Denisa contra Franţei

Dacă mă simţeam privilegiată faţă de studenţii altor facultăţi, victime ale secretarelor, de ieri până azi mi-a trecut cu totul.

Când am primit orarele în septembrie, am crezut că micile discrepanţe între ce aveam eu pe foaie şi ce era afişat sunt doar greşeli de tastare. Pentru că aveam încredere în inteligenţa celor care le fac. Dar, ca de atâtea ori de la o vreme încoace, m-am învăţat să nu mai fiu aşa optimistă. Să vă explic mai întâi cum e treaba cu orarele aici, că e mai ciudăţel şi nu mai ştiu ce v-am povestit anul trecut.

Întâi, trebuie să găseşti sala în care ţi se dau, pentru că nu-ţi spune nimeni pe siteul facultăţii. De email ce să mai zic, e un progres tehnologic de nedepăşit pentru dragele noastre secretare. Bâjbâi pe culoare sperând să găseşti un coleg mai norocos sau să te vadă un membru al personalului şi să i se facă milă de tine, cum mi s-a întâmplat mie, şi să te îndrume. În clasa unde se dădeau, altă zăpăceală: cinci oameni, studenţi şi ei, în trei bănci, toţi cu foi şi dosare în faţă. La care să te duci? Dă cu banul şi află, pentru că e prea greu să lipeşti un anunţ pe bancă sau să scrii pe un carton pe care-l îndoi că să stea. Treabă grea, monşer! Deci am mers la nimereală la unul dintre ei şi am avut noroc să fie cine trebuia. Băiatul m-a întrebat în ce grup sunt, i-am spus că în T, fată de lângă el îmi spune că nu există grupul ăsta. Pauză de surpriză, cum adică nu există? Mă trimit afară pe hol, unde-s lipite cu scotch vreo doi metri de hârtii cu nume, să-mi găsesc noul grup. După trei sferturi din listă - care, evident!, nu era făcută în ordine alfabetică, la ce ar servi? - şi un început de panică, îmi găsesc şi eu numele în ultimul grup, printre nişte oameni absolut necunoscuţi. Ce bucurie, o iau de la capăt cu făcutul de prieteni.

La birou, tipul se bucură şi el că îi anunţ un grup care există, scotoceşte printre foi, îmi găseşte orarul, pierde câteva minute căutându-mi numele pe lista - făcută, pentru ei, în ordine alfabetică -, i-l arată fata, îl bifează şi mă trimite cu un gest vag "în spate, la tipul ăla de la masă, pentru orarul seminariilor". Îi mulţumesc şi mă încerc să reperez la cine se referea, numai că printre colegii mei şi colegii lui care umplu sala e mai greu să mă lămuresc. Mă duc, tot la nimereală, la un alt birou improvizat care se află mai mult sau mai puţin "în spate", din spatele căruia să uită la mine o masterandă slabă, pleoştită şi dezorientată. Privirea i-a devenit şi mai confuză când i-am zis pentru ce vin şi a bâlbâit că habar n-are ce vreau şi nici la cine ar trebui să mă duc. Mi s-a părut caraghios de absurd, cum adică să nu ştii? Sunteţi şase într-o sală destul de mică încât să comunici fără să strigi, în plus toţi colegi, şi habar n-ai ce face fiecare aici? Da' ăia care lucrează în vreo corporaţie cu sute de oameni ce să mai zică? Dar degeaba am argumentat, fata s-a bâlbâit în continuare că nu ştie, nu e la ea, nu ea se ocupă, n-a făcut nimic, nu ştie nimic, să o las în pace, şi a arătat uşurată când i-am zis că mă duc să întreb pe altcineva. A fost un moment tare ciudat...

Mă rog, din una în alta, până la urmă am dat şi de băietul cu pricina, care era fix lângă primul birou şi arăta mai puţin breaz ca o mămăligă. Ăăăă, ce opţiuni aţi ales... ăăăă... îîîîî... daaa.... deci ăăă, îîîîîh, aveţi seminar miercuri seara, îîîîîîh nu, marţi, şi ăstălalt joi, ăăăă, nu, ăsta miercuri dimineaţă şi ăla seara, ăăă, dă-mi cardu' de student (da, am fost la păscut vaca împreună), stai vro cinci minute să-ţi scriu numărul (foarte lung, opt cifre, 'z dai sama), îîîîîî, nu, m-am încurcat, hă hă, aşa, gata, na-l. Eu mersi, el mormăie, eu la revedere, el mormăie. Îl întreb în glumă dacă e sigur că nu s-a încurcat la ore, ridică spre mine o privire tâmpă şi confuză, mi-e milă de el şi-i dau pace.

