc pe munte. Aş fi întrebat prin sat, dar pe cine să întrebi, că era mai pustiu ca la bunica după ce se întorc vacile. Nici nu mai avem chef, mă simţeam descurajată. Al meu, să mă mai îmbuneze, mi-a zis că măcar am vizitat locurile, şi dreptu-i că era pitoresc, dar pentru altceva venisem eu...
Şi aşa s-a terminat marea aventură, dacă m-am trezit şi eu la lăsata secului să umblu după resturi de celţi pe coclauri. Dar simt o nouă pasiune care se trezeşte, sau mai bine zis de care îmi amintesc, că pe când eram mică am vrut să mă fac arheolog. Printre altele.
Suntem în ţară de câteva zile. Voiam să petrecem o vacanţă întreagă la Botoşani, să-i arăt consortului orăşelul şi locurile pe unde am copilărit şi am hoinărit apoi, adolescentă fiind. Voiam să-l duc la ţară, să dormim în casa cea mare, la răcoare şi în miros de sânziene, să mâncăm castraveţi din via de la deal şi să mergem la pădure. Voiam să ne dăm împreună în leagănul făcut de tata, să ne trezim dimineaţă în miros de turte pe plită şi să le mâncăm înmuiate în lapte proaspăt muls, să mă înalţe în braţe ca să culeg corcoduşe pentru compot şi să hoinărim pe dealuri după fragi.
Mi-am dat seama repede însă că vacanţa o să fie mai puţin idilică decât o crezusem eu. Mai întâi şi-ntâi, căldură mare monşer! Cele 36 de grade după cele 25 ale Parisului l-au lăsat pe musiu cu limba scoasă şi lipsit de vlagă şi de interes. Oricum, după două zile deja vizitaserăm tot ce era de văzut în Botoşani, adică muzeul de istorie, că ăla etnografic era închis - şi era cel mai interesant - şi cam la atât se rezumă viaţa culturală pe aici. Altceva ce să-i mai arăt? Parcul Eminescu n-are nimic interesant, iar pietonalul Unirii l-am străbătut deja pe puţin de zece ori. La cinema nu putem merge că nu înţelege engleza şi în rest nu e nimic de făcut decât să te plimbi. Când eram în liceu, mi se părea mult mai mişto să stau în oraş, nu atât pentru ce se poate vedea (nimic), cât pentru pălăvrăgeala îndelungată cu diverşi amici, care mai de care mai interesanţi. Acum, majoritatea s-au împrăştiat cine ştie pe unde şi în plus, aţi încercat vreodată să integraţi un străin într-un grup, în condiţiile în care nici una din cele două părţi nu vorbeşte limba celeilalte, nici vreo limbă comună? Vă zic eu, e obositor. Dacă ar fi vorba numai de traducere simultană ar mai merge, dar trebuie să spun şi eu câte ceva, pe urmă să-i traduc lui împreună cu răspunsurile celorlalţi, să le zic să aştepte să răspundă şi el şi pe urmă să le traduc ce a spus. Cu atât mai greu când interlocutorul e bunica şi povesteşte ultimele bârfe din sat...
Voiam să stăm la ea măcar două zile, că face nişte turte nemaipomenite, mai ales cu compot de corcoduşe. Mai voiam şi să-i drămuiesc borcanele cu dulceaţă de trandafiri ca pe vremurile bune, acum cu participarea consortului în locul vară-mii, care mi-a fost o viaţă părtaşă la furturile de bunătăţuri diverse. Mă gândeam că bunica o să ne spună, după obiceiul ei, "ia cosiţi-mi şi mie curtea cât vă hodiniti", că de când s-a dus bunicul nu mai are cine să o îngrijească, şi că o să fac o mulţime de poze, profitând de vremea frumoasă.
Dar nu m-am gândit că lucrurile nu rămân veşnic aceleaşi, aşa cum
sunt ele în amintirile mele. Bunica încă se ţine bine, mişună încoace şi-ncolo aducând ciorbă, sarmale, ţuică, dulceaţă şi alte diverse cu care să ne îndoape, îi merge gura ca-nainte, îmi dă sfaturi cum că trebuie "să fiu cuminte, să nu ies din vorba socrilor, să nu răspund în faţa lor" şi altele asemenea - dar se vede că o prinde timpul din urmă. A trebuit să-i repet unele lucruri, fiindcă mi-a pus aceeaşi întrebare de de mai multe ori; curtea e neîngrijită, plină de crengi rupte de la ultima furtună, iarba până la genunchi, bucătăria de vară lăsată de izbelişte. Grădina de la deal nu mai avea gard, nici poartă, că bunicul nu mai e, să înjure vecinii de alături care l-au rupt mereu să facă focul cu şipcile şi care dintotdeauna au intrat la furat zarzăre, vişine şi cartofi. Acum s-a umplut de iarbă şi de buruieni crescute până la brâu, ca o grădină părăsită, de m-am zgâriat până-n gât. Măcar am iar picioare de golan, cum zicea mama, ca în tinereţe. Şi bunica ţinea atât de mult să fie casa curată lună, de ziceai că vine vreun mare general în inspecţie... Şi eu care aveam impresia că o să trăiască veşnic, că o să fie mereu femeia harnică şi plină de viaţă ca până acum câţiva ani, că n-o să se schimbe nimic în curte sau în casă... Toate mi s-au părut atât de mici şi de triste.Am fost şi la ţară în partea cealaltă, la rudele mamei, cu gândul să facem un grătar la mătuşa mea preferată, apoi să o luăm de-a dreptul peste deal până la casa bunicilor - nu voiam să merg pe drum, ca omul civilizat, fiindcă pe deal sunt fragi şi sânziene şi de acolo se vede tot satul, numai bine pentru poze - unde să rămânem peste noapte, iar dimineaţa să mergem la pădure, la Masa Tâlharilor. Primul scârţ, singurul unchi care ne putea să ne conducă peste cincisprezece kilometri peste coclauri până acolo era plecat la Bucureşti. Adio legendelor locale pe care i le povestisem consortului despre celebrul pietroi şi despre Balta Dracilor, aflată la picioarele lui. A rămas să mergem la pădurea banală de alături, eventual să culegem bureţi şi buruieni înflorite şi să prindem şopârle (hehe, mai ţii minte, Ralu, când ţi-a lăsat una coada în mână?).
