Blogger Template by Blogcrowds.

Special

Azi e ziua Alexandrei, cea mai dragă, frumoasă şi adorabilă prietenă pe care o am. Să creşti mare şi încă şi mai frumoasă, scumpa mea!

Dorinte de an nou

Primii înc-o leapşă, de la Cătălin, care pică tocma bine, că mă şi pregăteam să vă zic despre ce aş vrea eu să reuşesc să fac la anul. Să începem însă cu dorinţele de anul trecut şi ce s-a întâmplat cu ele.

1. să reincep faculta - M-am gândit că e mai bine să am un loc de muncă şi nişte bani ai mei cu care să mi-o plătesc, să nu mai fiu pe spatele lui Dani. Rămâne pe la anul.

2. să-mi găsesc un loc de muncă decent - După experienţele plăcute care au condus la deschisul acestui blog, am decis să aştept să am actele. Cum tocmai am primit titlul de sejur, în ianuarie încep să-mi caut de lucru.
3. să citesc 100 de cărţi - Din lene şi alte motive, m-am oprit pe undeva pe la şaizeci...
4. să merg la mare - Am fost, şi încă în Spania, de care ştiţi că m-am îndrăgostit.
5. să vizitez tot Luvrul - Cu ruşine mărturisesc că anul asta am văzut Luvrul doar din afară...
6. să-mi fac 5 prieteni noi - Mă pot mândri numai cu Lydia şi cu Alex, dar ele două fac cât zece.

Anul ăsta aş vrea să-mi găsesc de lucru, eventual să încep facultatea aia odată (mă gândesc la litere moderne, la Sorbonne, e ceva ce aş studia de plăcere), să citesc cele o sută de cărţi (ce naiba, în liceu cum puteam?), să mă întorc în ţară cel puţin o dată, să ies mai des din casă şi să descopăr locuri noi, s-o trag pe Gia de mânecă să mă ducă prin anticariate, să pierd "pernuţele" de unde trebuie, să învăţ să folosesc Canonul împrumutat de un amic, să-mi cumpăr unul al meu, să scriu mai des şi mai bine pe blog, să mă văd cu DeMaio şi să scriu un roman sau măcar jumătate. Probabil dacă m-aş mai gândi, aş mai găsi, dar oricum planurile mele cu bătaie lungă sunt făcute degeaba, că totul depinde de lene...

Leapşa merge mai departe la oricine are chef să împărtăşească.

Unde sunt zăpezile de altădată?

Cândva, iarna însemna zăpadă până la genunchi, fulgi care-mi intrau în ochi, obraji înroşiţi de frig, fericire. Cândva, îmi trăgeam cizmele albe, îmblănite şi ieşeam să înfrunt frigul până la barul în care urma să-mi petrec seara bând cafele cu whisky şi vin fiert, vorbind despre verzi şi uscate, sărind de la una la alta fără să epuizez vreun subiect şi ascultând pe cineva iubind o chitară. Cândva, demult, când eram o copiliţă cu plete brune, iarna însemna vacanţe după soba bunicii, croind haine păpuşilor cu Alina, umplând casa de cârpe şi de aţe ("Ce-i cu parşivenia asta? Parcă-i la Paulina", ne mustra severă bunica, Paulina fiind o vecină vestită în sat pentru lenea şi mizeria ei) şi chinuind iepuraşi şi pisici (mai ţii minte când ai prins bietul iepure de coadă şi-a tras un chirăit de ne-am speriat amândouă?).

Însemna oameni de zăpadă cu oale în chip de pălării şi ştiuleţi drept nas, bordeiul pe care l-am săpat timp de o săptămână într-un morman de zăpadă, cu mistria bunicului şi cu mâinile repede îngheţate, pe care l-a distrus ameţita de vară-mea, urcându-se pe el, de i-a găurit acoperişul cu piciorul (ce căutai tu pe bordei, nici acuma n-am înţeles). Însemna derdeluş pe povârnişul din spatele blocului, cu sania largă şi solidă, pe care o purtam în spate ca pe ghiozdan şi pentru care ne invidiau copiii vecinilor. Însemna patul de zăpadă pe care l-am construit pentru soră-mea şi pe care am culcat-o ca pe o păpuşă, ceea ce s-a soldat cu o ceartă serioasă ("Dacă răcea? Nu vezi că-i udă până la izmene? Ce-a fost în capul tău?" şi zbang o palmă). Însemna ziua mult-aşteptată a mersului la colindat, singura zi din an în care aveam bani - cu care mi-am luat, pe la 9 ani, o orgă verde, lungă de două palme. Însemna, prima zăpadă, care cădea în fiecare an de ziua lui Miriam, soră-mea cea mică, pe 4 noiembrie (sau, după caz, în duminica în care şi-o aniversa). Îmi amintesc o primă ninsoare cândva printr-a IV-a sau a V-a, care îngropase strada şi maşinile, şi imaginea ireală a unui lung şir de oameni înotând în tăcere prin zăpadă la şase dimineaţa, toţi în aceeaşi direcţie, sub lumina roşiatică a felinarelor. Însemna mersul la şcoală pe întuneric, înfofolită până la nas şi atârnată de mâna tatălui meu, uriaş şi impunător. Însemna teama de botez, acel ritual la care toţi băieţii oraşului participau şi pe care ţineau să-l impună tuturor fetelor, de care scăpam fiindcă purtam ochelari şi se temeau să nu mi-i spargă (singurul avantaj pe care-l vedeam în a fi ochelaristă, pe vremea aceea). Însemna picioare îngheţate în patinele albe cu care străbăteam trotuarul din faţa blocului în sus şi-n jos.

