Denisa contra Franţei

Dacă mă simţeam privilegiată faţă de studenţii altor facultăţi, victime ale secretarelor, de ieri până azi mi-a trecut cu totul.

Când am primit orarele în septembrie, am crezut că micile discrepanţe între ce aveam eu pe foaie şi ce era afişat sunt doar greşeli de tastare. Pentru că aveam încredere în inteligenţa celor care le fac. Dar, ca de atâtea ori de la o vreme încoace, m-am învăţat să nu mai fiu aşa optimistă. Să vă explic mai întâi cum e treaba cu orarele aici, că e mai ciudăţel şi nu mai ştiu ce v-am povestit anul trecut.

Întâi, trebuie să găseşti sala în care ţi se dau, pentru că nu-ţi spune nimeni pe siteul facultăţii. De email ce să mai zic, e un progres tehnologic de nedepăşit pentru dragele noastre secretare. Bâjbâi pe culoare sperând să găseşti un coleg mai norocos sau să te vadă un membru al personalului şi să i se facă milă de tine, cum mi s-a întâmplat mie, şi să te îndrume. În clasa unde se dădeau, altă zăpăceală: cinci oameni, studenţi şi ei, în trei bănci, toţi cu foi şi dosare în faţă. La care să te duci? Dă cu banul şi află, pentru că e prea greu să lipeşti un anunţ pe bancă sau să scrii pe un carton pe care-l îndoi că să stea. Treabă grea, monşer! Deci am mers la nimereală la unul dintre ei şi am avut noroc să fie cine trebuia. Băiatul m-a întrebat în ce grup sunt, i-am spus că în T, fată de lângă el îmi spune că nu există grupul ăsta. Pauză de surpriză, cum adică nu există? Mă trimit afară pe hol, unde-s lipite cu scotch vreo doi metri de hârtii cu nume, să-mi găsesc noul grup. După trei sferturi din listă - care, evident!, nu era făcută în ordine alfabetică, la ce ar servi? - şi un început de panică, îmi găsesc şi eu numele în ultimul grup, printre nişte oameni absolut necunoscuţi. Ce bucurie, o iau de la capăt cu făcutul de prieteni.

La birou, tipul se bucură şi el că îi anunţ un grup care există, scotoceşte printre foi, îmi găseşte orarul, pierde câteva minute căutându-mi numele pe lista - făcută, pentru ei, în ordine alfabetică -, i-l arată fata, îl bifează şi mă trimite cu un gest vag "în spate, la tipul ăla de la masă, pentru orarul seminariilor". Îi mulţumesc şi mă încerc să reperez la cine se referea, numai că printre colegii mei şi colegii lui care umplu sala e mai greu să mă lămuresc. Mă duc, tot la nimereală, la un alt birou improvizat care se află mai mult sau mai puţin "în spate", din spatele căruia să uită la mine o masterandă slabă, pleoştită şi dezorientată. Privirea i-a devenit şi mai confuză când i-am zis pentru ce vin şi a bâlbâit că habar n-are ce vreau şi nici la cine ar trebui să mă duc. Mi s-a părut caraghios de absurd, cum adică să nu ştii? Sunteţi şase într-o sală destul de mică încât să comunici fără să strigi, în plus toţi colegi, şi habar n-ai ce face fiecare aici? Da' ăia care lucrează în vreo corporaţie cu sute de oameni ce să mai zică? Dar degeaba am argumentat, fata s-a bâlbâit în continuare că nu ştie, nu e la ea, nu ea se ocupă, n-a făcut nimic, nu ştie nimic, să o las în pace, şi a arătat uşurată când i-am zis că mă duc să întreb pe altcineva. A fost un moment tare ciudat...

Mă rog, din una în alta, până la urmă am dat şi de băietul cu pricina, care era fix lângă primul birou şi arăta mai puţin breaz ca o mămăligă. Ăăăă, ce opţiuni aţi ales... ăăăă... îîîîî... daaa.... deci ăăă, îîîîîh, aveţi seminar miercuri seara, îîîîîîh nu, marţi, şi ăstălalt joi, ăăăă, nu, ăsta miercuri dimineaţă şi ăla seara, ăăă, dă-mi cardu' de student (da, am fost la păscut vaca împreună), stai vro cinci minute să-ţi scriu numărul (foarte lung, opt cifre, 'z dai sama), îîîîîî, nu, m-am încurcat, hă hă, aşa, gata, na-l. Eu mersi, el mormăie, eu la revedere, el mormăie. Îl întreb în glumă dacă e sigur că nu s-a încurcat la ore, ridică spre mine o privire tâmpă şi confuză, mi-e milă de el şi-i dau pace.