După-amiaza a fost cum a fost, până a început să se înnoreze şi consortul să bodogănească ("dacă plouă, cum mergem la pădure, că nu vreau să mă bag prin noroi, de fapt şi pe drumuri o să fie noroi, n-are nici un haz să stăm dacă plouă" şi aşa mai departe), aşa ca ne-am grăbit să traversăm dealul înspre casa bunicilor. Acolo, altă pagubă: sânziene mai erau - şi cât de delicios miros! - dar fragii pesemne se trecuseră, că n-am găsit nici unul... De poze ale panoramei nici atât nu putea fi vorba, că se posomorâse cerul prea tare. Din ce în ce mai dezamăgită, am coborât în tăcere spre casă. Pe la jumătatea drumului, m-a întâmpinat o sclipire roşiatică: tufa de pomuşoară pe care o jinduiam cu toţii şi pentru care ne băteam care să ajungă primul la ţară să o mănânce. Plăcerea regăsirii gustului acrişor, care pişca limba, mi-a fost totuşi asumbrită de lipsa de entuziasm a lui Dani, care a refuzat uşor plictisit să guste, oricât am stăruit eu că ar fi bună.
Cu mâna plină de bobiţe roşii, am ajuns în sfârşit în faţa casei. Era să nu recunosc curtea. Înainte goală ca-n palmă, era acum năpădită de verdeaţă, iar în faţa pridvorului de lemn, unde aruncaseră pesemne bunicii - odihnească-se în pace... - sâmburi, creşteau acum vrejuri de pepene galben. Cu inima bătând, am împins uşa cu geam... M-a întâmpinat mirosul atât de cunoscut, de răcoare şi de praf de lut, de camere umbrite şi de bătrâneţe. M-am plimbat încet prin cele două încăperi. Totul era la locul lui: tocurile uşilor şi ale ferestrelor vopsite în albastru, tablourile pictate de unchiul Gică, perdelele scurte de etamină brodată, preşurile cu dungi pe care de atâtea ori le-am pus la aerisit... Realitatea m-a lovit brusc şi fără milă: lipsesc bunicii, au murit şi n-au să se mai întoarcă niciodată. M-am cuibărit în braţele lui Dani şi am început să plâng toate lacrimile pe care nu le-am plâns când mi s-a dat vestea, când eram atât de departe şi nu pricepeam pe deplin cât de definitiv au plecat, aşa cum am priceput în faţa casei goale. Lucrurile lor, hainele lor, mirosul lor erau acolo, puteam aproape să-mi închipui că-i aud vorbind în bucătărie, bunicul lângă bătrânul radio cu tranzistori, ascultând un post cu romanţe de pe vremea când era bunica fată, iar ea trebăluind pe lângă sobă şi mestecând în mămăligă. Dar degeaba încercam eu să însufleţesc locul cu fantome... N-am putut să mai rămân în casă, amintirile şi golul erau prea dureroase. Mi-am cerut iertare de la mama, i-am spus că mi-e peste puteri să mai stau acolo şi m-am întors la Botoşani.
Trecutul care mi-a fost atât de drag nu mai este, iar ce a mai rămas din el nu-mi mai stârneşte decât tristeţe. Poate e timpul să mă desprind, să nu mai visez şi să cresc...
A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.
Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...
Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.
Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie 
apărate de o mână de oameni.
Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.
Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că
toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.
Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.
Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi,
după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.
La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.
Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?
Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...
Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.
Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie 
apărate de o mână de oameni.Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.
Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că
toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.
Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi,
după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.
Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?
A doua zi, m-am trezit proaspată ca o floricică sub roua dimineţii (ce bine le potrivesc, ptiu! să nu mă deochi) când ne-a bătut soarele-n geam, adică pe la 7. Un record pentru mine, vă daţi seama. Am început ziua cu bucurie, fiindcă era aşa de frumos afară şi aşa senin şi călduţ de-mi venea să chiui. După un mic dejun copios, am coborât să ne plimbăm pe malurile Loarei, pe sub copacii proaspăt înmuguriţi, şi după ce m-am săturat de soare şi de miros de verdeaţă proaspătă, am pornit iar la drum.
Ţin să spun că Saumur a trecut pe primul loc în lista oraşelor mele preferate, e încă şi mai frumos
decât Blois (poate şi din cauză că era cerul senin) şi are un castel mai pe placul meu, adică fortificat şi construit din piatră gălbuie, care arată grozav în contrast cu cerul albastru închis; casele sunt albe cu acoperişuri negre şi roşii, străzile pavate coboară dinspre castel în oraş în trepte. Din păcate, se lucra la renovarea zidurilor, iar puţinul care se putea vizita era accesibil abia începând din aprilie. Am hoinărit în schimb pe străzile oraşului, ne-am făcut plinul de pliante la oficiul de turism si am oftat că nu mai aveam timp să vizităm toate minunăţiile din împrejurimi - locuinţe troglodite, muzee, ateliere de olărit, peşteri, castele, zoo...