Însemna mai ales acea săptămână în care tatăl meu nu a mers la serviciu, dar pleca în fiecare dimineaţă împreună cu nenea Vasi şi nenea Mihai. Săptămâna în care nu înţelegeam de ce mama şi tanti Lili şi tanti Ana se adunau în sufragerie, vorbind în şoaptă şi frângându-şi mâinile, îngrijorate, până când bărbaţii se întorceau acasă. Săptămâna în care eu, copil fără griji, scoteam drapelul pe geam şi strigam, râzând, când treceau elicoptere: "Ceauşescu nu mă vede!" şi "Vrem bomboane de Crăciun, nu conducător nebun!" Însemna serile în care tata ne povestea ce-a făcut şi cum soldaţii i-au rupt partea roşie a steagului ca s-o înlocuiască pe a lor, sfâşiată, şi pe care tata a înlocuit-o cu o panglică roşie a păpuşii mele Lili. Însemna ziua în care s-a întors acasă, s-a repezit la mama şi a început s-o învârtă prin casă, fericit, şi păpuşa pe care am primit-o de Crăciunul acela, găsită cu greu într-un magazin scăpat de vandali.

Însemna crivăţul care îmi îngheţa urechile sub căciulă în iarna în care Dani a venit prima dată la Iaşi, având în bagaj doar cămăşi, cu gândul că iarna românească e ca iarnă pariziană, cu temperaturile cele mai joase în jur de 5°C; drept pentru care primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Dar unde am aterizat, Doamne, în Siberia?"

Mi-e dor de iernile de acasă.

Ştiu, mea culpa, am făcut sondaj să văd cât de des aţi vrea să scriu şi dup-aia am lipsit câteva zile, în loc să postez. Din păcate, pur şi simplu n-am avut inspiraţie şi în continuare n-am. Cred că nesimţita a fugit cu Moş Crăciun. Aşa că o să vă urez doar "Sărbători fericite", ca toată lumea, hev fan şi etc, şi o să mă duc să-l sâcâi pe al meu cu întrebări, poate-mi spune ce mi-a luat. Că nu ştiu ce l-a apucat, dar mi-a pregătit vreo cinci cadouri. Oare se simte vinovat cu ceva? Hmmm...

PeSe: poze noi.

Motive de bucurie

Primul si cel mai mare motiv e rezultatul vizitei de ieri la prefectura. Spre surpriza mea, in afara de faptul ca am asteptat prea mult, nu s-a intamplat nimic care sa ma enerveze. Ba mai mult, dupa ce functionara mi-a spus sa revin in februarie pentru titlul de sejur, mi-a inmanat unul provizoriu, care imi permite sa incep sa lucrez imediat! Sunt atat de fericita!! Ati mai vazut oameni topaind de bucurie ca nu mai trebuie sa stea degeaba acasa? Ei, vedeti acuma!

Al doilea motiv e mai putin extraordinar: blogusorul meu a trecut de 100 de posturi fara sa-mi dau seama. La mai mare, deci.

Sampanie?