Am trecut deci prima etapă: am o foaie cu orele de curs şi seminar, fără să ştiu care ce e pentru că numele sunt codate că anul trecut, gen L3LM27FR şi L4LA02CL. A doua etapă: să urc la secretariat să descopăr, în funcţie de cod, de oră şi de numărul grupului de seminar în ce sală trebuie să mă duc pentru fiecare. Pe afişe, cursurile de la LM (litere moderne) şi LMA (litere moderne aplicate) sunt puse împreună.... Zăpăceală, îmi lipseşte L3LM21FR dar am L3LA02LF care nu e pe orar. Literatura clasică e trecută ca L3LM22FR, eu am doar cu 02, nu-mi mai amintesc dacă aveam şi eu curs de franceză veche sau doar cei de la LM. Grupul de seminar (numărul 9) care pe orarul meu e vineri de la 4 la 6, pe afiş e de la 2 la 4, când cică am seminar de literatură. Corectez pe orarul meu: grupul 8, nu 9. Următorul, la gramatică sunt în grupul 14, care... nu există pe afiş. Trecem grupul 12 şi sperăm să ne primească proful. După jumătate de oră de chin în căldură şi împins din coate de către dragii colegi, reuşesc să-mi limpezesc orarul în sfârşit şi să plec...

Pe 4 octombrie, încep cursurile. După cum zice foaia mea, primul e într-adevăr stilistica în amfiteatrul mare, următorul istoria cărţii în 117. Mă simt încrezătoare, am notat bine până la urmă, am descifrat cum trebuie. Îmi ajut chiar colegii să se lămurească. Seară, mă duc cu noua mea amică spre 125, la ultimul seminar înainte de plecare. În faţa clasei, numai vreo trei mai aşteptau. Intrăm la bănuieli. La cinci şi zece, intrăm în clasă, tot numai noi. La şi un sfert, încă nu apare nimeni, mă apuc să joc Worms world party cu Anais, întrebându-ne pe unde e proful. La şi douăzeci, hotărâm toţi cinci câţi ne adunaserăm să ne uităm la afişe, ca sigur e ceva putred în Danemarca. Stupiză stupiză! Seminarul era tot de la cinci la şapte, tot în sala 125, numai că s-a mutat pe nevăzutelea, neştiutelea ...marţi. Nervi, panică, Anais nu poate marţi pentru că are seminar de spaniolă, mie nu-m convine pentru că aş termina la şapte în loc de trei.

Cu ceva bănuieli, mă apuc să verific şi celelalte seminare şi când termin, îmi doresc doar un zid să mă dau cu capul de el. Vineri, grupul 6 de literatură, adică al meu, nu mai există. Singurul care mai e vineri e de la zece la unu, numai un picuţ suprapus peste cel de gramatică, de la zece la doişpe. Şi nu pot să mă duc doar la unul, pentru că amândouă-s un picuţ principale pentru profilul meu. În plus, cel de engleză ar veni cam unde fusese cel de literatură. Îmi vine să urlu la cineva, dar secretariatul e închis de mult. Plecăm acasă, plângându-ne fiecare de schimbările de seminarii care, cam în toate cazurile, sunt în acelaşi timp cu alte seminarii sau cursuri.

Azi mă duc la secretariat să mă lămuresc cât se mai poate. Tanti mă expediază în cinci minute: grupul 6 există, dar pe altă pagină, în plus eu m-am uitat la LM, că literatura lor e prima pe pagină şi a noastră pierdută la naiba-n praznic. Că de ce nu m-am uitat la coduri să mă lămuresc. Uh, pentru că nu există o singură persoană în facultatea asta care să le ştie pe de rost pe toate, deşteapto. Grupul de engleză nu e 9, e 8, dar nu de la două la patru, ci de la patru la şase. Da, ştie ca orarele sunt pline de greşeli (!!!), bine că am venit să o întreb pe ea. De ce naiba nu afişează ceva, să ştie toată lumea, mă depăşeşte. Las' să ne încurcăm noi şi să ne pierdem vremea făcând coada la uşă ei, că doar ce alceva avem de făcut. În fine, plec bucurându-mă că am rezolvat aşa repede.