E hotărât, o să ne întoarcem aici cândva mai spre vară, când toate frumuseţile oraşului o să fie disponibile: plimbări ghidate, călare sau în caleşti; croaziere pe Loara, în corăbioare cu pânze, de-a lungul satelor pitoreşti şi a bancurilor de nisip ce adăpostesc nenumărate soiuri de păsări; bazarul de antichităţi, de la cărţi până la mobile, din fiecare a doua duminică a lunii; concertele de orgă din luna mai; sărbătoarea naturii ce are loc în Brain-sur-Allonnes, site medieval; festivalurile şi concursurile de călărie a celebrei şcoli militare de echitaţie a Saumurului, "le Cadre Noir"; galeria neguţătorilor din secolul XIX; parcul "Piatră şi Lumină", cu miniaturi ale celor mai frumoase monumente ale zonei Loarei; cea mai mare carieră de sarcofage din Europa, din secolul al V-lea, în care primii troglodiţi şi-au săpat locuinţe, ferme, capele, cuptoare şi toate cele necesare pentru a supravieţui atacurilor vikingilor, plus alte 20 de situri subterane, printre care şi un sat de artizanat, restaurante, muzee, culturi de ciuperci, La Rose Bleue ce reuneşte ateliere de olărie şi expoziţii de artă; "Mina albastră" de ardezie şi atâtea altele.
Mai multe poze, ca de obicei, pe blogul foto.
decât Blois (poate şi din cauză că era cerul senin) şi are un castel mai pe placul meu, adică fortificat şi construit din piatră gălbuie, care arată grozav în contrast cu cerul albastru închis; casele sunt albe cu acoperişuri negre şi roşii, străzile pavate coboară dinspre castel în oraş în trepte. Din păcate, se lucra la renovarea zidurilor, iar puţinul care se putea vizita era accesibil abia începând din aprilie. Am hoinărit în schimb pe străzile oraşului, ne-am făcut plinul de pliante la oficiul de turism si am oftat că nu mai aveam timp să vizităm toate minunăţiile din împrejurimi - locuinţe troglodite, muzee, ateliere de olărit, peşteri, castele, zoo...E hotărât, o să ne întoarcem aici cândva mai spre vară, când toate frumuseţile oraşului o să fie disponibile: plimbări ghidate, călare sau în caleşti; croaziere pe Loara, în corăbioare cu pânze, de-a lungul satelor pitoreşti şi a bancurilor de nisip ce adăpostesc nenumărate soiuri de păsări; bazarul de antichităţi, de la cărţi până la mobile, din fiecare a doua duminică a lunii; concertele de orgă din luna mai; sărbătoarea naturii ce are loc în Brain-sur-Allonnes, site medieval; festivalurile şi concursurile de călărie a celebrei şcoli militare de echitaţie a Saumurului, "le Cadre Noir"; galeria neguţătorilor din secolul XIX; parcul "Piatră şi Lumină", cu miniaturi ale celor mai frumoase monumente ale zonei Loarei; cea mai mare carieră de sarcofage din Europa, din secolul al V-lea, în care primii troglodiţi şi-au săpat locuinţe, ferme, capele, cuptoare şi toate cele necesare pentru a supravieţui atacurilor vikingilor, plus alte 20 de situri subterane, printre care şi un sat de artizanat, restaurante, muzee, culturi de ciuperci, La Rose Bleue ce reuneşte ateliere de olărie şi expoziţii de artă; "Mina albastră" de ardezie şi atâtea altele.
Mai multe poze, ca de obicei, pe blogul foto.
(Va urma)
.jpg)
Următorul punct pe listă era Blois, "oraşul de piatră albă şi ardezie", unde s-a născut Ludovic al XII-lea, care a construit aici unul din primele castele renascentiste ale Franţei. Atât de frumos, încât şi regii Francisc I, Henri al II-lea şi Carol al IX-lea aveau să locuiască aici. De cum am ajuns,
norocul ne-a zâmbit: în timp ce scoteam aparatul ca să fotografiez o frumoasă biserică din faţa palatului, a ieşit soarele (şi a început lumea să mă sune să-mi ureze la mulţi ani şi alte cele, dar asta-i mai puţin important). Ne-am plimbat îndelung pe străzile înguste ale oraşului ce-şi păstrează fermecătorul aer medieval, înainte să ne îndreptăm spre castelul care domină Bloisul de la înălţimea colinei pe care a fost construit.
Era şi timpul să intrăm la adăpost, fiindcă cerul se acoperise şi începuse să picure. Deşi plănuiam să vizităm numai exteriorul şi apoi să o luăm înspre Saumur, ne-am răzgândit repejor, mai ales că faţada palatului şi ce se putea vedea din curtea interioară promitea mult. Am plătit cei 8 € ceruţi, am refuzat politicos vizita cu ghid (că-mi place să mă uit în linişte şi mai ales să nu se bage turiştii peste pozele mele) şi am intrat.
Castelul e format, de fapt, din patru castele de stiluri diferite, reunite în jurul unei curţii interioare: aripa medievală, construită în secolul al XIII-lea în stil gotic şi din care se mai păstrează doar sala seniorală; aripa Ludovic al III-lea, construită din cărămidă roşie şi piatră, în stil flamboaiant, care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase în apartamentele regale; aripa Francisc I, renascentistă, a cărei scară exterioară e faimoasă; şi în cele din urmă, aripa Gaston d'Orléans, neterminată, de o frumuseţe clasică franţuzească.
