Denisa contra Franţei

Cândva, în Iaşi, am avut un prieten cu care am avut multe discuţii pline de miez. Într-una dintre ele mi-a explicat că, metaforic vorbind, el e un arcaş. Adică acţionează de departe şi din umbră, protejând luptătorii angajaţi în lupte corp la corp. Imaginaţi-vă un arcaş ascuns printre ramurile unui arbore, unde inamicul nu-l vede, dar de unde el îşi poate lansa săgeţile în voie; vede mişcările celorlalţi din depărtare şi face planuri cu bătaie lungă, însă dacă duşmanul ajunge sub copac, arcaşului nostru nu-i mai rămâne decât să se dea prins (Ionuţ, dacă mă citeşti, te rog să-mi dai un semn). Eu, în schimb, mă văd mai degrabă ca un luptător cu sabia, corp la corp; nu văd departe, nu fac planuri de durată, ci improvizez în funcţie de situaţia care mi se prezintă. Şi eu şi el avem avantaje şi lipsuri, dar împreună formăm o echipă de neînvins: arcaşul suplineşte vederea scurtă a luptătorului şi doboară inamicii pe care acesta nu-i ajunge; în schimb, când planul gândit dinainte se confruntă cu neprevăzutul, luptătorul poate acoperi breşele, apărând în acelaşi timp trunchiul arborelui din care acţionează arcaşul.

De ce am luat-o prin bălăriile metaforelor şi alegoriilor? Nu pentru că am înnebunit de la prea mult medieval fantasy, ci ca să ajung la imaginea cea mai apropiată de ceea ce numesc eu prietenie: parteneriat şi ajutor reciproc între doi oameni egali, dar în acelaşi timp diferiţi, o relaţie în care nici unul nu e mai presus decât celălalt, dar sunt mai puternici împreună.

Pentru mine, un prieten e cel cu care pot sta de vorbă cu orele, fără să mă plictisesc, fiindcă ne placem unul pe celălalt şi ne respectăm reciproc părerile; e cel pe care pot să-l sun, plângând, la miezul nopţii, fără să se supere sau să mă amâne; e cel care, când sunt la pământ, mi-ar arată cerul; e cel care ţine la mine aşa cum sunt, fără să-mi impună ceva, fără să-şi bată joc de convingerile mele, dar care nu ezită să mă certe când calc pe-alături, spre binele meu; e cel la care pot apela când mi se întâmplă ceva neaşteptat; cel care îşi împarte ultimul sandviş cu mine; cel care ar îngheţa alături de mine într-o zi de iarnă, încercând să mă ajute să-mi repar maşina; cel care mi-ar susţine entuziasmul în faţa vreunei idei noi; cel care mi-ar da curaj să merg mai departe, când eu nu mai văd capătul drumului; cel care n-ar încerca să mă facă să râd când îmi vine să plâng, ci m-ar strânge în braţe, spunându-mi "Plângi, eliberează-te, o să-ţi facă bine"; cel care m-ar suna pe nepusă-masă, numai ca să vadă ce mai fac, şi care ar fi îngrijorat pentru mine când nu mai dau semne de viaţă.

Eu sunt gata să fac toate astea. Tu?

Concluzia tratatului: Vulpe sălbăticită, caut îmblânzitori fără lesă.