Cândva, în Iaşi, am avut un prieten cu care am avut multe discuţii pline de miez. Într-una dintre ele mi-a explicat că, metaforic vorbind, el e un arcaş. Adică acţionează de departe şi din umbră, protejând luptătorii angajaţi în lupte corp la corp. Imaginaţi-vă un arcaş ascuns printre ramurile unui arbore, unde inamicul nu-l vede, dar de unde el îşi poate lansa săgeţile în voie; vede mişcările celorlalţi din depărtare şi face planuri cu bătaie lungă, însă dacă duşmanul ajunge sub copac, arcaşului nostru nu-i mai rămâne decât să se dea prins (Ionuţ, dacă mă citeşti, te rog să-mi dai un semn). Eu, în schimb, mă văd mai degrabă ca un luptător cu sabia, corp la corp; nu văd departe, nu fac planuri de durată, ci improvizez în funcţie de situaţia care mi se prezintă. Şi eu şi el avem avantaje şi lipsuri, dar împreună formăm o echipă de neînvins: arcaşul suplineşte vederea scurtă a luptătorului şi doboară inamicii pe care acesta nu-i ajunge; în schimb, când planul gândit dinainte se confruntă cu neprevăzutul, luptătorul poate acoperi breşele, apărând în acelaşi timp trunchiul arborelui din care acţionează arcaşul.

De ce am luat-o prin bălăriile metaforelor şi alegoriilor? Nu pentru că am înnebunit de la prea mult medieval fantasy, ci ca să ajung la imaginea cea mai apropiată de ceea ce numesc eu prietenie: parteneriat şi ajutor reciproc între doi oameni egali, dar în acelaşi timp diferiţi, o relaţie în care nici unul nu e mai presus decât celălalt, dar sunt mai puternici împreună.

Pentru mine, un prieten e cel cu care pot sta de vorbă cu orele, fără să mă plictisesc, fiindcă ne placem unul pe celălalt şi ne respectăm reciproc părerile; e cel pe care pot să-l sun, plângând, la miezul nopţii, fără să se supere sau să mă amâne; e cel care, când sunt la pământ, mi-ar arată cerul; e cel care ţine la mine aşa cum sunt, fără să-mi impună ceva, fără să-şi bată joc de convingerile mele, dar care nu ezită să mă certe când calc pe-alături, spre binele meu; e cel la care pot apela când mi se întâmplă ceva neaşteptat; cel care îşi împarte ultimul sandviş cu mine; cel care ar îngheţa alături de mine într-o zi de iarnă, încercând să mă ajute să-mi repar maşina; cel care mi-ar susţine entuziasmul în faţa vreunei idei noi; cel care mi-ar da curaj să merg mai departe, când eu nu mai văd capătul drumului; cel care n-ar încerca să mă facă să râd când îmi vine să plâng, ci m-ar strânge în braţe, spunându-mi "Plângi, eliberează-te, o să-ţi facă bine"; cel care m-ar suna pe nepusă-masă, numai ca să vadă ce mai fac, şi care ar fi îngrijorat pentru mine când nu mai dau semne de viaţă.

Eu sunt gata să fac toate astea. Tu?

Concluzia tratatului: Vulpe sălbăticită, caut îmblânzitori fără lesă.

Dacă ai un prieten, frecventează-l, fiindcă mărăcinii cresc repede pe drumul neumblat, au zis bătrânii. Adică nu mă ignora pentru că nu mai sunt disponibilă să te duc în spate acasă când ești beat, nici nu mă căuta numai când ai nevoie de mine, fiindcă te-ai certat iar cu iubitul și n-are cine-ți înmâna șervețelele. Dacă ți-s într-adevăr dragă cum spui, ar trebui să mă suni din când în când și pentru simplul motiv că vrei să mă vezi la un pahar de vorbă. Un prieten e acolo pentru tine și pe vreme bună și pe vreme rea; nu mă uita deci când ți-e bine și nu mă căuta numai la nevoie, pentru că în curând n-o să mă mai găsești deloc.

Hotărăşte-te dacă mă vrei ca prieten sau ca aducător de foloase; fiindcă dacă te dai drept prietenul meu şi încerci să faci tu profit în paguba mea, a doua oară n-o să mă mai vezi la faţă. Aveam odată mare nevoie de bani, nu mai aveam nici măcar ceva de mâncare. M-am dus la o prietenă care mă putea ajuta şi am rugat-o să mă împrumute pentru câteva zile. A acceptat, cu condiţia să-mi dea în euro şi să-i plătesc înapoi tot în euro. În condiţiile în care, în perioada aceea, euroul era în creştere nebună, cine ar fi câştigat şi cine ar fi pierdut? I-am mulţumit deci, i-am spus că mă mai gândesc şi am apelat la cineva cu mai mult bun-simţ. Fetei respective nu i-am mai cerut niciodată cel mai mic serviciu.


Cum rămâne cu prietenia dezinteresată? Dar cu "prietenul la nevoie se cunoaşte"? Eu, când văd un om la pământ, îl ajut să se ridice, fără condiţii; ce să mai spun de un om care mi-e drag? Am împrumutat şi eu bani, indiferent că ştiam că omul putea să mi-i dea înapoi sau nu, pentru că, de modă veche fiind, prietenia nu are preţ pentru mine. Bani se mai fac, dar prietenii, din păcate, sunt mult mai greu de găsit. Mulţi oameni ar trebui să se gândească mai mult la asta.