Cum, în tinereţile mele, eram pasionată de perioada asta a istoriei Franţei - am recitit "Tinereţile regelui Henri" până am lăsat-o fără coperţi, am învăţat arborele genealogic al regilor şi am împuiat capul prietenelor mele cu poveşti despre Margareta de Valois şi afurisita de maică-sa, Caterina de Medici - m-am plimbat cu încântare nemărginită prin palat, am mângâiat cu vârfurile degetelor înfloriturile de marmură ale scării, am ratat, de emoţie, nenumărate poze şi m-am lăsat cu greu târâtă afară.
Prezenţa regală şi-a lăsat amprenta asupra castelului: pe de o
parte sălile aurite, cu pereţii împodobiţi somptuos cu modele în culori bogate; pe de altă parte, amintiri funebre: ducele de Guise, capul catolicilor, a fost asasinat aici în decembrie 1588 pentru că reprezenta o ameninţare pentru rege, urmat a doua zi de fratele său, cardinalul de Lorena. La rândul ei, nu mult mai târziu, a murit de boală şi Caterina de Medici, în apartamentele ei aflate nu departe de cele ale fiului său Carol al IX-lea, la picioarele căruia se zice că s-a târât Henri de Guise ca să-şi dea sfârşitul .
norocul ne-a zâmbit: în timp ce scoteam aparatul ca să fotografiez o frumoasă biserică din faţa palatului, a ieşit soarele (şi a început lumea să mă sune să-mi ureze la mulţi ani şi alte cele, dar asta-i mai puţin important). Ne-am plimbat îndelung pe străzile înguste ale oraşului ce-şi păstrează fermecătorul aer medieval, înainte să ne îndreptăm spre castelul care domină Bloisul de la înălţimea colinei pe care a fost construit.Era şi timpul să intrăm la adăpost, fiindcă cerul se acoperise şi începuse să picure. Deşi plănuiam să vizităm numai exteriorul şi apoi să o luăm înspre Saumur, ne-am răzgândit repejor, mai ales că faţada palatului şi ce se putea vedea din curtea interioară promitea mult. Am plătit cei 8 € ceruţi, am refuzat politicos vizita cu ghid (că-mi place să mă uit în linişte şi mai ales să nu se bage turiştii peste pozele mele) şi am intrat.
Castelul e format, de fapt, din patru castele de stiluri diferite, reunite în jurul unei curţii interioare: aripa medievală, construită în secolul al XIII-lea în stil gotic şi din care se mai păstrează doar sala seniorală; aripa Ludovic al III-lea, construită din cărămidă roşie şi piatră, în stil flamboaiant, care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase în apartamentele regale; aripa Francisc I, renascentistă, a cărei scară exterioară e faimoasă; şi în cele din urmă, aripa Gaston d'Orléans, neterminată, de o frumuseţe clasică franţuzească.Cum, în tinereţile mele, eram pasionată de perioada asta a istoriei Franţei - am recitit "Tinereţile regelui Henri" până am lăsat-o fără coperţi, am învăţat arborele genealogic al regilor şi am împuiat capul prietenelor mele cu poveşti despre Margareta de Valois şi afurisita de maică-sa, Caterina de Medici - m-am plimbat cu încântare nemărginită prin palat, am mângâiat cu vârfurile degetelor înfloriturile de marmură ale scării, am ratat, de emoţie, nenumărate poze şi m-am lăsat cu greu târâtă afară.
Prezenţa regală şi-a lăsat amprenta asupra castelului: pe de o
parte sălile aurite, cu pereţii împodobiţi somptuos cu modele în culori bogate; pe de altă parte, amintiri funebre: ducele de Guise, capul catolicilor, a fost asasinat aici în decembrie 1588 pentru că reprezenta o ameninţare pentru rege, urmat a doua zi de fratele său, cardinalul de Lorena. La rândul ei, nu mult mai târziu, a murit de boală şi Caterina de Medici, în apartamentele ei aflate nu departe de cele ale fiului său Carol al IX-lea, la picioarele căruia se zice că s-a târât Henri de Guise ca să-şi dea sfârşitul . Cum ziua era pe sfârşite când am ieşit din castel, ne-am urcat în maşină ca să parcurgem ultima etapă a zilei, drumul până la hotelul unde aveam să tragem peste noapte. În descrierea lui spunea că e "amenajat într-un vechi conac burghez din secolul al XVIII-lea", vă închipuiţi deci încântarea mea. Îmi imaginam interiorul învechit, cu mobile "de pe vremuri", un loc care să mă facă să uit că ne aflăm în secolul XXI. Ţi-ai găsit. În loc să-i exploateze potenţialul în direcţia asta, mai ales că se află într-un sătuc cu case de piatră, pe malul Loarei, proprietarii s-o fi gândit că-i mai interesant să-l amenajeze în stil ultramodern. Ca să nu mai spun că din interiorul original al conacului nu mai rămăsese nimic, că mă îndoiesc că holurile lungi şi înguste, cu un maximum de camere de o parte şi de alta (44 în total), existau în planurile conacului prin 1700. Dezamăgire, deci, deşi nu le pot reproşa nimic din punct de vedere al confortului oferit.
Când s-a lăsat seara, am pornit pe jos în căutarea unui loc unde să mâncăm. Surpriză (oare?...), toate restaurantele anunţate de hartă erau închise ori de negăsit. O mai mare surpriză însă a fost liniştea mormântală şi pustiul ce stăpâneau în sat. Ai fi zis că eram într-un sătuc medieval ai cărui locuitori se baricadează în case, cu obloanele închise, de la căderea întunericului, şi nu mai îndrăznesc nici să mişte, de frica vampirilor sau a altor lighioane nocturne. N-am avut deci pe cine să întrebăm unde ne-am putea ospăta, aşa că ne-am întors la hotel după maşină şi am pornit la nimereală înspre Saumur, poate-poate om găsi ceva.