Seara, vine ora seminarului care se mutase de ieri. Suntem în faţa sălii 125, este lume, suntem liniştite. O fată ne întreabă ce avem, îi spunem că istoria cărţii. Ea are cultură latină. În ce sală? 125. Şi noi tot în 125... Respir adânc, mă uit la Anais, ea se ia cu mâinile de cap. Fata habar n-are ce se întâmplă. Aşteptăm proful să ne lămurească, vedem un domn cărunt, în costum, cu servietă, sărim pe el. Sunteţi profesorul cutare? Da. Păi în sala noastră e alt curs, domnul e confuz, fata se dovedeşte a fi profa de cultură latină, şi ea e confuză. Anais încearcă să-i spună profului ca nu poate veni la seminar că are spaniolă, şi că la cel de luni nu poate că are franceză veche. El se uită ridicând din sprâncene la ea, ce seminar luni? că el predă numai marţi şi în plus nu e seminar, e curs. Ne uităm unii la alţii dând din umeri, profesorul dă ochii peste cap că organizarea e aşa şi pe dincolo, mie nu-mi vine să cred, Anais începe să râdă nervos. Mergem toţi la orarele afişate, îi arătăm că are seminar luni şi marţi, profului îi pică fisa cu întârziere: voi sunteţi din LMA? Păi da. Păi eu îs la litere clasice, nu predau la voi. O...k. Deci avem doi profesori la 125, plus al nostru care nu apare. Nimeni nu ştie nimic, nu înţelege nimic, situaţia pare suprarealistă, râdem nervos ca să nu cedăm tot nervos. Cei doi urcă la secretariat şi se întorc după câteva minute lămuriţi, domnul cărunt are de fapt curs în 208 bis, dar nu i-a zis nimeni.

Şi noi? Nu se ştie. Urcăm şi noi. Secretariatul închis, la cancelarie n-a auzit nimeni de domnul Jalabert, pe orar scrie ca ieri, în 125 de la 5 la 7. Ne învârtim prin holuri, căutând idei, că oricum nu ştie nimeni cum arată musiu Jalabert ca să ne uităm după el. Cineva propune să întrebăm la recepţie la parter, unde dăm peste încă o mână de pierduţi. Se dovedeşte că umblăm toţi după acelaşi prof, cei doi tipi de la recepţie găsesc în sfârşit informaţia mult dorită: seminarul nostru s-a deplasat iar, tot pe furiş tip ninja, şi începe la 5 jumate în sala 126. Şi de data asta e cu noroc, proful chiar vine la 5 jumate. Culmea zilei, aflăm că deşi nouă ni s-a spus tuturor că afurisitul de seminar e luni, proful a ştiut de la bun început că e marţi, şi încă la ora şi în sala bună. Ceea ce dovedeşte încă o dată că pe secretare le doare în, pardon, chiur de noi. Să ne descurcăm, că doar timp avem, s'tem studenţi, ce naiba am avea de făcut altceva?!

Mă dusei zilele trecute la Fnac, mare librărie de p-aici, că-mi trebuia altă ediţie de Goethe decât ce aveam. Cum băieţii n-au avut ce face şi şi-au găsit ocupaţie mutând toate raioanele de-a-ndoaselea, nu l-am găsit pe Goethe nicăieri, aşa că a trebuit să-l întreb pe un flăcău care se preumbla pe acolo în uniformă.
- Bună ziua, caut o ediţie bilingvă a lui Faust, Goethe, mă puteţi ajuta?
- Sigur, veniţi să caut pe calculator. Aşa... puteţi repeta?
- Goethe.
- Ăăăă... puteţi spune pe litere?
- ...bineînţeles: G-o-e-t-...
- G-e-t-...
- Nu, e cu "o": G-o-e-...
- G-o-e-t-h-e. Goethe. Deci ăsta e titlul?
...
...
...
Cultură franţuzească, da.

