Denisa contra Franţei

Să mă explic:

Sunt o persoană de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că am propriile mele păreri, principii şi convingeri. Asta mai înseamnă şi că nu ai dreptul să mi le bagi pe gât pe ale tale şi să mă părăseşti când vezi că nu-ţi merge. Nimic nu mă obligă să fiu de acord cu tine. Prietenii nu sunt sclavi. Din acelaşi motiv, aşteaptă-te să-ţi spun ceea ce cred, nu ceea ce vrei să auzi şi încearcă să digeri faptul că nu-s pupincurista, ci sinceră. Acceptă că sunt diferită de ţine, gândesc diferit şi nu mă judeca şi insulta pentru faptul că nu sunt clona ta, că n-am primit aceeaşi educaţie sau că nu am aceeaşi religie cu tine. Soluţiile de genul "aşa zic eu şi am încheiat discuţia/ mă ridic şi plec/ ies de pe mess/ îmi astup urechile" nu au ce căuta. Dacă ai o problemă cu mine şi zici că-mi eşti prieten, înfruntă situaţia şi hai să căutăm o rezolvare.

"Prietenii mei sunt şi prietenii prietenilor mei" nu funcţionează în viaţa reală. Cum zice o vorbă înţeleaptă: familia nu ţi-o poţi alege, dar prietenii da. Aşa că, dacă ţii morţiş să avem prieteni comuni, lasă-mă pe mine să-i aleg pe cei care mi-s simpatici, nu mi-i impune tu, că o să ajungem obligatoriu la conflicte. Dacă am dreptate, nu o să mă înclin niciodată în faţa cuiva ca să-ţi fac ţie pe plac, oricât de mult aş ţine la tine. "Aşa e el" nu e, sub nici un motiv, superior lui "aşa sunt eu".

Dacă eşti în depresie, dacă te-a înşelat iubitul sau iubita, dacă ţi-a murit hamsterul, dacă ai două dulapuri de reasamblat şi o maşină de spălat de urcat pe scări sau pur şi simplu nevoie de o prezenţă prietenoasă, poţi să mă chemi. Aşteaptă-te totuşi să trebuiască să faci acelaşi lucru pentru mine, că şi eu sunt om şi am nevoie de susţinere. Prietenia se construieşte din amândouă părţile, să ştii.