După vreo jumate de oră de rătăcit prin cele pustietăţuri şi câteva opriri la diverse restaurante cu preţuri incredibile (70 € meniul de persoană, hai mai dă-o-n pisici), am dat peste unul sub al cărui nume banal - "Cele 4 anotimpuri" - se afişa un meniu cu feluri de mâncare la ale căror nume îţi lăsa gura apă (rondelele de iepure cu prune şi sos de zarzăre au fost un vis) şi cu preţuri numai bune. Spun cu mâna pe inimă că n-am mâncat niciodată ceva atât de bun, de bine gătit şi de surprinzător în combinaţia ingredientelor. Cu burta plină şi pe deplin mulţumiţi, ne-am întors acasă şi am dormit ca nişte prunci până la răsăritul soarelui.
(Va urma)
Am plecat de acasă devreme, că Dani voia să evite ambuteiajele de pe autostrada de periferie. Cum eu m-am învăţat că trezitul de dimineaţă înseamnă pe undeva înspre ora 11, am adormit în maşină de cum s-a încălzit un pic (ghinion, ziua începea cu frig ca-n decembrie). În apărarea mea, ţin să spun că era înnorat, plus o ceaţă de nu vedeai decât până-n marginea autostrăzii (bine, şi în faţă, dar oricum în direcţia aia erau numai maşini, deci nimic interesant de văzut), oricine ar fi adormit de la atâta monotonie. Acum că mă gândesc, mă bucur că n-a adormit şi Dani, nu ştiu cum a reuşit, că eu n-aş fi putut. Închid paranteza, dac-am deschis vreuna, şi termin cu umblatul prin bălării.
Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).
Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).
(Va urma)
Deşi nu s-ar putea spune că-s aici în fiecare zi, vreau să vă anunţ că dispar pentru două zile. Dani mi-a propus să folosim unul din cadourile de nuntă - o noapte preplătită la un hotel la alegerea noastră - ca să îmi îndeplinesc una din cele mai aprinse dorinţe ale mele de multă vreme: să vizitez castelele de pe Loara.
Plecăm mâine dimineaţă, în jur de 8, trecem prin Orléans, vizităm satul şi castelul Talcy (medieval cum îmi place mie), apoi alegem între a ne plimba prin Blois sau prin Saumur. Rămânem peste noapte la un hotel amenajat într-un fost conac burghez, cu parc (iai, bucuria mea), iar poimâine vizităm un alt castel, Chinon, apoi Orléansul în drum spre Paris.
E drept, două castele din ...nu ştiu câte îs de fapt, foarte multe, nu-i cine ştie ce, dar zăpăciţi cum suntem, am rezervat înainte să ne uităm la orare şi majoritatea se deschid abia din aprilie. Mă consolez cu ideea că un alt coup de coeur de-al meu (un fel de dragoste la prima vedere, aşa, da' mai scurtă) - castelul Chambord - e la doar o oră şi ceva depărtare de Paris şi îl putem vizita altă dată.
Sper numai să se înşele cei de la meteo şi, în loc de nori, ploaie şi/ sau lapoviţă, să avem ceva soare, că am trei carduri de umplut cu poze şi-n plus îs friguroasă şi sensibibila rău. Să mă scuzaţi că-s prea obosită ca să fac o încheiere ca lumea, da' las' că mă răscumpăr eu mai încolo.
Ne vedem peste două zile!
PeSeu: uitai să vă zic că-i cu ocazia faptului că mâine fac dooşpatru de ani.
M-am plimbat azi prin Paris, in scopuri cumva turistice, caci venise Costin pe meleagurile frantujilor si cum voiam sa stau de vorba cu el si in viata reala, am zis sa imbinam utilul cu placutul si sa mai vaza si el cate ceva. Am umblat teleleu de la turn la opera, de la Tuileries la Luvru, p-orma de-a lungul Senei, la Conciergerie, Notre Dame, numai obiective, ce mai. Ei, si-n spate la Notre Dame, de fapt oleaca mai la vale, pe un pod, cum umblam brambura cautand statia de metrou, am dat peste oamenii astia care se pregateau s-o puna de-un jazz acolo, pe strada. Asa ca am stat si i-am ascultat, ba i-am si filmat un pic, numai ca saracul meu hashpeu degeaba face poze bunisoare, ca de filmat filmeaza ca o tigaie. Bucurati-va totusi de douaspatru de secunde de cantare.
Pe urma, cum am dat de statia de metrou, am vazut ca centrul Pompidou, ala uratu' de arata ca o uzina dezafectata si parasita in timpul reconstructiei, era la doi pasi de noi; si am zis sa-i arat si baietului ce uratenie au mai scornit niste cica artisti cica originali. I-am iertat insa datorita acestui omulet in rol de papusa mecanica si cantatoare, care m-a fermecat. Din pacate nu functiona si pe baza de card, ca nu mai aveam decat zece banuti in buzunare...
...sau unde as vrea sa fug acum si sa raman sa traiesc acolo.
Villafamés, Spania
Villafamés, Spania
Cand o sa fiu mare, o sa-mi cumpar o casuta aici, in care o sa vin sa-mi caut inspiratia.
( Pozele imi apartin si nu pot fi preluate sub nici un motiv.)