Am trecut deci prima etapă: am o foaie cu orele de curs şi seminar, fără să ştiu care ce e pentru că numele sunt codate că anul trecut, gen L3LM27FR şi L4LA02CL. A doua etapă: să urc la secretariat să descopăr, în funcţie de cod, de oră şi de numărul grupului de seminar în ce sală trebuie să mă duc pentru fiecare. Pe afişe, cursurile de la LM (litere moderne) şi LMA (litere moderne aplicate) sunt puse împreună.... Zăpăceală, îmi lipseşte L3LM21FR dar am L3LA02LF care nu e pe orar. Literatura clasică e trecută ca L3LM22FR, eu am doar cu 02, nu-mi mai amintesc dacă aveam şi eu curs de franceză veche sau doar cei de la LM. Grupul de seminar (numărul 9) care pe orarul meu e vineri de la 4 la 6, pe afiş e de la 2 la 4, când cică am seminar de literatură. Corectez pe orarul meu: grupul 8, nu 9. Următorul, la gramatică sunt în grupul 14, care... nu există pe afiş. Trecem grupul 12 şi sperăm să ne primească proful. După jumătate de oră de chin în căldură şi împins din coate de către dragii colegi, reuşesc să-mi limpezesc orarul în sfârşit şi să plec...

Pe 4 octombrie, încep cursurile. După cum zice foaia mea, primul e într-adevăr stilistica în amfiteatrul mare, următorul istoria cărţii în 117. Mă simt încrezătoare, am notat bine până la urmă, am descifrat cum trebuie. Îmi ajut chiar colegii să se lămurească. Seară, mă duc cu noua mea amică spre 125, la ultimul seminar înainte de plecare. În faţa clasei, numai vreo trei mai aşteptau. Intrăm la bănuieli. La cinci şi zece, intrăm în clasă, tot numai noi. La şi un sfert, încă nu apare nimeni, mă apuc să joc Worms world party cu Anais, întrebându-ne pe unde e proful. La şi douăzeci, hotărâm toţi cinci câţi ne adunaserăm să ne uităm la afişe, ca sigur e ceva putred în Danemarca. Stupiză stupiză! Seminarul era tot de la cinci la şapte, tot în sala 125, numai că s-a mutat pe nevăzutelea, neştiutelea ...marţi. Nervi, panică, Anais nu poate marţi pentru că are seminar de spaniolă, mie nu-m convine pentru că aş termina la şapte în loc de trei.

Cu ceva bănuieli, mă apuc să verific şi celelalte seminare şi când termin, îmi doresc doar un zid să mă dau cu capul de el. Vineri, grupul 6 de literatură, adică al meu, nu mai există. Singurul care mai e vineri e de la zece la unu, numai un picuţ suprapus peste cel de gramatică, de la zece la doişpe. Şi nu pot să mă duc doar la unul, pentru că amândouă-s un picuţ principale pentru profilul meu. În plus, cel de engleză ar veni cam unde fusese cel de literatură. Îmi vine să urlu la cineva, dar secretariatul e închis de mult. Plecăm acasă, plângându-ne fiecare de schimbările de seminarii care, cam în toate cazurile, sunt în acelaşi timp cu alte seminarii sau cursuri.

Azi mă duc la secretariat să mă lămuresc cât se mai poate. Tanti mă expediază în cinci minute: grupul 6 există, dar pe altă pagină, în plus eu m-am uitat la LM, că literatura lor e prima pe pagină şi a noastră pierdută la naiba-n praznic. Că de ce nu m-am uitat la coduri să mă lămuresc. Uh, pentru că nu există o singură persoană în facultatea asta care să le ştie pe de rost pe toate, deşteapto. Grupul de engleză nu e 9, e 8, dar nu de la două la patru, ci de la patru la şase. Da, ştie ca orarele sunt pline de greşeli (!!!), bine că am venit să o întreb pe ea. De ce naiba nu afişează ceva, să ştie toată lumea, mă depăşeşte. Las' să ne încurcăm noi şi să ne pierdem vremea făcând coada la uşă ei, că doar ce alceva avem de făcut. În fine, plec bucurându-mă că am rezolvat aşa repede.