Azi:
- Un meniu Best Of cu Big Mac cu pâine integrală vă rog.
Notez, pregătesc pungile, comand BMCul (de la Big Mac au pain Complet), surpriză:
- Da' nu mai avem pâine specială pentru BMC azi!
Brava, şi eu trebuia să ghicesc de cum am ajuns la munci, bănuiesc, poate am faţă de adevărata nepoată de la o soră a verişoarei mamei Omida. Mă rog, îi spun omului, îi schimb comanda cu BigMac normal, totul se petrece fără pagube. Câteva minute mai încolo, altcineva cere Big Tasty. Încasez, mă duc să iau produsele, în bin ("vitrina" cu sandvişuri) nu mai era, aşa că-l comand.
- Da' nu ţi s-a zis că nu mai avem Big Tasty?
Fierb. Anunţ clientul, îmi spune că nu-i bai, să-i dau un Chicken Mythic, că e la acelaşi preţ. Îl cer la bucătărie, mi se răspunde agasat că de ce tot cer produse care ştiu bine că nu sunt?! Fierb, îmi vine să pocnesc pe cineva - ştiţi voi cine, persoană importantă - respir adânc şi mă duc să caut un manager, că trebuia rambursat sandvişul omului. Pierdem câteva minute cu asta şi pe urmă întreb:
- Îmi zice şi mie cineva ce nu avem azi, ca să ştiu şi eu?!
- A, păi nu mai avem pâine integrală, Big Tasty, Chicken Mythic, madlene şi salate cu pui pe grill.
Suuuuper. Vând deci salatele numai cu pui pane, până când, la o comandă de salată Caesar... ghiciţi şi singuri, că sunteţi copii destepţi.
- Ăăăă fetelor, nu mai vindeţi Caesar că nu mai avem!
Şi acuma, concurs: un Big Tasty cu pâine integrală cui răspunde corect la întrebarea: ce manager era prezent azi?

Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...

Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.

Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)

Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.

Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...

După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.

După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.

Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.

Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.

Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.

Sper.

Zilele trecute, consortul meu mult-iubit era la munci (da, i mai se întâmplă şi lui). Cum se plimba el aşa cu un coleg, fluierând, şi treaba lui fiind în general să dea amenzi, l-a văzut pe un nene care parcase pe un loc rezervat livrărilor. Şi l-au taxat de 35€.

Abia s-au îndepărtat ei, că respectivul a şi apărut alergând şi înjurând, că de ce i-au dat amendă. Păi cum de ce, zice colegul, n-ai văzut marcajul cu galben pe stradă, lângă care scrie mare "livrări"? Nu ştii că nu e voie să parchezi pe el? Ăla nu şi nu, cum îndrăznesc ei să îi dea lui amendă, că-s nişte prăpădiţi şi aşa şi pe dincolo. Colegul îl lăsa să facă spume, al meu aştepta mai deoparte numai să indrăznească tipul să ridice mâna, ca să aibă motiv să-l salte. Şi când tipul a început să se întreacă cu gluma, i-au zis: vezi că putem să te ducem la secţie pentru insultarea unui agent. Batman s-a umflat imediat în pene, daaa, sigur, hai să vă văd, şi la urma urmei vă dau .... (nu mai traduc, că-s binecrescută şi mi-i ruşine) şi s-a întors pe călcâie şi a plecat.

Numai că, fiind mai prost de felul lui, când a trecut pe lângă colegul lui Dani, a mârâit "Neam de jegoşi" şi atâta i-a trebuit colegului, care e mai african de felul lui. I-a lipit un ultraj de frunte, a chemat jandarmii şi hai la comisariat pentru exprimare rasistă.

Acolo, primul lucru care se face e să i se caute omului dosarul şi cazierul. Şi ghiciţi ce află poliţiştii, dragii moşului? Că tupeistul nostru, broscoiul mic cu gura mare, Batman al nostru umblă fără permis, fin' că i se luase. V-am zis eu că era prost. Dacă aşa-i vorba, stai că vezi tu, domnule dragă, au zis ei şi şi-au frecat mâinile. I-au dat amendă pentru nesimţire, l-au lăsat să plece, l-au urmărit şi când s-a urcat în maşină, hop! Actele la control, musiu!