Azi aveam programare la oftalmolog. Cum nu stiam unde-i, l-am intrebat ieri pe nenea Google Maps si mi-a zis ca nu-i departe. De fapt, imi spunea ca respectivul cabinet e la 3 minute de mers pe jos. Asa ca azi, dupa indelungi deliberari cu mine insami pe tema "cu ce sa ma incalt" - ca doar sunt fata, nu - m-am hotarat sa-mi iau pantofiorii mei negri, adorabili si sexy si tocuri de 12 cm. Ca o precizare, am obiceiul sa port tocuri tot timpul si antrenamentul necesar sa port unele atat de 
inalte, deci nu-i o decizie sinucigasa, da? Asa. Motivul principal pentru care am hotarat sa-i port azi a fost ca nu aveam mult de mers, nu de alta, dar trotuarele din zona nu-s "la nivel european", ci mai mult inrudite cu cele de acasa. Buun.
La 12 fara un sfert am plecat de acasa. Programarea era pentru 12 fara zece. Apare prima piedica pe care uitasem s-o iau in calcul la plecare: ca sa ajung la strada, am de urcat o panta. Cam lunguta. Oftez, Dani se enerveaza ca o sa intarziem, ma trage de mana sa merg mai repede, eu tac. Cine m-a pus sa-mi iau tocuri pe panta? Ma consolez la ideea ca oricum ajungem repede si n-o sa ma doara gleznele de la putin efort in plus. Ajung cu bine pe trotuar, traversam si apare alta problema: Dani zice ca-i la stanga, ca asa i-a zis cutarescu, eu o tin pe-a lui Google ca-i la dreapta, el se enerveaza iar ca intarziem, eu ma enervez ca iar nu ma asculta, pana la urma o luam la dreapta. Dupa doua minute de mers in tacere, ajungem la numarul ...92?! Trebuia sa fie 204! Bineinteles, el nu pierde ocazia sa rada de mine ca, vezi Doamne, nu stiu sa citesc o harta. Cu privirea mea de ai-grija-ce-spui-ca-risti-un-toc-in-frunte (da, pot sa lovesc atat de sus), ripostez ca nu-i vina mea daca Google nu stie sa numere. Prin urmare, am facut un maaaaaaaare ocol, pentru ca, de fapt, trebuia sa o luam la stanga. Ma mai asteapta deci multe si lungi minute de mers.
Ma ia groaza. Cei 500 m care-mi raman sunt alcatuiti din trotuare strambe, denivelate si pline de gauri, apoi din pavaj de piatra cubica. Mai rau decat oricare din muncile lui Hercule. Imi vine sa las totul balta sau sa ma descalt si sa merg in ciorapi. Ma uit la Dani, cu speranta ridicola ca ma duce in brate pana acolo. Vezi de nu; ce, e cumva cavalerul in armura stralucitoare? Ei, asa ziceam si eu. Nici in spate nu ma poate duce, ca-s in fusta maimultdecatfoartescurta. Imi adun tot curajul, il tin bine - ca nici lui nu-i placea perspectiva - si pornim la drum. Dupa zece pasi, ma apuca plansul interior, glezna dreapta se incapataneaza sa nu ramana chiar asa dreapta, mi-e frica sa nu mi-o scrantesc, tocurile sunt prea subtiri ca sa-mi dea stabilitate pe un teren pe care ar fi mers doar un 4x4 al pantofilor, cum ar fi tancurile latarete gen André, ma dor oasele mainii pe care mi-o strange Dani de frica sa nu cad, strang din dinti, imi incordez pulpele si merg. Nimeni nu trebuie sa observe ca sufar.
Dupa o buna bucata de timp - dupa ceasul meu interior, bineinteles - ajungem la partea pavata si respir ceva mai usurata. Macar aici trotuarul nu e inclinat dinspre cladiri spre strada, sa-mi sucesc eu gleznele pe el, in schimb, nici o piatra din pavaj nu sta drept. Ma prefac ca totul e bine, in timp ce imi tin echilibrul pe tocuri si ma fortez sa nu se vada, si intr-un final ajungem la doctor.
Mbun. Consultatia in sine nu-i relevanta, in afara de faptul ca doctorita a tinut mortis sa-mi vada retina (pe care mi-a si complimentat-o, de altfel - si e cel mai neobisnuit compliment pe care l-am primit vreodata) si deci mi-a pus picaturi sa-mi largeasca pupilele. Ce inseamna asta? Ca bietele mele retine trebuie sa suporte o cantitate imensa de lumina, fiindca nu pot sa se inchida, deci teoretic mi-ar fi trebuit ochelari de soare cat mai fumurii. Practic, nu-mi pusesem lentilele pentru consultatie, ci ochelarii. Deci adio ochelari de soare, bun venit senzatie de bufnita scapata in miezul zilei.
Luati deci o pereche de pantofi cu toc subtire si inalt - aia din poza -, trotuarul pe care vi l-am descris si niste ochi inchisi pe motiv de durere de la lumina amiezii si-o sa intelegeti de ce am pus titlul asta.
As fi vrut sa te asezi langa mine, pe pietre, si sa-ti legeni picioarele deasupra valurilor; as fi vrut sa ma trezesti in zori si sa colindam la nesfarsit plajele; as fi vrut sa ma iei de mana si sa fugim pana ne-om pierde rasuflarea, pe campurile rosii ale Spaniei; as fi vrut sa te intinzi si tu pe nisip, cu ochii inchisi, sa ne cautam degetele pe orbecaitelea si sa tragem in piept, cu nesat, aerul cu miros de intinderi nemarginite al marii; as fi vrut sa ne ratacim prin livezile de maslini pitici si strambi, sa te intind la umbra lor si sa...