C-o fi doar problema mea sau a tuturor, nu ştiu, dar cred că se impune un mic tratat despre prietenie, ce înseamnă ea şi cu ce se serveşte. Se pare că prea multă lume a uitat vechile proverbe din bătrâni, cum ar fi cel care spune că prieten nu-i cel care te pupă în părţile dorsale, ci cel care-ţi spune ce crede cu adevărat - sau cel cu ajutorul la nevoie.

Să mă explic:

Sunt o persoană de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că am propriile mele păreri, principii şi convingeri. Asta mai înseamnă şi că nu ai dreptul să mi le bagi pe gât pe ale tale şi să mă părăseşti când vezi că nu-ţi merge. Nimic nu mă obligă să fiu de acord cu tine. Prietenii nu sunt sclavi. Din acelaşi motiv, aşteaptă-te să-ţi spun ceea ce cred, nu ceea ce vrei să auzi şi încearcă să digeri faptul că nu-s pupincurista, ci sinceră. Acceptă că sunt diferită de ţine, gândesc diferit şi nu mă judeca şi insulta pentru faptul că nu sunt clona ta, că n-am primit aceeaşi educaţie sau că nu am aceeaşi religie cu tine. Soluţiile de genul "aşa zic eu şi am încheiat discuţia/ mă ridic şi plec/ ies de pe mess/ îmi astup urechile" nu au ce căuta. Dacă ai o problemă cu mine şi zici că-mi eşti prieten, înfruntă situaţia şi hai să căutăm o rezolvare.

"Prietenii mei sunt şi prietenii prietenilor mei" nu funcţionează în viaţa reală. Cum zice o vorbă înţeleaptă: familia nu ţi-o poţi alege, dar prietenii da. Aşa că, dacă ţii morţiş să avem prieteni comuni, lasă-mă pe mine să-i aleg pe cei care mi-s simpatici, nu mi-i impune tu, că o să ajungem obligatoriu la conflicte. Dacă am dreptate, nu o să mă înclin niciodată în faţa cuiva ca să-ţi fac ţie pe plac, oricât de mult aş ţine la tine. "Aşa e el" nu e, sub nici un motiv, superior lui "aşa sunt eu".

Dacă eşti în depresie, dacă te-a înşelat iubitul sau iubita, dacă ţi-a murit hamsterul, dacă ai două dulapuri de reasamblat şi o maşină de spălat de urcat pe scări sau pur şi simplu nevoie de o prezenţă prietenoasă, poţi să mă chemi. Aşteaptă-te totuşi să trebuiască să faci acelaşi lucru pentru mine, că şi eu sunt om şi am nevoie de susţinere. Prietenia se construieşte din amândouă părţile, să ştii.

Cu cât un bărbat se pretinde mai matur, cu atât mai des va avea porniri de genul "îmi iau jucăriile şi plec şi te pun şi pe ignore".

Această nouă categorie se naşte din dezamăgirile pe care bărbaţii par să ţină morţiş să mi le bage pe gât, pe principiul "eu nu sunt la fel ca ceilalţi, doar mă comport aşa, dar să nu-ţi permiţi să mă compari cu ceilalţi , că eu sunt unic". Asemănarea cu "adevărurile misogine" ale Marelui Han e întâmplătoare.

Iniţial, textul ăsta, mult mai schematic, trebuia să fie un comentariu la posturile lui Andy, "Pentru că sunt bărbat" 1 şi 2. Dup-aia m-am întins la vorbă şi mi-am zis "de ce să nu râdeţi şi voi un pic, dacă-i tot duminică şi-i urât afară?" Deci na, râdeţi.

Să nu vă aud că discriminare, feminism şi altele d-astea, că pun mătura pe voi. E o glumă, da? Numa ameninţarea asta e serioasă în postul de azi.

1. Fin' că sunt femeie, sistemul meu de centralizare e programat să nu încuie uşile câtă vreme cheia e în contact. De asemeni, verific că o am în mână înainte de a trânti portiera.

2. Fin' că sunt femeie, când maşina nu funcţionează, chem pe cineva care se pricepe şi folosesc timpul astfel economisit pentru treburi mai plăcute.