Şi uite aşa, când a plecat pe la şepte jumate seara, consortul l-a văzut pe curajos încă aşteptând pe o bancă la comisariat, amărât şi cu capu-n mâini. Pe lângă cei 35 € de la început, căpătaţi pe merit, mai avea acuma încă 135, o noapte la răcoare şi cine ştie ce alte urmări legale, atât pentru permisul lipsă cât şi din partea colegului care se gândeşte să-l dea în judecată şi să ceară despăgubiri. Apăi ziceţi şi voi, nu mai bine tăcea din gură?

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!

Musiu vecin care te-ai gândit în capul tău ăla prost că ora 9 e o oră potrivită de dat jos faianţa, îţi doresc să-ţi dai cu ciocanul peste deşte până nu mai poţi să ţii dalta în mână, să-ţi cadă cimentul peste picioare, să ţi se crape pereţii şi să sari din somn în fiecare dimineaţă de-a dat-o Domnul pe pământ, la răsăritul zilei, cu zgomot de pickhammere în urechi! În rest, numai bine.

Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!

A fost odata ca niciodata o fata care avea niscai treaba la o prefectura. O treaba nu foarte complicata, doar sa-si schimbe adresa de pe titlul de sejur, pentru ca se mutase.

Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...

Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.

Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!

Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?


Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.

Dragii moşului, în cazul în care încă nu vi s-au scos ochii cu diverse funde roşii, globuri clipocitoare şi moşi de toate mărimile, vă anunţ eu: vine Crăciunul. Ceea ce înseamnă tot felul de oferte, reduceri şi reclame, care mai de care mai cu majuscule şi cu sclipiciuri, să nu cumva să le ratezi, pen' că, na, e luna cadourilor şi trebuie să mănânce şi ei o pâine, nu?

Ei, fusăi zilele trecute la plimbare prin magazine, să ochesc niscai cadouri şi să îmi fac lista cu idei pentru consort (vă povestesc eu în alt post ce şi cum), numai că m-am pornit cam târziu şi într-o oră n-am apucat să văd mare lucru. M-am dus deci pe siteurile respectivelor magazine care-mi făcuseră cu ochiul şi, surpriză (zic de dragul efectului, că mă aşteptăm la asta, dar m-am prefăcut ca să le fac pe plac), oferte de Crăciun! Eu fiind copil sărac şi fără bani, zic "ia să profit că tot au rubrică asta numită aşa frumos Idei de cadouri pentru buget restrâns" şi dau clic.

Cum să vă descriu ce-am simţit?... La început, am crezut c-am greşit butonul. Apoi m-am gândit că poate au încurcat ei listele. Apoi mi-a fost ruşine c-am putut crede, mică şi naivă fiind, că la franţuzi buget restrâns înseamnă dooj de euro per cadou. A urmat o amestecătură de sentimente, printre care neîncrederea ("Sigur e criză?") se bătea pentru primul loc cu iritarea ("Ăştia sunt toţi bogaţi? Ce-i cu nesimţirea asta, auzi la ei, şi să mai spună că-i vorba de buget restrâns!!"). Să vă dau o mostră de idei pentru buzunare goale?

Televizor LCD 16/9, 439 €. Aparat foto compact Fuji, 99 €. Si 90 de cenţi. Aparat foto compact Olympus, 129,90 €. Laptop Toshiba, 579 € (în loc de 599, vă daţi seama ce diferenţă?). Televizor LCD Sony, 529 €. GPS, 99 €.

What. The. Hell?!

Băi tâmpiţilor. Dacă aveam cinsu' de euro de dat pe UN cadou, îl duceam pe bărbatu-meu în uichend la mare. Dacă aveam fie şi o sută de euro de dat pe un cadou, nu mai aveam nevoie de căcaturile voastre de idei. Dacă vreau idei de cadouri, înseamnă că n-am de unde alege, fin' că, mi-i ruşine să zic da' trebe, n-am bani, şi asta-mi cam reduce lista de posibilităţi. Spre deosebire de toţi francezii din pătură de jos, se pare, care de Crăciun îşi oferă unul altuia laptoape şi televizoare, "că ăla vechi avea numa 75 cm şi nu puteam să văd filmuleţele din vacanţă cum trebe, şi na la schimb un leptop, şi escuză-moa că nu ţi-am luat altceva, da' n-am bani".

Acu' pe bune, când auziţi cuvintele "buget redus", cât înseamnă pentru voi? Că pentru mine vine cam pe la dooj-treij de euro pe cadou, maxim. Sau poate-s eu ciudată şi creierul meu funcţionează altfel?