Seara, vine ora seminarului care se mutase de ieri. Suntem în faţa sălii 125, este lume, suntem liniştite. O fată ne întreabă ce avem, îi spunem că istoria cărţii. Ea are cultură latină. În ce sală? 125. Şi noi tot în 125... Respir adânc, mă uit la Anais, ea se ia cu mâinile de cap. Fata habar n-are ce se întâmplă. Aşteptăm proful să ne lămurească, vedem un domn cărunt, în costum, cu servietă, sărim pe el. Sunteţi profesorul cutare? Da. Păi în sala noastră e alt curs, domnul e confuz, fata se dovedeşte a fi profa de cultură latină, şi ea e confuză. Anais încearcă să-i spună profului ca nu poate veni la seminar că are spaniolă, şi că la cel de luni nu poate că are franceză veche. El se uită ridicând din sprâncene la ea, ce seminar luni? că el predă numai marţi şi în plus nu e seminar, e curs. Ne uităm unii la alţii dând din umeri, profesorul dă ochii peste cap că organizarea e aşa şi pe dincolo, mie nu-mi vine să cred, Anais începe să râdă nervos. Mergem toţi la orarele afişate, îi arătăm că are seminar luni şi marţi, profului îi pică fisa cu întârziere: voi sunteţi din LMA? Păi da. Păi eu îs la litere clasice, nu predau la voi. O...k. Deci avem doi profesori la 125, plus al nostru care nu apare. Nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, situaţia pare suprarealistă, râdem nervos ca să nu cedăm tot nervos. Cei doi urcă la secretariat şi se întorc după câteva minute lămuriţi, domnul cărunt are de fapt curs în 208 bis, dar nu i-a zis nimeni.

Şi noi? Nu se ştie. Urcăm şi noi. Secretariatul închis, la cancelarie n-a auzit nimeni de domnul Jalabert, pe orar scrie ca ieri, în 125 de la 5 la 7. Ne învârtim prin holuri, căutând idei, că oricum nu ştie nimeni cum arată musiu Jalabert ca să ne uităm după el. Cineva propune să întrebăm la recepţie la parter, unde dăm peste încă o mână de pierduţi. Se dovedeşte că umblăm toţi după acelaşi prof, cei doi tipi de la recepţie găsesc în sfârşit informaţia mult dorită: seminarul nostru s-a deplasat iar, tot pe furiş tip ninja, şi începe la 5 jumate în sala 126. Şi de data asta e cu noroc, proful chiar vine la 5 jumate. Culmea zilei, aflăm că deşi nouă ni s-a spus tuturor că afurisitul de seminar e luni, proful a ştiut de la bun început că e marţi, şi încă la ora şi în sala bună. Ceea ce dovedeşte încă o dată că pe secretare le doare în, pardon, chiur de noi. Să ne descurcăm, că doar timp avem, s'tem studenţi, ce naiba am avea de făcut altceva?!

Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...

Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.

Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)

Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.

Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...

După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.

După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.

Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.

Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.

Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.

Sper.

Probabil v-aţi dat seama până acum că administraţia franceză e mai specială decât altele (specială ca un copil al Cernobâlului adică, săraca), dar nici nu încearcă s-o dezmintă cumva. Ba dimpotrivă, dacă ar avea ocazia să te facă să urci şi să cobori Golgota cu o roabă de hârtii după tine, ar face-o. Înscrierea la facultate e deci un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ei (cred că de aia au şi pus Sorbona pe deal, nu-s proşti).

Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.

La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.

Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...

A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.

Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.

Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.

Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!

S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.

Yay.

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!

Azi am văzut primul cocalar made in France.

Îmbrăcat în stil "băiatul rău de după bloc", era vopsit blond tip Marylin Monroe, însă cu o bandă lată cam de-o palmă lăsată neagră pe mijlocul capului, probabil ținând rol de cărare. Culmea cocalariei însă: își vopsise pe părțile blonde, tot cu negru ca să fie asortat, câte un 225 cu vreun sens ascuns pe care nu l-am identificat.

Să ne bucurăm deci: dacă tot mămăliga și sarmalele nu-s specifice României, măcar iată că nici cocalarii nu-s produs unic al țărișoarei noastre.

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!