Dupa cum unii dintre voi stiu, maine dimineata pornim (noi doi si socrii - nu, nu ma plangeti, sunt oameni tare de treaba) spre Spania, unde o sa stam cu dejtele de la picioare in evantai pe plaja timp de doua saptamani. Cum acolo n-o sa am net si cum imi sunteti dragi, v-am scris niste posturi dinainte, programate sa se publice singure, ca sa nu ma uitati. Am de gand sa ma intorc bronzata, mai slaba pe unde trebuie si cu muschii lucrati de la alergat dimineata prin apa, sa moara parizienii de ciuda, plus cu niste carti citite (am vreo 8 in valiza, s-a crucit consortul cand a vazut), ba chiar cu inca o bucata de poveste scrisa. Singura mea grija era ca nici unul nu vorbim spaniola, si ca le-om face desene si ne-om intelege. Dup-aia mi-a zis cineva ca pe langa Valencia nici ei nu vorbesc spaniola oricum :))
Prin urmare, dragii mosului, va zic la revedere si ne mai vedem peste doua saptamani! Va promit ca va aduc poze si suveniruri :D
PeSeu: am facut la ambasada prostia aia de traducere, ca sa fim siguri ca nu ne anunta ca nu putem sa ne luam. 70 de euro o foaie cu 4 randuri si-o stampila *headdesk*
In caz ca se intreba cineva ce mai fac, is bine, da` mi-e lene sa scriu. Daca ma gandesc mai bine, mi-e lene si sa ies la plimbare ca sa nu ma mai plictisesc, dar na, io v-am zis ca fara cafea sunt zombi si azi n-am baut decat una, si aia slaba.Pe foarte scurt, la Bucuresti a fost foarte fain, desi n-am vazut nici jumate din oamenii pe care-mi inchipuiam c-o sa-i vad. In schimb baietii de pe locomania.ro au pus de-o intalnire forumista in cinstea mea [zambarici care da din gene] si, in ciuda a ceea ce credeam eu c-o sa fac, adica sa ma autizez intr-un colt, am fost atat de sociabila ca nu m-am recunoscut nici eu. Cred ca de la lipsa de iesit in lume de acasa mi s-a tras, ca mi-a fost asa dor sa mai schimb si eu o vorba, incat, dupa ce ca am tocat-o la cap pe prietena care m-a scos din casa de la amiaza, si la intalnire am fost extrem de vorbareata si vesela. Si nu, n-am baut decat o jumate de bere, la sfarsit, de la care m-am ametit si m-a durut si capul la trezire. Stiu, stiu, sunt jale la bautura.
Asa, sa revin la sucurile mele si berile altora. Am ras in seara aia ca o nebuna, din vina unui anume forumist care ar trebui sa faca stand-up comedy, ca ar deveni bogat imediat, restul au fost foarte draguti, altii n-au vorbit cu mine (banui ca i-am intimidat cu dragalasenia mea, ca pe mess erau mult mai volubili), altii m-au alintat ca pe-un pui de mat, pe scurt, a fost supermegaultrafoarteextraordinar.
La Iasi m-a asteptat Ian la gara, la 5 dimineata, dupa o noapte ingrozitoare pe tren. Sa va povestesc:
Eu credeam ca o sa fie un tren d-ala cu care ma obisnuisem cand eram mai tanara, adica nu cu un singur mare compartiment cu j de locuri, ci mai multe compartimente de 8 locuri. Ei, nu. Si pe langa faptul ca nu aveam nici doza aia mica-mica de intimitate din trenurile vechi, au mai fost si niste tarani, cocalari, cretini sau cum vrei sa le spui, beti morti, care s-au injurat si batut toata noaptea, de am regretat ca nu am doi metri jumate si doosute de kile ca sa-i bat eu pe ei sa taca dracu`. Mai era si frig, ca vrun intelijent pusese aerul conditionat la temperatura Antarcticii (si era noapte, in dejtu` meu, deci deja frig) si mai erau si becuri de nustiucati watti care-si infigeau lumina in ochii mei obositi si iritati de nesomn. Sa doarma altii in conditiile astea, ca eu m-am chinuit ca un martir crestin in temnitele lui Nero. Si uitai sa va spui, ca in graba de a prinde trenul in ultimul minut fara sa-mi pierd biletul (care de altfel era sa ramana la prietena care ma condusese) am uitat sa-mi iau mancare si apa...
Ma rog, am indurat toate astea cu stoicism, am apucat sa si dorm iepureste cate zece minute pe ici pe colo si am ajuns in sfarsit in Iasi, unde saracul baiat, trezit de dimineata pentru mine (ce face prietenia din om), s-a urcat cu mine in taxi si am pornit in cautarea unui bar deschis duminica la ora la care si gainile dorm. Nenea soferul s-a uitat lung la noi, a clatinat din cap si ne-a dus in Tudor, unde dupa ceva plimbare cu bagajele mele (evident grele, ca doar pentru doua saptamani de vacanta trebuie toata garderoba de vara, ca nu se stie niciodata) am poposit la Castel, un bar vai de capul lui, dar deschis pentru eventualii studenti care se intorc de la "invatat" toata noaptea si vor o cafea-doua-trei. Acolo am stat si-am ras pana ne-au dat lacrimile si chiar si dup-aia pana ne-a palit foamea.
Nu mai intru in toate detaliile, pe scurt, am mancat un orez cantonez aptsolut delicios (oamenii merita sa le fac reclama, e vorba de Pizza Pazzo, mancarea e ca la mama bucatarilor acasa si in portii mai mari decat pot eu inghiti, fie si hamesita de foame) si m-am retras la somn vreo 14 ore, ca de cand plecasem din Franta dormisem numai chinuit.