E clar. Anul ăsta îi tricotez omului o şoseată (două nu pot, că-i scumpă lâna), socrilor le dau un chil de cartofi ambalaţi frumos, unul câte unul, în hârtia de anul trecut, iar prietenelor câte-o mostră de ruj de la Avon, că mi-au rămas printr-o geantă şi mi-e să nu se fi stricat.

Dă Doamne să ajung şi eu într-o zi să fiu atâta de săracă, încât să pot pune un teveu şi-un calculator sub brad şi să zic "Ce ieftin am ieşit anul ăsta cu cadourile!"

Veneam de la posta (nu va mai povestesc ce cautam acolo, ca stiti oricum ca nu de placere ma duc. Nu-s chiar asa masochista) unde ma enervase o tanti care-si facea copilul sa urle. Da, intentionat. Adica bebele statea cuminte - si cu gura inchisa - in leagan, si idioata il sacaia cu un ziar. De fiecare data, ala micu incepea sa urle pe acea nota extrem de inalta, pe care doar copiii o pot atinge, si care iti sfredeleste creierul pana la acel coltisor responsabil cu instinctele primare. Cel care iti ordona sa strivesti cauza zgomotului sub amenintarea inchiderii ghiseului. Asa. Am tras obloanele peste urechi, am trimis timpanele in vacanta fortata si mi-am ignorat instinctele criminale. Mi-am rezolvat treaba, am iesit, am respirat usurata.

Si (abia) acum incepe adevarata poveste a acestui post. Un tip mi-a zis ca sunt sarmanta. Nu aveam chef, eram deja enervata, l-am ignorat, el a trecut mai departe, l-am uitat. Un minut mai tarziu, aud din spate un "alo domnisoara". Il ignor. Doi pasi mai incolo, "saru-mana domnisoara". Devine agasant. "Sunteti sarmanta". Incepe sa-mi creasca tensiunea, grabesc pasul, nu raspund ca poate se prinde. Ei, pe dracu. Insista ca o musca tembela ce se da cu capul de geam. "Alo, alo!" Oftez cu zgomot, poate se prinde, ca totusi e evident. "Domnisoara, stati asa." Imi zic ca poate am pierdut ceva si-mi raspund ca e complet exclus, n-aveam decat geanta - inchisa si cu fermoarul spre mine. Poate vrea o informatie. Mai erau si alti oameni pe strada. Voia deci sa ma streseze pe mine. Il ignor, amorsata bine, cu ceasul ticaind periculos. Il aud ca grabeste pasul, "domnisoara, domnisoara, buna ziua!". Ma opresc, ma intorc, pregatita sa-i explodez capul ala tembel. Era un pustan urat, negru, cu dovezi evidente ca hormonii lui nu numai ca se rasculasera, ci si castigasera si acum isi impuneau charta noilor drepturi. Si cu un zambet pe care si-l inchipuia cuceritor, dar care era mai mult slugarnic, echivalentul uman al intorsului cu burta in sus si a datului din coada intru cucerirea stapanului, banuit brusc ca ascunde la spate un ziar rulat.
-Va deranjez?
Ii raspund sec "Da."
Cu acelasi zambet, largit: "Daaaaa?"
Degetele mi se inclesteaza pe toarta gentii.
- Incerc sa te ignor de ceva timp, nu-i clar?
- ...Sunteti asa draguta!
Explodez:
-Stii ce, sunt pe stop si nu te sfatuiesc sa ma calci pe nervi. Dispari!
Ma intorc pe calcaie si plec hotarata. De pe trotuarul celalalt, in spatele meu, il aud balbaindu-se:
- Dar eu v-am vorbit frumos, puteati sa-mi raspundeti la fel...
Ba sa te inveti minte sa taci dracu din gura cand vezi ca lumea incearca sa scape de tine. 'Tu-ti vrabia ta de frantuz!
O sa-mi iau tricou cu inscriptia din titlu si pe fata si pe spate, poate-poate am si eu liniste.