A fost odata ca niciodata o fata care avea niscai treaba la o prefectura. O treaba nu foarte complicata, doar sa-si schimbe adresa de pe titlul de sejur, pentru ca se mutase.

Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...

Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.

Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!

Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?


Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.

Azi a trebuit sa mai trecem o data pe la starea civila, sa-si depuna un extras de certificat de nastere datand de mai putin de 3 luni (ca de, poate si-a schimbat data nasterii intre timp). In mod normal, nu ar fi trebuit sa fie nici o problema, actele mele erau deja aprobate ca fiind in regula. Am zis in mod normal. Astia nu-s normali. Si nici in toate mintile.

Ii dam deci functionarei actul respectiv, ea verifica data si se pune sa reverifice toate actele. Tanteeeeee dosarul a fost deja aprobat, la ce-ti mai bagi tu botul in el?! Sa te simti importanta?! Si bineinteles, s-a lasat cu belea...

- Domnisoara, traducerea certificatului dumneavoastra nu dateaza de mai putin de 6 luni.

Am vrut sa ma dau cu capul de tabla direct, pentru ca idiotilor astora trebuie sa le explici tot de fiecare data cand vii. Daca vii de zece ori, dai peste zece idioti diferiti, care nu-si stiu, nici unul, treaba, si in plus nici nu gandesc.

Am inspirat adanc.

- Doamna. Aveti certificatul de cutuma aici. Pe el scrie ca in Romania se da un singur certificat de nastere [n.m. In Franta se dau doar "extrase de", pentru ca datele de certificat se schimba, de exemplu la ei se noteaza si starea civila, copiii etc.]. Prin urmare, dat fiind ca el nu se schimba niciodata de-a lungul vietii, traducerea de acum un an o sa fie aceeasi cu cea de peste 10 ani. De ce sa mai dau 30 de euro acum, ca sa se schimbe doar data traducerii si numele traducatorului?
Am crezut ca am explicat destul de clar, sa fi inteles si un copil. Am crezut gresit.

- Da, dar tot trebuie sa fie mai recenta de 6 luni.

Am vazut negru.

- Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu?!? Acum 3 luni, doua colege ale dumneavoastra ne-au zis ca e bine asa! Dosarul e deja aprobat, care vi-i problema?!

- Pai nu ca nu trebuia sa-l aprobe, ca bla bla bla.

Am crezut ca fac dosarul sul si i-l bag in anume parti. In schimb, am mai respirat o data adanc, foarte adanc, si am numarat pana la zece, inainte sa-i raspund.

- Doamna draga, de fiecare data cand venim aici, ni se spune altceva. Ma indoiesc ca legile s-au schimbat la fiecare doua saptamani. Atunci de ce nimeni din primaria asta nu stie ceva sigur, care sa nu se schimbe iar cu o zi inaintea cununiei?!

- Nu, ca de fapt, ca sa vedeti ca bla bla bla, etcetera, pe Coasta de Azur de exemplu bla bla bla, ca in DOM-TOM bla bla bla, ca pentru straini nu stiu ce.

Pe urma a mai chemat o colega sa se sfatuiasca. Nici aia nu stia nimica. Le-am mai explicat de cinspe ori aceeasi chestie, si eu si consortul, poate pricep in sfarsit, in loc sa se uite amandoua la noi cu ochi de viteluse tâmpe.

Pana la urma, ne-a zis, pe un ton de extraordinara marinimie:

- Haideti ca eu il iau asa (mersi, tanti, da-ti mai zic a douazecea oara, era deja aprobat) si o sa vad luni cu colega care l-a facut.

Poi sarut manusitele si piciorusele, fir-ai sa fii de gasca frantuzita, poate te pune dracu' sa ne anunti cu o saptamana inainte de nunta ca pana ala urma sa vedem ca de fapt actele nu-s bune, sa vezi unde-ti bag eu tie Codul Civil, pagina cu pagina, poate va invatati odata legile alea tampite!

Jos Franta, 'tu-va branzeturile alea imputite care va impiedica sa ganditi cand faceti niste legi si cand va alegeti functionarii!

Incep sa inteleg de ce Eugen Ionescu s-a apucat de scris teatru absurd...

Cu ocazia noii dureri de cap cu care m-au cadorisit si care nu vrea sa treaca, inaugurez un nou tag, "nu se intampla numai in Romania".