3. Fin' că sunt femeie, când răcesc, mă duc să-mi cumpăr aspirină, Strepsils şi lămâie şi mă doftoricesc. Eroul meu în armură strălucitoare va fi uimit de atitudinea mea stoică (şi oricum nu m-ar fi îngrijit el, aşa că de ce să-mi bat capul să-l întreb?). De asemeni, ştiu că văitatul nu mă ajută, doar dă dureri de cap în plus, inclusiv consortului, ceea ce iarăşi nu favorizează procesul de vindecare.

4. Fin' că sunt femeie, poţi avea încredere în mine pentru a găsi chestii exotice la magazin, cum ar fi chimenul, tofuul, ceara de epilat (care nu-i în raionul de lumânări, cum a crezut un angajat mascul al Auchanului), balsamul de rufe, cremă exfoliantă pentru tălpi (da, există), sarea de baie şi altele asemenea.

5. Fin' că sunt femeie, când un aparat electric nu mai funcţionează, îl duc în serviceul firmei (dacă mai e în perioadă de garanţie), chem pe cineva să-l repare sau îmi iau altul (dacă garanţia e expirată). În nici un caz nu-mi pierd jumătate de zi enervându-mă că "de ce nu merge?! ştiu sigur că trebuie să meargă, l-am reparat!!"

6. Fin'că sunt femeie, n-am nevoie să ţin telecomanda/ telefonul/ altele mereu în mână, fin'că ştiu să le găsesc cât se poate de repede şi în orice mediu (chiar şi în geanta - cu excepţia telecomenzii ofcors - cunoscută şi ca un fel de gaură neagră la purtătoare)

7. Fin'că sunt femeie, nu e nevoie să mă întrebi vreodată la ce mă gândesc. Răspunsul va fi mereu "la nimic”, pentru că adevărul e oricum prea complicat ca să ţi-l explic.

8. Fin' că sunt femeie, n-am nimic împotriva mersului în vizite la familie, pentru că aşa e politicos. Nu-ţi fă griji, nu va fi depăşită limita. În ciuda prejudecăţilor generale, pot trăi fără mama.

9. Fin' ca sunt femeie, n-are rost să mă întrebi dacă mi-a plăcut filmul, dacă e ales de tine şi conţine cel puţin două din următoarele ingrediente : bătăi, bărbaţi duri, maşini, efecte speciale, arme.

10. Fin' că sunt femeie, trebuie să te întreb dacă ceea ce port e pe placul tău. Mai exact, fin' că te-am ales ca partener de cuib şi încă ţin să-ţi plac şi să fii mândru de mine când ieşim împreună. Din acelaşi motiv, trebuie să mă întrebi dacă-mi place cum te-ai îmbrăcat şi să mă asculţi când am ceva de zis în privinţa asta. Cămaşă/ tricou plus blugi (mai ales aceiaşi ca ieri şi ca alaltăieri) nu înseamnă ţinută de ieşit în oraş.

11. Fin' că sunt femeie şi suntem în secolul XXI, împărţim în mod egal treburile casei. Ridicatul picioarelor ca să dau cu aspiratorul dedesubt nu se pune că ajutor la curăţenie, nici asistenţa vocală tip „ai uitat o pată acolo, farfuria aia cu sos uscat trebuie lăsată la muiat, freacă mai insistent dincolo”. O mătură pe spinarea ta contează însă ca ajutor, pentru că te motivează.

Mai am. Mai vreţi?

Fotografii si vise

Azi, Sabina Dimitriu m-a facut sa visez. Vizitati-o si voi.

Sunt o creatură a mirosurilor. Nimic nu mi se încrustă mai adânc în memorie şi în suflet, nimic nu-mi readuce mai repede la suprafaţă amintirile, nimic nu categoriseşte locurile şi oamenii dragi mai bine decât un miros.

Mirosul de boabe proaspăt prăjite şi râşnite. Mirosul fiecărei cafele băute. Mirosul de levănţică al adolescenţei. Mirosul de fum de stejar, de aer proaspăt şi de turte coapte al casei bunicilor. Mirosul de pix al nopţilor târzii şi fecunde. Mirosul de hârtie galbenă, de uitare şi de cerneală veche al bibliotecii liceului. Mirosul de nedescris de "acasă". Mirosul de tămâie şi de linişte al mănăstirii. Mirosul de răşină, portocale şi zăpadă al Crăciunului din ţară. Mirosul de tipar şi de foi lucioase al Cosmopolitanului. Mirosul mamei, mirosul orăşelului natal, mirosul Iasiului. Mirosul răcoros, de zambile, al serilor de primăvară, mirosul de praf ud al ploilor, mirosul de pământ reavăn al pădurilor, mirosul atât de ameţitor al mării. Mirosul primului iubit, al următorului iubit, al fiecărui iubit. Mirosuri care-mi sucesc minţile şi mirosuri care mă întorc din drum. Mirosul fiecărui câine în a cărui blană mi-am îngropat faţă, a hârjoană. Mirosul buclelor de plastic ale lui Cireşel. Mirosul nedefinit şi îngheţat care-mi face nările să freamăte şi pe mine să zâmbesc: "A venit iarna." Mirosul de pâine caldă, cu coajă aurie şi crocantă şi cel de ulei încins, promiţător de gogoşi. Mirosul îmbietor de scorţişoară şi vanilie al budincilor de acasă, mirosul de cartofi copţi al serilor cu poveşti nesfârşite. Mirosul sărat, uşor înţepător, al palmelor umede după primul sărut. Mirosul de ţigări şi cafele al Luxorului, în serile în care se cânta la chitară. Mirosul călduţ al patului în care mă culcuşesc.