O sa ajung sa urasc functionarii, publici sau nepublici, ca vad ca tembelismul e primul criteriu dupa care-s alesi p-aici, prin tara branzii putrede.
M-am dus la posta sa ridic niste bani de la tata. Nemancata, cu gatul tot mai uscat, am stat in picioare aproape o ora la coada, pentru ca au 5 ghisee, dar, evident, numai doi functionari, ca dor n-o sa speteasca mnealor sa fie toti la serviciu la ora la care toata lumea are trebi la posta. Asa. Rabd cu stoicism foamea, setea si durerea de picioare, ajung la ghiseul la care trona o vaca blonda la menopauza, ii zic ca vin sa iau niste bani prin Western Union. Mai pierd 5 minute cu formularul (care nu-i disponibil cat astepti), intre timp asta se ocupa de altul, mai pierd 10 minute din cauza aluia, ii dau in sfarsit formularul si buletinul, asta se uita la mine si-mi zice ca nu-i bun. Ma uit inapoi la ea si astept sa-mi explice. Zice ca nu am data de nastere pe el. I-o arat. Imi zice ca n-am semnatura. Ii intorc privirea plictisita si-i zic:
- Acu' doo saptamani a fost bun, si tot aici la posta s-a-ntamplat.
- Pai colegul care a facut asta nu trebuia sa va dea banii, sa veniti cu pasaportul.
- Madam, acu' doo saptamani si-acu o luna si de cand sunt in Franta, am ridicat banii cu buletinul, s-acuma vii si-mi spui ca nu-i bun? insist eu, ca poate ii intra o raza de lumina in capul ala in carebate vantul si-si da seama ca daca altor doozeci de functionari colegi cu ea le-a ajuns buletinul, ar trebui sa-i ajunga si ei. Sau daca nu, macar sa nu ma trimita acasa dupa o ora de stat dupa fundul ei, ca s-a mosmodit mai ceva ca o baba pe jumate paralizata si cu cataracta. Dar nu, isi pastreaza expresia de vita sub soarele amiezii pe care o sacaie o musca insistenta, si ma trimite dupa pasaport. O injur printre dinti si plec.
Inainte s-o iau spre casa, ma gandesc ca poate la banca (celebra Société Générale) fac si transferuri Western Union si-asa ma scutesc de-un drum, ca tot voiam sa-mi pun banii-n cont. Trag aer adanc, sa-mi pacalesc golul din stomac, si-o pornesc spre banca. Acolo, iar coada, dar numai vreo trei omuleti, asa ca indraznesc sa-i zic lu' nenea de la ghiseu ca vreau o informatie (adica treij de secunde din timpul lui, dupa care, in functie de raspuns, ma pun la coada). Se uita la mine de parca i-am cerut cartea de credit si pin-ul si-mi zice sa astept sa-mi vina randul. Ma oftic. Astept, injurand in gand toata sleahta de tampiti pusi in spatele ghiseurilor de niste tampiti mai mari ca ei. Imi vine randul. Il salut, bla bla, "faceti transferuri prin Western Union?
- Ce?
- Transferuri de bani, repet, mai rar. Prin Western Union.
- Prin ce?
- Prin Western Union.
Se uita la mine, ca vita de mai devreme la un mesaj de eroare Vista.
Ma enervez.
- PRIN WESTERN UNION - 'tu-ti gatu' ma-tii, ii zic in gand - vrei sa-ti desenez?
- Aaaaa, face, de parca a avut o revelatie. Uestern iuinion, pai daca-i prin uestern iuinion..., se maimutareste.
"Ah, vede-te-as la sapa, crapa-ti-ai capu' de handicapat, si pe aia care n-o facut avort si te-o pastrat, catarule", ii mai urez, tot in gand, in timp ce strang cat pot cureaua gentii, ca sa nu-i dau cu ea in cap.
El se hlizeste la mine ca un maimutoi drogat cu prenandez:
- Uestern iuinion, uestern iuinion... nu facem.
Ii urez sa moara incetul cu incetul chinuit de picatura chinezeasca, ii salut colega care n-avea nici o vina si plec, pachet de nervi si pregatita sa explodez la primul care ar fi indraznit sa zica sau sa faca ceva mai aproape de dooj de metri de mine.
Vede-i-as crapati cu burta-n sus, retarzi ajunsi pe locuri de relatii cu publicul, sta-v-ar salariul in gat sa va stea!
Si nu cunosc pe nimeni care vinde aruncatoare de flacari, ca asa mi-ar prinde bine unul maine...