De atunci m-am plimbat prin Iasi, am facut poze, am vazut niste omuleti (da` nu prea multi), am ras de campania lui Nichita (de care cred c-o sa scriu mai incolo) si acuma m-a lovit o mare lene , atata de mare incat desi ma plictisesc rau, mi-e lene sa ies din casa. Mai vad eu.
Poze cand ajung acasa si pot sa le editez.
Mno, cam asta-i.
E 11, de vopsit m-am vopsit, geanta cu haine e gata (da Doamne sa nu fi uitat nimic! mereu am impresia ca sigur am uitat ceva), telefoanele is, incarcatoarele le-am pus, aparatul foto la fel, cablu usb - checked, pantofi, sandale, espadrile - pus, cosmetice - pus, bani si acte luat, pfiu! se pare ca e bine.
Imi ramane sa-mi fac senvisurile si sa ma culc.
Ne vedem joi seara sau vineri.
Au revoir!
Cu aproape 12 ore inainte de plecare, un om normal ar avea bagajele gata, pachetelul cu senvisuri gata, cartile pentru drum in geanta si tot ce mai trebuie. Eu nu.
Fidela ideii de ingrasat porcul in Ajun si creierul cu 12 ore inainte de examen, inca nu am pregatit nimica. Hainutele stau cuminti in dulap, senvisurile pe componente in frigider si eu total relaxata in fata calculatorului. Sa nu mai zic ca trebuie sa-mi improspatez culoarea parului, sa fac o baie, sa decid ce dejtu' meu mancam noi diseara si sa ma culc mai devreme ca de obicei, ca ne trezim pe la 5 jumate, ceea ce mie imi displace profund.
Dar cata vreme inca nu-i 5 jumate dimineata, imi zic ca inca e timp sa fac tot ce trebuie si probabil o sa continui sa frecmentez pe diverse forumuri, bloguri si siteuri pana dupa cina.
Inainte de a incepe, dati un clicusor aici, ascultati si cand va apuca topaitul, cititi mai departe, pentru ca o sa fiti cam in aceeasi stare in care sunt eu de cateva zile.
Asa... stati sa-mi pun si zambetul de rigoare, ala pe care-l am tot de cateva zile, inainte sa dau marea veste.
VIN IN TARA PENTRU DOUA SAPTAMANI!!!
[insert zambarici care se agita si da din maini de fericire here]
Nu stiu daca v-am zis, dar de ceva vreme incoace, depresiile provocate de dorul de tara se faceau din ce in ce mai dese si m-am hotarat sa-mi conving consortul (ca singurul detinator de bani din cuplu) sa ma salveze si sa-mi cumpere bilete pentru o vacanta in Romania. Si in cele din urma s-a dat convins, desi nu-i place ideea de a ma lasa singurica atata vreme, din diverse motive: ca cica s-a obisnuit sa fie cu mine tot timpul, ca vrea si el sa-i revada pe ai mei si asa mai departe. Dar stiu ca adevaratul motiv e ca se teme sa nu-l parasesc, din cauza dragutei de fosta-sa iubita, care i-a facut o faza de neam prost, plecand in vacanta la ai ei ca sa-l anunte o saptamana dup-aia ca nu se mai intoarce.
E drept ca la inceput mi-a cam stricat bucuria cu mutra lunga pe care mi-a afisat-o toata seara, ca na, mi-ar fi placut mai mult sa-mi ofere biletele astea cu zambetul pe buze, ca pe un cadou, in loc sa se simta obligat. Ma rog, el mi-a zis ca nu-i asa, ca se bucura pentru mine, ca nu-i suparat, dar ca se simte ciudat la gandul ca nu ne vedem doua saptamani, yadda yadda yadda, dar eu stiu ca e stresat si c-o sa-i treaca numai cand m-a vedea intreaga inapoi. De asta nu am ales sa petrec trei saptamani sau chiar o luna, desi Dumnezeu stie ce mult as vrea sa pot sta macar cateva zile la fiecare dintre bunicii mei.
Deci programul va fi urmatorul: ajung in Bucuresti pe 5 iunie undeva seara tarziu (cu autocarele astea nu se stie niciodata), stau acolo pana sambata seara sau duminica dimineata, depinde de orarele trenurilor, timp in care ma vad cu Ian, cu Thyl, poate si cu deMaio, cu Leah care mi-a promis ca ma duce la carti, cu cativa prieteni de pe forum; dup-aia in Iasiul meu iubit pana pe 12, unde imi voi revedea prietenii de care mi-a fost asa dor si pe Ana mea cea draga care... dar asta, dragii mosului, e o alta poveste, pe care nu pot sa v-o spun; apoi in sfarsit acasa, unde probabil mama o sa ma gatuie ca nu stau decat pana pe 17 si ca n-am venit mai devreme. O sa dau o tura si pe la tara si o sa ma intorc incarcata cu poze de peste tot, abia astept, sunt atat de fericita si incantata si plina de planuri de nu mai stiu sa ma exprim!
Deci yay!
edit: N-am cu ce sa ma imbrac, trebuie sa dau o raita prin magazine, ca vreau sa fac impresie buna, desi stiu ca dupa salutari si prezentari (ca pe unii dintre omuletii pe care o sa-i intalnesc inca nu i-am vazut in realitate) o sa ma autizez ca de obicei intr-un coltisor si-o sa tac de la inceput pana la sfarsit, ca la asta sunt campioana. Cand e vorba de iesit cu un grup si de tacut, nu ma intrece nimeni. Dar na, ce sa-i faci, poate-a trece pana ma marit, dupa vorba bunicii...
Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