Atâtea locuri, atâţia oameni, atâtea mirosuri pe care le iubesc, că n-aş termina niciodată să le înşir.

A fost odata ca niciodata o fata care avea niscai treaba la o prefectura. O treaba nu foarte complicata, doar sa-si schimbe adresa de pe titlul de sejur, pentru ca se mutase.

Fata s-a trezit intr-o dimineata foarte devreme, pentru ca la respectiva prefectura se distribuiau tichetele cu numere numai de la 8 la 8 jumatate. Fericita ca nu facea parte dintre cei care n-ar putea sa fie niciodata acolo la 8, decat in schimbul unei zile libere de la serviciu, fata noastra a inghetat jumatate de ora pentru tichetul miraculos care-i stabilea locul la coada. Odata ajunsa la ghiseu, si-a prezentat problema functionarei, care s-a pierdut in detalii si n-a inteles nimic. Ce face un functionar in asemenea cazuri? Evident, te trimite in alta parte...

Si uite-asa, fata noastra a ajuns la alta coada, lunga cat o zi de post, pentru care nu primise tichet. Ca sa evite belelele, s-a intors sa ceara unul de la confuzata noastra, care a asigurat-o ca nu-i bai si sa stea acolo la coada. Neconvinsa, s-a dus la receptie, unde sedea fara nici o treaba o alta functionara. Nici n-a apucat sa intrebe fata ceva, ca femeia i-a si trantit-o: "Nu pot sa vorbesc cu tine." Aaa, poftim? "Nu vorbesc cu tine." Visez? Delirez? What the ...?! s-a intrebat fata. Nimic. Functionara a refuzat in continuare sa raspunda.

Ultima solutie ramasa, coada; vorba ceea, daca-i musai, cu placere. A stat cat a stat, p-orma s-a hotarat sa-ntrebe niste personagii care trebaluiau pe-afara daca nu-i trebuie totusi tichet si daca da, sa-i dea. Nenii au trimis-o inapoi la coada. Fata s-a incapatanat sa le explice ca a stat deja la o coada si nu i-a dat nimeni tichet, nenii au dat din umeri si au refuzat sa dea vreo explicatie, ea a insistat; si aici ajungem la culmea delirului absurd, ei au expediat-o: "mergeti si stati la coada si o sa vi se spuna la ghiseu daca va trebuie tichet sau nu." Adica stai la coada, ca poate te trimite inapoi dupa numarul ala nenorocit si cu ala mai stai la o coada?!

Acuma intelegeti de ce Eugen Ionescu, mutat in Franta, a inceput sa scrie teatru absurd?


Personajul ghinionist nu sunt eu, ci Alexandra. Cititi la ea povestea in original.

Mi-e dor de

Primii pe nepusă masă o altă leapşă, de la Tomata cu scufiţă. Cum postul prevăzut pentru azi e neterminat, din motive de memorie de babă, mulţumiţi-vă cu atâta până mâine.

