Denisa contra Franţei

Cândva, iarna însemna zăpadă până la genunchi, fulgi care-mi intrau în ochi, obraji înroşiţi de frig, fericire. Cândva, îmi trăgeam cizmele albe, îmblănite şi ieşeam să înfrunt frigul până la barul în care urma să-mi petrec seara bând cafele cu whisky şi vin fiert, vorbind despre verzi şi uscate, sărind de la una la alta fără să epuizez vreun subiect şi ascultând pe cineva iubind o chitară. Cândva, demult, când eram o copiliţă cu plete brune, iarna însemna vacanţe după soba bunicii, croind haine păpuşilor cu Alina, umplând casa de cârpe şi de aţe ("Ce-i cu parşivenia asta? Parcă-i la Paulina", ne mustra severă bunica, Paulina fiind o vecină vestită în sat pentru lenea şi mizeria ei) şi chinuind iepuraşi şi pisici (mai ţii minte când ai prins bietul iepure de coadă şi-a tras un chirăit de ne-am speriat amândouă?).

Însemna oameni de zăpadă cu oale în chip de pălării şi ştiuleţi drept nas, bordeiul pe care l-am săpat timp de o săptămână într-un morman de zăpadă, cu mistria bunicului şi cu mâinile repede îngheţate, pe care l-a distrus ameţita de vară-mea, urcându-se pe el, de i-a găurit acoperişul cu piciorul (ce căutai tu pe bordei, nici acuma n-am înţeles). Însemna derdeluş pe povârnişul din spatele blocului, cu sania largă şi solidă, pe care o purtam în spate ca pe ghiozdan şi pentru care ne invidiau copiii vecinilor. Însemna patul de zăpadă pe care l-am construit pentru soră-mea şi pe care am culcat-o ca pe o păpuşă, ceea ce s-a soldat cu o ceartă serioasă ("Dacă răcea? Nu vezi că-i udă până la izmene? Ce-a fost în capul tău?" şi zbang o palmă). Însemna ziua mult-aşteptată a mersului la colindat, singura zi din an în care aveam bani - cu care mi-am luat, pe la 9 ani, o orgă verde, lungă de două palme. Însemna, prima zăpadă, care cădea în fiecare an de ziua lui Miriam, soră-mea cea mică, pe 4 noiembrie (sau, după caz, în duminica în care şi-o aniversa). Îmi amintesc o primă ninsoare cândva printr-a IV-a sau a V-a, care îngropase strada şi maşinile, şi imaginea ireală a unui lung şir de oameni înotând în tăcere prin zăpadă la şase dimineaţa, toţi în aceeaşi direcţie, sub lumina roşiatică a felinarelor. Însemna mersul la şcoală pe întuneric, înfofolită până la nas şi atârnată de mâna tatălui meu, uriaş şi impunător. Însemna teama de botez, acel ritual la care toţi băieţii oraşului participau şi pe care ţineau să-l impună tuturor fetelor, de care scăpam fiindcă purtam ochelari şi se temeau să nu mi-i spargă (singurul avantaj pe care-l vedeam în a fi ochelaristă, pe vremea aceea). Însemna picioare îngheţate în patinele albe cu care străbăteam trotuarul din faţa blocului în sus şi-n jos.

Însemna mai ales acea săptămână în care tatăl meu nu a mers la serviciu, dar pleca în fiecare dimineaţă împreună cu nenea Vasi şi nenea Mihai. Săptămâna în care nu înţelegeam de ce mama şi tanti Lili şi tanti Ana se adunau în sufragerie, vorbind în şoaptă şi frângându-şi mâinile, îngrijorate, până când bărbaţii se întorceau acasă. Săptămâna în care eu, copil fără griji, scoteam drapelul pe geam şi strigam, râzând, când treceau elicoptere: "Ceauşescu nu mă vede!" şi "Vrem bomboane de Crăciun, nu conducător nebun!" Însemna serile în care tata ne povestea ce-a făcut şi cum soldaţii i-au rupt partea roşie a steagului ca s-o înlocuiască pe a lor, sfâşiată, şi pe care tata a înlocuit-o cu o panglică roşie a păpuşii mele Lili. Însemna ziua în care s-a întors acasă, s-a repezit la mama şi a început s-o învârtă prin casă, fericit, şi păpuşa pe care am primit-o de Crăciunul acela, găsită cu greu într-un magazin scăpat de vandali.

Însemna crivăţul care îmi îngheţa urechile sub căciulă în iarna în care Dani a venit prima dată la Iaşi, având în bagaj doar cămăşi, cu gândul că iarna românească e ca iarnă pariziană, cu temperaturile cele mai joase în jur de 5°C; drept pentru care primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Dar unde am aterizat, Doamne, în Siberia?"

Mi-e dor de iernile de acasă.