Denisa contra Franţei

Am avut de-a face iar cu Franţa din spatele ghişeelor, deci urmează încă o povestire în care o să-mi vărs nervii.

Am fost ieri la prefectură ca să încep demersurile pentru titlul de sejur, care se obţine în câţiva paşi: mai întâi, trebuie să mergi să faci programare, apoi să revii cu dosarul când ţi-or spune ei, apoi să astepţi până ţi se lungesc urechile să primeşti titlul. Mi-am zis că, fiind vorba doar de o programare, n-o să dureze mult. Că doar cât ţine să mă duc la ghişeu, să-i spun omului despre ce-i vorba şi el sa-mi spună pe ce dată să mă întorc? Maxim zece minute.

Ei, aş. Aici eşti în Franţa, fată dragă. Mi-am adus aminte de asta când am intrat pe uşă prefecturii şi-am văzut o coadă... pfoai, să zici că se dădeau titlurile astea de sejur gratis. Ca fapt divers, cam toţi erau africani şi arabi, dar asta are mai puţină importanţă. La fel şi mirosul majorităţii, cum am încercat eu să-mi conving creierul (ştiţi, "mintea învinge materia", alea-alea). Aşa, să trecem peste faptul divers. Pentru toată marea asta de oameni, câţi funcţionari credeţi că erau prezenţi la welcome desk? A? Unul. Unul singur. Pentru o sută de oameni. O sută de oameni care se înghesuiau în acelaşi spaţiu închis, respirând, unii îmbogăţind aerul neoxigenat cu parfumuri naturale, de esenţa tare, alţii purtând în spate, înăbuşiţi în şaluri, copii urlători şi încăpăţânaţi. Să vă mai explic de ce am simţit că mi s-au muiat picioarele, că mi s-a răcit spatele şi că am început să pierd contactul cu realitatea?

După vreo jumătate de oră de coadă şi vreo cincizeci care au avut prioritate în faţa ălorlalţi o sută (eu fiind a o sută una) pe motiv că aveau randevu, am ajuns şi eu la ghişeu. Tipul, un tinerel slăbuţ şi pricăjit de mi-era milă de el, s-a uitat la paşaportul meu, m-a întrebat dacă-s măritată şi m-a trimis la altă coadă, la un ghişeu unde nu era nimeni. După încă vreun sfert de oră, a apărut o tanti cu o cafea, a depus-o fără grabă pe biroul colegei care a apărut şi ea ceva mai încolo, s-a dus să-şi ia şi ea una, s-a aşezat calmă, şi-a pus zahărul, a amestecat încet, a luat o înghiţitură şi abia apoi ne-a făcut semn să venim. În acuzarea ei mai vine şi faptul că pauza de masă de o oră se terminase nu demult, de ce dom'le nu pot ăştia să-şi bea naibii cafeaua atunci?!

Şi, cireaşa de pe tort, ghiciţi când mi-a făcut programarea, că doar nu-s sătulă de frecat menta pe-acasă, fără job. Pe 17 decembrie. Aveam toate actele la mine, în dosarul de sub nasul ei. Nu. Veniţi peste o lună, ca să vă dau titlul de sejur peste alte 2 luni, că doar nu vă trebuie drept de muncă acuma, nu?

Fi-v-ar Franţa de râs!