Mi-e dor de... zăpada în care înotam până la genunchi, în care mă întindeam, în care îmi săpam bordei, care îmi intra în urechi, în ochi, sub căciulă, după gât, în mănuşi şi-n cizme, de mă întorceam îngheţată acasă. În Paris nu ninge.
Mi-e dor de... colinde, pluguşor, sorcova vesela, mers cu steaua.
Mi-e dor de... prietenii mei pe care îi sunăm de-aiurea, fără motiv, şi cu care sfârşeam la câte-o cafea irlandeză, un nor de fum de ţigară şi ore de palavre. Acum trebuie să-mi planific ieşirile cu o săptămână înainte.
Mi-e dor de... nopţile pe care le petreceam scriind, cu bărbia pe genunchiul drept şi cu spatele strâmb. Acum nu mai pot să scriu şi oricum noaptea doarme consortul şi nu pot sta cu lumina aprinsă.
Mi-e dor de... plimbările nesfârşite prin Iaşi, de anticariatele de pe Lăpuşneanu şi de Copou.
Mi-e dor de... Ciresel, păpuşa clovn pe care am primit-o la patru ani, de Crăciunul de după Revoluţie, care m-a însoţit până pe la 22 de ani. Ultima dată când am fost acasă, dispăruse. Sunt sigură că mama, care făcea pe nevinovata, iar l-a dat vreunui copil tâmpit pentru care Ciresel al meu nu reprezintă nimic altceva decât o cârpă pe care o poate zgâlţâna cum pofteşte.
Mi-e dor de... cărţile mele, cumpărate cu atâta drag, devorate cu atâta poftă, rămase acasă din lipsă de spaţiu în geamantan. De cărţile copilăriei, rătăcite de ai mei cine ştie pe unde. De cărţile adolescenţei, împrumutate în teanc de la bibliotecă şi aduse înapoi după trei zile. De poftă mea de citit de altădată şi de orele de română în care învăţam să descopăr cărţile.
Mi-e dor de... prietenii mei care mă iubeau atât de mult când eram în Iaşi şi care acum mă ignoră, cu toate că şi eu şi ei sunt adesea online pe messenger.
Mi-e dor de... dealul din spatele casei bunicilor, abrupt şi bătut de soare, pe care creşteau fragi.
Mi-e dor de... vacanţele petrecute cu Alina la bunici, amintindu-ne de toate prostiile făcute în copilărie, râzând cu gurile până la urechi, îndopându-ne cu turte coapte pe plită şi cu lapte cu tăiţei făcuţi în casă.
Mi-e dor de... afumăturile româneşti, mai ales făcute de bunicul, care le nimerea tot timpul sărate după gustul meu.
Mi-e dor de... deniile de seară la care mergeam cu mama, de plânsetul melodios al clopotelor, de mirosul de primăvară care le însoţea.
Mi-e dor de... nopţile petrecute pe culoarele căminelor, cu Loky, vorbind de câte-n lună şi-n stele, niciodată plictisiţi, şi de cele în care jucam Dungeon Siege şi MU cu Mihai, cu pauze de ţigară pe hol.
Mi-e dor de... zilele binecuvântate în care nu aveam nici o treabă cu funcţionarii.

Mi-e dor de ţară.


Mai departe la: Alexandra, DeMaio, Gia, Shaki, Monica, Ciupercutza, Sunkissed si Ian.

Draga Mos Craciun

Ca să nu mai primesc şi anul ăsta un parfum, că am vreo cinci, sau vreo jucărică de pluş, că nu mai am unde să le pun, m-am hotărât că e mai practic să-i fac consortului o listă cu ce mi-aş dori, din care să aleagă el ceva, păstrând astfel şi elementul surpriză (în cercul femeilor se ştie că bărbaţii nu înţeleg aluziile, subtilităţile şi alte delicateţuri; lor trebuie să le dai mură-n gură, cu tot cu mărime, culoare, cod de bare şi adresa magazinului). De asemeni, profit de leapşa de la Shaki ca să scot de la naftalină postul ăsta, început mai demult şi părăsit într-un sertar.

Dragă Moş Crăciun,

Anul ăsta, pentru că am fost cuminte şi l-am luat pe Dani de bărbat (ceea ce, între noi fie vorba, merită cu prisosinţă un cadou), pentru că la nuntă mi-am lăsat deoparte timiditatea şi am fost sufletul petrecerii şi-n plus am şi făcut bradul , aş vrea să-mi aduci (fără să-ţi cer un aparat foto profesionist, că ştiu că n-ai mijloacele necesare):

  • "Arta Lumii-Disc", pentru că sunt mare fan Pratchett

  • Cathérine Cusset – "Un brillant avenir"

  • Bernhard Hennen – "Les elfes", toate de la FNAC

  • Fustă de satin neagră cu buline, mărimea 34, de la [cenzurat că nu fac reclamă gratuită, ştie Moşul de unde]
  • Rochie cu dungi albe, mov şi roz, mărimea 36, de la [idem]

  • Rochie-cămaşă grena (adică roşu închis/ vişiniu), mărimea 36, de la [iar idem]

  • Orice alt cadou drăguţ, pe lângă ce e deja pe listă
  • Zăpadă

Dacă primesc ce-mi doresc, o să fiu drăguţă cu Dani. Dacă nu, renii tăi vor avea de suferit.

Crăciun fericit!

Denisa, recent d-na I...

Una mica si rapida

Oameni buni, ninge. NINGEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE ! Imi vine sa topai prin casa si sa ies sa mananc zapada, atat sunt de fericita! De ce? Pai in trei ierni petrecute aici, e prima data cand vad ninsoare, de aia. Si-acuma o sa-mi pun caciulita si manuselele si-o sa ma duc afara sa fac poze, sa va bucur si pe voi!

Dragii moşului, în cazul în care încă nu vi s-au scos ochii cu diverse funde roşii, globuri clipocitoare şi moşi de toate mărimile, vă anunţ eu: vine Crăciunul. Ceea ce înseamnă tot felul de oferte, reduceri şi reclame, care mai de care mai cu majuscule şi cu sclipiciuri, să nu cumva să le ratezi, pen' că, na, e luna cadourilor şi trebuie să mănânce şi ei o pâine, nu?

Ei, fusăi zilele trecute la plimbare prin magazine, să ochesc niscai cadouri şi să îmi fac lista cu idei pentru consort (vă povestesc eu în alt post ce şi cum), numai că m-am pornit cam târziu şi într-o oră n-am apucat să văd mare lucru. M-am dus deci pe siteurile respectivelor magazine care-mi făcuseră cu ochiul şi, surpriză (zic de dragul efectului, că mă aşteptăm la asta, dar m-am prefăcut ca să le fac pe plac), oferte de Crăciun! Eu fiind copil sărac şi fără bani, zic "ia să profit că tot au rubrică asta numită aşa frumos Idei de cadouri pentru buget restrâns" şi dau clic.

Cum să vă descriu ce-am simţit?... La început, am crezut c-am greşit butonul. Apoi m-am gândit că poate au încurcat ei listele. Apoi mi-a fost ruşine c-am putut crede, mică şi naivă fiind, că la franţuzi buget restrâns înseamnă dooj de euro per cadou. A urmat o amestecătură de sentimente, printre care neîncrederea ("Sigur e criză?") se bătea pentru primul loc cu iritarea ("Ăştia sunt toţi bogaţi? Ce-i cu nesimţirea asta, auzi la ei, şi să mai spună că-i vorba de buget restrâns!!"). Să vă dau o mostră de idei pentru buzunare goale?

Televizor LCD 16/9, 439 €. Aparat foto compact Fuji, 99 €. Si 90 de cenţi. Aparat foto compact Olympus, 129,90 €. Laptop Toshiba, 579 € (în loc de 599, vă daţi seama ce diferenţă?). Televizor LCD Sony, 529 €. GPS, 99 €.

What. The. Hell?!

Băi tâmpiţilor. Dacă aveam cinsu' de euro de dat pe UN cadou, îl duceam pe bărbatu-meu în uichend la mare. Dacă aveam fie şi o sută de euro de dat pe un cadou, nu mai aveam nevoie de căcaturile voastre de idei. Dacă vreau idei de cadouri, înseamnă că n-am de unde alege, fin' că, mi-i ruşine să zic da' trebe, n-am bani, şi asta-mi cam reduce lista de posibilităţi. Spre deosebire de toţi francezii din pătură de jos, se pare, care de Crăciun îşi oferă unul altuia laptoape şi televizoare, "că ăla vechi avea numa 75 cm şi nu puteam să văd filmuleţele din vacanţă cum trebe, şi na la schimb un leptop, şi escuză-moa că nu ţi-am luat altceva, da' n-am bani".

Acu' pe bune, când auziţi cuvintele "buget redus", cât înseamnă pentru voi? Că pentru mine vine cam pe la dooj-treij de euro pe cadou, maxim. Sau poate-s eu ciudată şi creierul meu funcţionează altfel?

E clar. Anul ăsta îi tricotez omului o şoseată (două nu pot, că-i scumpă lâna), socrilor le dau un chil de cartofi ambalaţi frumos, unul câte unul, în hârtia de anul trecut, iar prietenelor câte-o mostră de ruj de la Avon, că mi-au rămas printr-o geantă şi mi-e să nu se fi stricat.

Dă Doamne să ajung şi eu într-o zi să fiu atâta de săracă, încât să pot pune un teveu şi-un calculator sub brad şi să zic "Ce ieftin am ieşit anul ăsta cu cadourile!"

Fin'că se pare că sunt într-o perioadă în care dau numai de proşti scăpaţi în public, vă mai prezint încă un specimen. Nu vă temeţi, blogul meu nu se va transforma într-o înşiruire de clipuleţe. Poftă la râs. Mulţumiri lui Bogdan.



Din acelaşi motiv, mă văd nevoită să adaug o nouă categorie: carul cu proşti.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire