Blogger Template by Blogcrowds.

Daca e marti, e 13

De câteva marţi încoace, numa boroboaţe mi se întâmplă. În general doar mă trezesc târziu şi plec cu capu-n traistă spre şcoală - la sensul propriu, ca să nu mă vadă vreun cunoscut machiată cu rujul pe la ochi şi cu rimelul pe urechi, deh, ca la ore indecent de devreme - sau ajung la curs cu un sfert de oră după ce sună clopoţelul. De exemplu, săptămâna trecută, marţi, a sunat alarma, am închis-o, m-am culcat înapoi, am sărit din pat jumate de oră mai târziu şi m-am repezit spre gară. Am ajuns la şcoală la fără un sfert, am respirat uşurată, m-am mai uitat o dată la telefon şi mi-am tras una peste cap când mi-am dat seama că n-am dormit doar o jumătate de oră în plus, ci o oră jumătate...

Azi am început iar cu dreptul. Mă şi culcasem târziu, ca să dorm numai vreo cinci ore şi să fiu în formă pentru ziua de 11 ore care mă aştepta. Când a răsărit soarele, bărbatu-meu a sărit în sus şi m-a zgâlţânat că nu trebuia să fiu la şcoală?? Am crăpat cu greu un ochi şi m-am uitat la telefon: era deja 8! Oră la care trebuia să fiu în curs, lucru imposibil de înfăptuit când ai nevoie de măcar juma de oră ca să te pregăteşti plus pe puţin cinj' de minute de tren şi metrou. Am luat-o deci cătinel, ca să ajung numa bine la cursul următor, am ieşit din casă la timp şi am ajuns la gară la timp... ca să pierd trenul la diferenţă de un minut.

P-ormă, cât aşteptam, am zis să văd ce face cutia mea cu salată orientală pregătită cu drag de cu seară (fără ceapă, să nu mă linşeze colegii) şi dacă folia de celofan cu care am învelit-o, preventiv, să nu curgă uleiul şi-a îndeplinit rolul. Am băgat deci mână-n traistă şi, la fund... baltă, taică! Am înşfăcat şerveţelele, am şters ce-am putut până mi-au mai rămas numa două, în caz că, şi am poziţionat cutia mai strategic (adică pe orizontală, că încrezătoare cum îs, o pusesem în picioare cu gândul că-i închisă bine şi îi şi învelită în celofan).

Cât mă chinuiam să curăţ beleaua, mi-a picat fisa că trenul trebuia să ajungă cam de câteva minute şi nu-mi aduceam aminte să fi avut timpanele sparte şi tâmplele racorite de dulcea adiere a trecerii lui, aşa că-mi scot căştile din urechi numa bine să aud că "pe motiv de nustiuce şi nustiucum, tot traficul pe această linie e întârziat cu 15-20 de minute. Ne scuzăm bla bla bla". Pfoaaaai!! Da' e deja 13 sau ce beletul meu?! Şi mă înfurii şi îmi vine să mă pun în poponeţ pe peron şi să încep să urlu ca domnu' Goe "Trenuuuuuuu' de ce nu vine trenuuuuuuu', eu vreau să vie!!!" Dar n-apuc să-mi pun ideea în practică fiindcă se îndură cerul şi răsună suavul duduit pe şine; până la urmă văd că n-o mai fost problemele celea. Începeam numa bine să mă bucur că poate s-o fi terminat ceasurile rele, când, după ce mi-am luat cartea, am pus ghiozdanul jos şi... inc-o bucurie, de mi-a venit să mă iau cu mâinile de cap. Trecuse uleiul prin materialul "impermeabil" şi-mi lăsase două pete de mai mare frumuseţea pe blugi, de ziceai că-s adunată de pe maidan. Iarăşi dă-i, şterge, freacă, poate s-o mai duce. Ţi-ai găsit.

Şi iac-aşa am ajuns la şcoală chitită că tre' să mă-ngrijesc cât pot, că la cum începuse ziua, nu m-ar fi mirat să-mi pice o ţiglă-n cap de pe acoperişul nostru de tablă sau să se răstoarne catedra şi să se rostogolească-n susul amfiteatrului până la mine sau să deraieze un tren în subteran şi să ajungă până la noi, c-am curs la subsol (se vede că m-am uitat prea mult la Final Destination?). Primul curs, adică al doilea pentru oamenii harnici care s-or trezit la ora care trebuia, a trecut cu bine şi nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am mânjit pe mână cu roz de la o sacoşă de pânză de plastec pe care o tot ţin în ghiozdan şi care pare-se nu rezistă la ulei. A, şi mi-am uns cursul cu ulei, că era pe fundul penarului şi n-am văzut. Acuma când mă gândesc, lăsasem şi pe podeaua trenului o dâră, sper că nu şi-o rupt vreunul gâtul pe-acolo, să m-ajungă blestemul neamurilor până-ntr-a şaptea marţi.

După curs aveam fereastră de trei ore (cine-o mai fi şi calu' breaz care mi-o făcut orarele, nu ştiu), aşa că m-am dus ca o elevă cuminte să-mi cumpăr caiete. La întoarcere, imediat după trecerea de pietoni era oprit un troleu cât toate zilele, care cam ascundea jumate de zebră cui voia să treacă pe stradă în sensul celălalt. Eu mă lansez cu voioşie să traversez, cu gândul că şoferilor le-o fi trecând prin cap să meargă molcum, că nu ştii când sare iepurele sau băbuţa de după autobuz; noroc că instinctul de conservare sau îngerul păzitor mă trage de mânuţă şi mă-mpinge să scot numa puţin capul de după troleu să văz dacă totuşi nu vine vrun nebun. Şi VLAN! trece vâjâind ca vijelia un jeepan cu geamuri negre, de mi-au fluturat şi genele, nu numa pletele în urma lui. Nu ştiu dacă voia să bată scorul la băbuţe şi copii luaţi în bot, că pe strada aia în cinj' de metri îs trei treceri de pietoni şi-s vreo trei şcoli prin zonă, plus magazine şi locuri cu de-ale gurii pentru elevi hămesiţi, da-n orice caz eu am rămas înţepenită în spatele autobuzului că-mi bătea inima ca la iepuri de spărietă ce eram.

Şi m-am gândit în căpuşorul meu că dacă am scăpat de la moarte aşa, la un pas depărtare, s-o fi terminat cele ceasuri rele. Şi chiar aşa o şi fost!

Azi:
- Un meniu Best Of cu Big Mac cu pâine integrală vă rog.
Notez, pregătesc pungile, comand BMCul (de la Big Mac au pain Complet), surpriză:
- Da' nu mai avem pâine specială pentru BMC azi!
Brava, şi eu trebuia să ghicesc de cum am ajuns la munci, bănuiesc, poate am faţă de adevărata nepoată de la o soră a verişoarei mamei Omida. Mă rog, îi spun omului, îi schimb comanda cu BigMac normal, totul se petrece fără pagube. Câteva minute mai încolo, altcineva cere Big Tasty. Încasez, mă duc să iau produsele, în bin ("vitrina" cu sandvişuri) nu mai era, aşa că-l comand.
- Da' nu ţi s-a zis că nu mai avem Big Tasty?
Fierb. Anunţ clientul, îmi spune că nu-i bai, să-i dau un Chicken Mythic, că e la acelaşi preţ. Îl cer la bucătărie, mi se răspunde agasat că de ce tot cer produse care ştiu bine că nu sunt?! Fierb, îmi vine să pocnesc pe cineva - ştiţi voi cine, persoană importantă - respir adânc şi mă duc să caut un manager, că trebuia rambursat sandvişul omului. Pierdem câteva minute cu asta şi pe urmă întreb:
- Îmi zice şi mie cineva ce nu avem azi, ca să ştiu şi eu?!
- A, păi nu mai avem pâine integrală, Big Tasty, Chicken Mythic, madlene şi salate cu pui pe grill.
Suuuuper. Vând deci salatele numai cu pui pane, până când, la o comandă de salată Caesar... ghiciţi şi singuri, că sunteţi copii destepţi.
- Ăăăă fetelor, nu mai vindeţi Caesar că nu mai avem!
Şi acuma, concurs: un Big Tasty cu pâine integrală cui răspunde corect la întrebarea: ce manager era prezent azi?

Fragment de ieri

- Bună dimineaţa, am vrea două mic-dejunuri cu brioşe şi cafea, vă rog.
- Îmi pare rău, nu mai avem brioşe.
- Cu clătite atunci?
- Ok, dar ne rămâne numai o porţie.
- Iau eu, şi aş vrea nutela pentru ele.
- Nu mai avem.
- Sirop de arţar?
- Nici.
- Atunci luăm cornuri.
- O să trebuiască să aşteptaţi 20 de minute...
- Atunci ce aveţi?
- Egg muffins (pâiniţe cu ou ochi şi şuncă).
- Bine, iau din alea şi un iaurt cu fructe în plus.
- Nu mai avem iaurturi...

...şi aşa am dus-o toată dimineaţa. Mi-a fost aşa ruşine ieri din cauza incompetenţei unui manager că ar trebui să mi se dea o primă.

Autocolant revoluţionar roşu lipit pe o uşă în baia fetelor:


şi într-un colţ, comentariul scris cu pixul al uneia mai cu picioarele pe pământ: "...până şi la veceu".

Nu mai am nimic de adăugat, încă râd.

Fiţuici

Inaugurez o nouă categorie cu ce mă amuză prin ore, din seria comentariilor cu juma' de glas.

Azi, la literatură, era vorba de siteul unor călugări care s-au amuzat să scaneze Vieţile Sfinţilor în întregime şi să le pună pe net. Eu, către Jean-Christophe:

- Ce chestie, călugării ştiu să tragă foloase de pe urma internetului, dar nu şi secretarele facultăţii...

Trist, dar adevărat.

E grele scoalele

A trecut prima săptămână de trambalat prin cele şcoli franţuzăşti. Cum fu? Bine, oareşcum, dar m-a şi zăpăcit de nu mai ştiu ce-i cu mine, că am intrat în pâine tare de tot.

Încă dinainte de a începe, adică de vineri-sâmbătă, eram deja stresată. Pe orar, după ce că-mi notaseră coduri fără logică - unde eşti tu, James Bond Doamne, ca să vii să îmi traduci? - nici nu s-au obosit să-mi spună în ce clasă sau amfiteatru să merg. Că dacă tot nu ştiu la ce mă duc, măcar să ştiu unde, că de restul mă dumiresc pe urmă. Pe siteul lor, nici atât, ce, mă aştept să folosească la ceva?! Eeee, că doar n-or fi plătite pentru asta secretarele, să facă orare clare şi să ţină siteul updatat, nu? Ce pretenţii mai am şi eu. Mai ales că biroul e şi deschis de la două jumate la cinci, chestie care, recunosc, trebuie că le epuizează complet.

M-am dus deci mai devreme cu jumătate de oră ca să mă orientez la faţa locului, după soare şi poziţia muşchiului pe stâlpii din hol, că nici nu ştiam pe cine să întreb, având curs de la unu şi nu după ora de deschidere a secretariatului. La facultate am dat peste o altă pierdută ca şi mine şi un tip zâmbareţ foarte de la recepţie ne-a trimis la etajul trei, "sunt afişate la secretariat". Acolo, evident, se adunaseră în turmă toţi mieii rătăciţi, mai ales behăitorii tineri care se înghesuiau ca disperaţii în faţa orarului şi notau pentru toată gaşca, blocând orice şansă de a vedea celor din spate. De vorbesc aşa urât? Fiindcă mă enervează când ştii că nu eşti singurul care are nevoie să noteze şi totuşi pui copita pe orar ca să urmăreşti un rând până la capăt, fiindcă eşti prea oaie ca s-o faci din priviri, şi mai şi citeşti încet. Că doar nu blochezi toată partea de jos a orarului, nuuuuu. Mă rog, m-am încrustat şi eu ca o căpuşă pe vacă, ce, doar şi eu pot! mi-am notat frumos ce mi-a trebuit şi m-am dus în Amfiteatrul Mare, unde se făcuseră şi înscrierile şi deci ştiam unde se află.

Cursul, istoria culturii occidentale, a început cu mitologia greacă şi crearea lumii, ceea ce cunoşteam de mult şi în detaliu, că mi-a plăcut de Herakles de mică şi am sfârşit prin a citi tot ce avea legătură cu Grecia Antică. La seminarul care a urmat m-am distrat destul de mult - în universul meu, bineînţeles, că mă ştiţi autizată doar - datorită (sau pe seama? nu pot zice, că nu era cu răutate) tipei care avea rol de profă. Studentă, dac-am înţeles eu bine, la Master, rusoaică letonă sau lituaniană, s-a scuzat de la început pentru eventualele greşeli de franceză pe care le-ar putea face - şi face cam prea multe pentru cât timp a petrecut la Litere... - şi ne-am apucat de Hesiod şi mitul Pandorei. Domnişoara se încurca mult, se înroşea şi-şi tot căuta cuvintele şi iar zâmbea, că să ascundă stânjeneala, închidea ochii să traducă în minte, şi mi-a devenit, prin asta, simpatică; poate pentru că mi-a arătat că se poate şi mai rău decât cum sunt eu şi-mi venea s-o ajut. Poate şi faptul, insignifiant, vă asigur, că i-am răspuns la o întrebare şi a scăpat un "Ô”, foarte inteligent gândit!" care mi-a gâdilat orgoliul, fapt, zic, care m-a făcut să-mi placă de ea.

Următorul curs avea un nume foarte promiţător şi a fost unul pe care l-am avut de ales dintre opţionale: "Meserii ale scrisului". Cu atât mai mare mi-a fost dezamăgirea să-mi dau seama, după primele minute, că profesoara s-a gândit nu ca mine, la a fi scriitor adică, ci de fapt la jurnalism, care pe mine nu mă interesează deloc, dar chiar deloc! Şi uite aşa, două ore jumate pe săptămână pierdute aiurea cu o materie care mi-e deja antipatică şi pentru care m-am procopsit deja cu expozeu, peste două săptămâni, despre un personaj jurnalist de-al lui Balzac. Din fericire, ăsta şi gramatica sunt singurile cursuri plictisitoare pe care le am.

Marţea a fost cruntă: primul curs la 8, trezirea la 6, cafea pe fugă, o altă cafea - infectă - la cantină, civilizaţie şi cultură romană cu Eneas şi cu un prof cărunt, cu părul creţ şi mare şi cu un fel de a vorbi caraghios: "Prima etapă, a? a fost să stabilească, a, o tabără, a? lângă Latium, a"; "a"-ul pronunţat ca un fel de "hein?" cu intonaţie de "da?". A urmat literatura franceză, la care semestrul ăsta îi studiem pe Flaubert şi pe Marguerite Yourcenar (nici eu n-am auzit de ea înainte) şi care mi se pare până acum interesantă, atât la curs cât şi la seminarii (la care li se zice aici TD-uri, de la "travaux dirigés", studii sub îndrumare dacă-i să traduc aşa, la botul calului). După o pauză prea scurtă ca să merg să trag un pui de somn şi prea lungă ca să stau la şcoală sub vreo scară, a venit cursul de gramatică, care a fost lovitura de graţie ce m-a lăsat cu creierul piure.

Profesoara e genul ăla care ar fi trebuit să iasă de mult la pensie, mică, scofâlcită, cu părul alb, care şi-a dedicat viaţa studiului şi predării acestei materii pasionante care e gramatica, genul care debitează cursul fără să se întrebe dacă notăm, dacă apucăm să notăm sau dacă e suficient de coerentă ca să notăm ceva şi care are impresia că microfonul de pe catedră e de jucărie şi nu foloseşte la nimic. Faptul ăsta a dus la câteva glume schimbate cu colegii cu care m-am şi împrietenit cu aceeaşi ocazie, Jean-Christophe şi Kevin, copiluţi tineri, blonzi şi puşi pe râs (mda, mă simt încă şi mai babă printre bobocii ăştia...). Singurul moment oarecum amuzant a fost când a întrebat cineva ce carte de teorie din bibliografie ne sugerează să cumpărăm, iar ea a răspuns foarte senină "pe a mea". Consternare totală în amfiteatru, râsete jenate pe ici pe colo, explicaţiile ei cum că, vezi Doamne, aşa nu o să fie contradicţii între ce citim şi ce ni se predă la curs. Aha, o fi vreo alfa şi omega a gramaticii, de nu ne mai trebuie să ştim nimic în afară de ce ne spune ea, mai ştii? O fi neam cu papa cel infailibil.

Deocamdată engleza e singurul curs pe care îl aştept cu plăcere, fiindcă profa e tânără, simpatică şi pusă pe glume. Ne-a prevenit că suntem lângă aripa muzicologilor (şi la cum a spus-o, ai fi crezut că zice OZNologi) şi să nu ne speriem dacă auzim cântece de beţie sau ode a cappela, că muzicologii par nebuni şi satanişti, dar sunt băieţi de treabă, deşi cam beţivi. Cursul de engleză a trecut deci repede, am început undeva la nivelul meu, deci nu mă plâng.

Singura greutate acum mai e că în două zile am cursuri de la prima oră, iar în celelalte lucrez şi-mi cam termină rezervele de energie, dar aştept să văd dacă mă adaptez cum am făcut-o şi după prima săptămână de muncă sau dacă e nevoie să cer să lucrez doar trei zile, să am când mă odihni. Cert e că nu prea mai am când să postez şi-mi pare rău... Încerc să scriu printre cursuri şi în ferestrele dintre ore, dar am o groază de cărţi deja şi ăştia-s nebuni, vor fişe la fiecare, şi cum eu îs şi certată cu organizarea, e mai greu.

Eh, om trăi şi om vedea, că am trecut eu şi prin altele şi mai şi. Deocamdată, tot înainte, allez enfants de la patriiiiieeeee!...

Clar, încep s-o iau deja pe arătură.

Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...

Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.

Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)

Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.

Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...

După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.

După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.

Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.

Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.

Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.

Sper.

Cu dosaru-n protap

Probabil v-aţi dat seama până acum că administraţia franceză e mai specială decât altele (specială ca un copil al Cernobâlului adică, săraca), dar nici nu încearcă s-o dezmintă cumva. Ba dimpotrivă, dacă ar avea ocazia să te facă să urci şi să cobori Golgota cu o roabă de hârtii după tine, ar face-o. Înscrierea la facultate e deci un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ei (cred că de aia au şi pus Sorbona pe deal, nu-s proşti).

Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.

La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.

Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...

A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.

Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.

Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.

Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!

S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.

Yay.

Zilele trecute, consortul meu mult-iubit era la munci (da, i mai se întâmplă şi lui). Cum se plimba el aşa cu un coleg, fluierând, şi treaba lui fiind în general să dea amenzi, l-a văzut pe un nene care parcase pe un loc rezervat livrărilor. Şi l-au taxat de 35€.

Abia s-au îndepărtat ei, că respectivul a şi apărut alergând şi înjurând, că de ce i-au dat amendă. Păi cum de ce, zice colegul, n-ai văzut marcajul cu galben pe stradă, lângă care scrie mare "livrări"? Nu ştii că nu e voie să parchezi pe el? Ăla nu şi nu, cum îndrăznesc ei să îi dea lui amendă, că-s nişte prăpădiţi şi aşa şi pe dincolo. Colegul îl lăsa să facă spume, al meu aştepta mai deoparte numai să indrăznească tipul să ridice mâna, ca să aibă motiv să-l salte. Şi când tipul a început să se întreacă cu gluma, i-au zis: vezi că putem să te ducem la secţie pentru insultarea unui agent. Batman s-a umflat imediat în pene, daaa, sigur, hai să vă văd, şi la urma urmei vă dau .... (nu mai traduc, că-s binecrescută şi mi-i ruşine) şi s-a întors pe călcâie şi a plecat.

Numai că, fiind mai prost de felul lui, când a trecut pe lângă colegul lui Dani, a mârâit "Neam de jegoşi" şi atâta i-a trebuit colegului, care e mai african de felul lui. I-a lipit un ultraj de frunte, a chemat jandarmii şi hai la comisariat pentru exprimare rasistă.

Acolo, primul lucru care se face e să i se caute omului dosarul şi cazierul. Şi ghiciţi ce află poliţiştii, dragii moşului? Că tupeistul nostru, broscoiul mic cu gura mare, Batman al nostru umblă fără permis, fin' că i se luase. V-am zis eu că era prost. Dacă aşa-i vorba, stai că vezi tu, domnule dragă, au zis ei şi şi-au frecat mâinile. I-au dat amendă pentru nesimţire, l-au lăsat să plece, l-au urmărit şi când s-a urcat în maşină, hop! Actele la control, musiu!

Şi uite aşa, când a plecat pe la şepte jumate seara, consortul l-a văzut pe curajos încă aşteptând pe o bancă la comisariat, amărât şi cu capu-n mâini. Pe lângă cei 35 € de la început, căpătaţi pe merit, mai avea acuma încă 135, o noapte la răcoare şi cine ştie ce alte urmări legale, atât pentru permisul lipsă cât şi din partea colegului care se gândeşte să-l dea în judecată şi să ceară despăgubiri. Apăi ziceţi şi voi, nu mai bine tăcea din gură?

Vine alaltăieri o femeie să-şi ia o cafea, ca orice om dimineaţa. Numai că maşina e stricată de câteva zile şi nu putem face nici un fel de băuturi calde; mă rog, putem, da' numai când vrea ea, te trezeşti din senin că face ba două cafele, ba un espresso, ba lapte cald, ba... Prin urmare, Johanna şi-a cerut scuze că nu o putem servi, i-a explicat de ce şi tot restul. Clienta, înţepată tare:
- Vaaaai, să vă fie ruşine, aţi putea măcar să puneţi un anunţ să ştie şi clienţii că aveţi probleme nerezolvate...
Şi Johanna, dulce:
- Doamna, este un afiş pe uşa cea mare, unul pe uşa laterală, unul chiar aici şi unul afară.
Eu am chicotit discret, dar draga de Linda a izbucnit într-un râs sonor chiar în faţa femeii, care a pus capul în jos şi a plecat fără să mai zică nimic.

Apăi na, degeaba-s afişe, mai trebuie şi să le citeşti...

Capitana Furtuna

Numai bine ce-am ieşit din gară, venind de la Alexandra azi, că s-au şi rupt norii şi a început potopul de pe lume. Noroc că luasem o umbrelă înainte să plec, dar până acasă numai capul îmi mai era uscat (deşi...). Îmi plac totuşi furtunile de vară, ploaia cu bulbuci calzi, trotuarele băltind pe care mă plimbam cu picioarele goale când eram acasă. Ce-mi place mai puţin sunt tunetele şi fulgerele, faţă de care am rămas cu o uşoară frică după niscaiva aventuri de când eram mai mititică.

La Copălău, satul maică-mii, am vreo patru rude de la care plecam în migraţie rotativă de cum mă plictiseam, ca să mai variez decorul vacanţelor. Două dintre mătuşile preferate erau despărţite de un câmp - noi îi ziceam "pe şes" - lung de vreo doi kilometri şi lat tot pe-aşa, mărginit de-o parte de şosea şi de cealaltă de dealuri abrupte, pe vârful cărora începea pădurea.

Într-o dup-amiază, a trebuit să mă duc împreună cu vară-mea de la o mătuşă la alta, nu mai ştiu de ce; dar era suficient de important ca să mă convingă să traversez şesul sub ameninţarea unei ploi ce sta să pornească. Mătuşa expeditoare ne-a dat un sac de plastic să ne acoperim "în caz că" şi am pornit-o vitejeşte la drum. Abia făcuserăm însă câteva minute, că s-a pus să toarne, mai tată, nu cu găleata, ci cu polobocul. Am luat-o la fugă, încercând în acelaşi timp să rămânem amândouă sub sac, până când un trăsnet căzut nu foarte departe de noi ne-a ţintuit locului. Ne aflam în câmp, de-o parte cu pădurea pe înălţimi, de cealaltă parte cu copacii de pe marginea şoselei şi noi la mijloc, fără nici un adăpost în apropiere. Intimidantă poziţie.

Ne-am amintit una alteia diversele reguli despre trăsnete, ca să hotărâm ce facem, în timp ce pământul sub picioarele noastre se umplea de apă, iar fulgerele străluceau din toate părţile. Ştiam că nu trebuie să ne apropiem de copaci, oricât ne ziceau minţile noastre panicate că am fi la adăpost. Ştiam că nu trebuie să fugim, dintr-un obscur motiv de fizică (o chestie cu curenţi de aer şi vid parţial, sau ceva de genul). Mai ştiam că trăsnetele cad pe punctul cel mai înalt al unui spaţiu deschis, care, în momentul respectiv, eram noi. Ne-am rugat la sfinţi şi la îngeraşii păzitori să cadă pe copacii din stânga sau din dreapta, perspectivă care ni se părea nesigură fiindcă erau şi unii şi alţii cam departe, şi am luat-o la picior spre mătuşa de destinaţie.

E greu să mergi încet când tună, fulgeră şi trăsneşte din toate părţile, iar tu eşti o aşchie de doişpe ani, speriată, înfrigurată şi udă până la dedesubturi, cu sandalele mustind şi alunecând pe iarba udă şi scurtă, amestecată cu noroi, când toată fiinţa ta îţi strigă să alergi la adăpost. Ne ţineam de mână sau de braţ, nu-mi mai amintesc, ne repetam una alteia "Mergi mai încet! vrei să dea trăsnetul peste noi?!" când ne venea să iuţim pasul şi ne îmbărbătam reciproc, încercând să ne stăpânim tremurul glasului.

Când a trăsnit atât de aproape încât am putut vedea fulgerul scurgându-se de-a lungul copacului, mi-a stat inima. Un val ca o emoţie puternică m-a lovit, fiorii mi-au alunecat de-a lungul mâinilor şi mi-au ridicat părul pe ceafă, iar pe limbă aveam un gust rece de fier. Am înţepenit, apoi picioarele ni s-au dezlegat şi am luat-o la goană, îngrozite, cu speranţa nebună că n-aveam să fim şi noi trăsnite din cauza asta. Bineînţeles, odată ajunse cu bine la mătuşa, deşi ude şi jerpelite ca nişte pui de curcă, ne-am umflat în penele care ne mai rămâneau şi ne-am dat viteze că, "veeezi, tanti, dacă ai zis să venim am venit, prin furtună şi peste şes". Mătuşa însă ne-a dat repejor peste nas, "trebuia să rămâneţi dacă aţi văzut ce vine, ce-a fost în capul vostru? Acuma ce fac dacă răciţi?" şi aşa mai departe, de m-am pleoştit cu totul. Iacă ce rămânea din traversarea noastră eroică... Oamenii ăştia mari nu înţeleg chiar nimic, nţ nţ nţ.

Tata

La 2 ani, mă lua în braţe şi mă ridica până în tavan, zicând "tâta mareee!" şi eu râdeam de mama focului.

La 3 ani, se îmbrăca în Moş Crăciun şi îşi golea sacul în faţa ochilor mei uimiţi de atâtea minunăţii numai pentru mine. Cam tot pe atunci, obişnuia să poarte mustaţă şi m-a zăpăcit ieşind fără ea; îl aşteptam în faţa uşii să-i cer nu ştiu ce, când am văzut că s-a mişcat clanţa m-am lansat: "Taaat... Nenea?!" Până nu mi-a zis mama că tata e, nu l-am lăsat să se apropie.

La 4 ani, vara, mă ducea la pădure pe bicicletă şi eu îmi băgam - a câta oară? - picioarele între spiţele roţii din faţă.

La 4 ani, iarna, se ducea la Revoluţie şi se întorcea, în ochii mei erou, cu Cireşel în braţe pentru mine.

La 5 ani, mă trezea la 7 dimineaţa să mă anunţe că am o surioară, pe blonda Raluca.

La 6 ani, îmi făcea arc din lemn de corn, "ca al lui Ştefan cel Mare".

La 7 ani, ne mutam la Botoşani, să fim mai aproape de familie. În vara aia m-a salvat de ciocul cocoşului alb al bunicii, ale cărui instincte războinice se trezeau când vedea roşu, şi pe care îl aţâţam fâţâindu-mă îmbrăcată în ghiciţi ce culoare, până când mi-a sărit în cap şi m-a ciocănit bine. Noroc că m-a auzit ţipând şi a venit, cu jumătate de faţă nerasă şi plină de spună, a apucat cocoşul de-o aripă şi l-a închis în coteţ. În noiembrie, ne-a adus-o acasă pe Miriam.

La 8 ani, ne-a făcut scrânciob adevărat la bunica, în locul lanţului atârnat de o creangă care ţinea loc de leagăn înainte.

La 9 ani, i l-am prezentat pe primul meu prieten, pe colegul meu de bancă Olivian.

La 10 ani am luat pentru prima dată premiul întâi şi mi s-a umflat inima în piept când mi-a zis că e mândru de mine. Ca răsplată, am avut dreptul să merg în tabără cu clasa şi, în drum spre gară, mi-a strecurat în mână nişte bani de buzunar în plus, făcându-mi cu ochiul.

La 11 ani, mă trezea masându-mi umerii, îmi făcea pâine prăjită şi lapte cu cacao şi mă ducea la şcoală în fiecare dimineaţă, pe soare sau pe crivăţ.

La 12 ani, mă ajuta la teme la geometrie şi ne ciondăneam că fiecare ţinea cu dinţii de metoda lui de rezolvare.

La 13 ani, ni l-a adus acasă pe Tanu Motanu', adunat nu ştiu de pe unde, care miorlăia la uşă în fiecare seară, să-i dăm drumul să se ducă la gagici, până când într-o zi s-a dus de tot şi s-a însurat.

Dup-aceea, a plecat prin ţări străine să lucreze. El ne suna în fiecare săptămână, noi îi trimiteam scrisori cu fiecare autocar care pleca de la firma angajatoare, el ne trimitea cadouri, noi îi făceam felicitări de carton şi reviste cu bancuri, scrise la maşină şi desenate cu pixul.

La 17 ani, prima mea iubire - ne-am certat rău, până am ajuns să nu ne mai vorbim unul altuia; lui i se părea că respectivul nu era destul de bun pentru mine, dar eu eram orbită şi nu mai vedeam, nici voiam pe nimeni altcineva decât pe el. Tata a încercat să mă convingă întâi cu binişorul, pe urmă cu autoritatea, pe urmă cu ameninţări; închipuiţi-vă un leu furios şi o să vă daţi seama cam ce aveam de înfruntat. Chiar şi după ce m-am despărţit de respectivul şi ani după aceea, chiar dacă, privind în urmă, recunoşteam că tata avea mare dreptate să facă tot posibilul să mă îndepărteze de X, relaţiile între noi au rămas foarte reci - nu-l puteam ierta pentru ce se întâmplase şi pentru ce spusese de nenumărate ori. Cel care fusese cel mai important bărbat din viaţa mea, eroul si modelul meu, mă dezamăgise cumplit. Nu mai suportam ideea unei prezenţe autoritare care să încerce să mă conducă şi căreia să-i dau socoteală; cred că de asta am lăsat-o moale cu facultatea şi mi-am căutat de lucru, să fiu, financiar, pe picioarele mele. Chiar şi după ce am plecat din ţară, vorbeam cu el rar şi dădeam semne de viaţă şi mai rar.

La 23 de ani, toamna trecută, când am fost în Spania, a venit să mă vadă. A făcut 600 de km, într-o singură zi, pentru mine. Spre sfârşitul zilei, m-am scuzat în faţa părinţilor lui Dani şi am petrecut puţin timp singură cu tata, ca să putem vorbi în linişte. Pentru mine, era o perioadă destul de dificilă; tata mi-a amintit cum e să ai pe cineva care să te protejeze şi să te iubească, orice ar fi şi orice decizie ai lua. Pentru prima dată, mi-a vorbit şi el despre lucruri pe care nu le bănuisem vreodată. În acea după-amiază, ne-am descoperit unul pe altul şi ne-am apropiat unul de altul mult mai mult decât în toţi anii de până atunci - şi mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de el.

L-am revăzut la nuntă, i-am văzut emoţia şi mândria, l-am văzut descumpănit în faţa surorilor mele devenite domnişoare cochete, trist când şi-a dat seama că nu ne-a văzut crescând. Aş fi vrut să-l pot lua şi eu în braţe la rândul meu şi să-i înfrumuseţez anii care-i mai rămân de petrecut departe de noi. Aş fi vrut, şi încă vreau să locuim mai aproape unul de altul, să mă pot ocupa de el, să-l scot din casă, din rutină şi din plictiseală, să nu mai trăiască singur. Aş face orice pentru el.

Ieri a fost ziua celui mai important bărbat din viaţa mea. Te iubesc, tata.

Vive le McDo!

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!

Mi-a fost zilele astea o poftă teribilă de cafea irlandeză, de-am bătut tot oraşul în sus şi-n jos să găsesc un loc unde se face. După multe întrebări în dreaptă şi-n stânga, o chelneriţă mi-a zis unde aş putea găsi. Ajunsă cu pofta-n dinţi la barul respectiv, m-am dus direct să întreb dacă au, că să nu mă aşez degeaba:

- Bună ziua, serviţi cafea irlandeză?
- ... Nu ştiu, nu cred... cafea vieneză dacă doriţi, sau ...
- Mi s-a zis că aici găsesc, am insistat cu o privire de căţel bătut.
- Cafea irlandeză?... repetă barmaniţa pierdută.
- Da, cu whisky.
- Nu avem... numai Irish Coffee dacă doriţi.
- ...

Ce să-i mai zic că aşa-i zice pe limba noastră, dacă şi-ar folosi capul să traducă? Am lăsat-o-n plata Domnului şi mi-am luat cafeaua pe care o poftisem atât, până nu s-a răzgândi fata să-mi ia whiskyul din ea înapoi.

Acasă

Suntem în ţară de câteva zile. Voiam să petrecem o vacanţă întreagă la Botoşani, să-i arăt consortului orăşelul şi locurile pe unde am copilărit şi am hoinărit apoi, adolescentă fiind. Voiam să-l duc la ţară, să dormim în casa cea mare, la răcoare şi în miros de sânziene, să mâncăm castraveţi din via de la deal şi să mergem la pădure. Voiam să ne dăm împreună în leagănul făcut de tata, să ne trezim dimineaţă în miros de turte pe plită şi să le mâncăm înmuiate în lapte proaspăt muls, să mă înalţe în braţe ca să culeg corcoduşe pentru compot şi să hoinărim pe dealuri după fragi.

Mi-am dat seama repede însă că vacanţa o să fie mai puţin idilică decât o crezusem eu. Mai întâi şi-ntâi, căldură mare monşer! Cele 36 de grade după cele 25 ale Parisului l-au lăsat pe musiu cu limba scoasă şi lipsit de vlagă şi de interes. Oricum, după două zile deja vizitaserăm tot ce era de văzut în Botoşani, adică muzeul de istorie, că ăla etnografic era închis - şi era cel mai interesant - şi cam la atât se rezumă viaţa culturală pe aici. Altceva ce să-i mai arăt? Parcul Eminescu n-are nimic interesant, iar pietonalul Unirii l-am străbătut deja pe puţin de zece ori. La cinema nu putem merge că nu înţelege engleza şi în rest nu e nimic de făcut decât să te plimbi. Când eram în liceu, mi se părea mult mai mişto să stau în oraş, nu atât pentru ce se poate vedea (nimic), cât pentru pălăvrăgeala îndelungată cu diverşi amici, care mai de care mai interesanţi. Acum, majoritatea s-au împrăştiat cine ştie pe unde şi în plus, aţi încercat vreodată să integraţi un străin într-un grup, în condiţiile în care nici una din cele două părţi nu vorbeşte limba celeilalte, nici vreo limbă comună? Vă zic eu, e obositor. Dacă ar fi vorba numai de traducere simultană ar mai merge, dar trebuie să spun şi eu câte ceva, pe urmă să-i traduc lui împreună cu răspunsurile celorlalţi, să le zic să aştepte să răspundă şi el şi pe urmă să le traduc ce a spus. Cu atât mai greu când interlocutorul e bunica şi povesteşte ultimele bârfe din sat...

Voiam să stăm la ea măcar două zile, că face nişte turte nemaipomenite, mai ales cu compot de corcoduşe. Mai voiam şi să-i drămuiesc borcanele cu dulceaţă de trandafiri ca pe vremurile bune, acum cu participarea consortului în locul vară-mii, care mi-a fost o viaţă părtaşă la furturile de bunătăţuri diverse. Mă gândeam că bunica o să ne spună, după obiceiul ei, "ia cosiţi-mi şi mie curtea cât vă hodiniti", că de când s-a dus bunicul nu mai are cine să o îngrijească, şi că o să fac o mulţime de poze, profitând de vremea frumoasă.

Dar nu m-am gândit că lucrurile nu rămân veşnic aceleaşi, aşa cum sunt ele în amintirile mele. Bunica încă se ţine bine, mişună încoace şi-ncolo aducând ciorbă, sarmale, ţuică, dulceaţă şi alte diverse cu care să ne îndoape, îi merge gura ca-nainte, îmi dă sfaturi cum că trebuie "să fiu cuminte, să nu ies din vorba socrilor, să nu răspund în faţa lor" şi altele asemenea - dar se vede că o prinde timpul din urmă. A trebuit să-i repet unele lucruri, fiindcă mi-a pus aceeaşi întrebare de de mai multe ori; curtea e neîngrijită, plină de crengi rupte de la ultima furtună, iarba până la genunchi, bucătăria de vară lăsată de izbelişte. Grădina de la deal nu mai avea gard, nici poartă, că bunicul nu mai e, să înjure vecinii de alături care l-au rupt mereu să facă focul cu şipcile şi care dintotdeauna au intrat la furat zarzăre, vişine şi cartofi. Acum s-a umplut de iarbă şi de buruieni crescute până la brâu, ca o grădină părăsită, de m-am zgâriat până-n gât. Măcar am iar picioare de golan, cum zicea mama, ca în tinereţe. Şi bunica ţinea atât de mult să fie casa curată lună, de ziceai că vine vreun mare general în inspecţie... Şi eu care aveam impresia că o să trăiască veşnic, că o să fie mereu femeia harnică şi plină de viaţă ca până acum câţiva ani, că n-o să se schimbe nimic în curte sau în casă... Toate mi s-au părut atât de mici şi de triste.

Am fost şi la ţară în partea cealaltă, la rudele mamei, cu gândul să facem un grătar la mătuşa mea preferată, apoi să o luăm de-a dreptul peste deal până la casa bunicilor - nu voiam să merg pe drum, ca omul civilizat, fiindcă pe deal sunt fragi şi sânziene şi de acolo se vede tot satul, numai bine pentru poze - unde să rămânem peste noapte, iar dimineaţa să mergem la pădure, la Masa Tâlharilor. Primul scârţ, singurul unchi care ne putea să ne conducă peste cincisprezece kilometri peste coclauri până acolo era plecat la Bucureşti. Adio legendelor locale pe care i le povestisem consortului despre celebrul pietroi şi despre Balta Dracilor, aflată la picioarele lui. A rămas să mergem la pădurea banală de alături, eventual să culegem bureţi şi buruieni înflorite şi să prindem şopârle (hehe, mai ţii minte, Ralu, când ţi-a lăsat una coada în mână?).

După-amiaza a fost cum a fost, până a început să se înnoreze şi consortul să bodogănească ("dacă plouă, cum mergem la pădure, că nu vreau să mă bag prin noroi, de fapt şi pe drumuri o să fie noroi, n-are nici un haz să stăm dacă plouă" şi aşa mai departe), aşa ca ne-am grăbit să traversăm dealul înspre casa bunicilor. Acolo, altă pagubă: sânziene mai erau - şi cât de delicios miros! - dar fragii pesemne se trecuseră, că n-am găsit nici unul... De poze ale panoramei nici atât nu putea fi vorba, că se posomorâse cerul prea tare. Din ce în ce mai dezamăgită, am coborât în tăcere spre casă. Pe la jumătatea drumului, m-a întâmpinat o sclipire roşiatică: tufa de pomuşoară pe care o jinduiam cu toţii şi pentru care ne băteam care să ajungă primul la ţară să o mănânce. Plăcerea regăsirii gustului acrişor, care pişca limba, mi-a fost totuşi asumbrită de lipsa de entuziasm a lui Dani, care a refuzat uşor plictisit să guste, oricât am stăruit eu că ar fi bună.

Cu mâna plină de bobiţe roşii, am ajuns în sfârşit în faţa casei. Era să nu recunosc curtea. Înainte goală ca-n palmă, era acum năpădită de verdeaţă, iar în faţa pridvorului de lemn, unde aruncaseră pesemne bunicii - odihnească-se în pace... - sâmburi, creşteau acum vrejuri de pepene galben. Cu inima bătând, am împins uşa cu geam... M-a întâmpinat mirosul atât de cunoscut, de răcoare şi de praf de lut, de camere umbrite şi de bătrâneţe. M-am plimbat încet prin cele două încăperi. Totul era la locul lui: tocurile uşilor şi ale ferestrelor vopsite în albastru, tablourile pictate de unchiul Gică, perdelele scurte de etamină brodată, preşurile cu dungi pe care de atâtea ori le-am pus la aerisit... Realitatea m-a lovit brusc şi fără milă: lipsesc bunicii, au murit şi n-au să se mai întoarcă niciodată. M-am cuibărit în braţele lui Dani şi am început să plâng toate lacrimile pe care nu le-am plâns când mi s-a dat vestea, când eram atât de departe şi nu pricepeam pe deplin cât de definitiv au plecat, aşa cum am priceput în faţa casei goale. Lucrurile lor, hainele lor, mirosul lor erau acolo, puteam aproape să-mi închipui că-i aud vorbind în bucătărie, bunicul lângă bătrânul radio cu tranzistori, ascultând un post cu romanţe de pe vremea când era bunica fată, iar ea trebăluind pe lângă sobă şi mestecând în mămăligă. Dar degeaba încercam eu să însufleţesc locul cu fantome... N-am putut să mai rămân în casă, amintirile şi golul erau prea dureroase. Mi-am cerut iertare de la mama, i-am spus că mi-e peste puteri să mai stau acolo şi m-am întors la Botoşani.

Trecutul care mi-a fost atât de drag nu mai este, iar ce a mai rămas din el nu-mi mai stârneşte decât tristeţe. Poate e timpul să mă desprind, să nu mai visez şi să cresc...

Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?

Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.

Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80€ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.

Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.

În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.

Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!

Mă simt mare din nou.

Vesti mari

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

IEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE !!! Sunt studentă la Sorbonaaaaa!

După cum ştiţi, pe 16 mai am fost să dau examenul de franceză la Sorbona, obligatoriu pentru străinii membri ai UE care vor să se înscrie la facultate (pentru cine are nevoie de precizări, se numeşte "Certificat pratique de langue française Compréhension et Expression"). Cum am fost după rezultate, să profit de ocazie să vă povestesc şi cum a fost.

Am ajuns în faţa amfiteatrului pe la 8 jumate, dacă nu chiar înainte, fiindcă ora la care trebuia să fim toţi prezenţi era 8.45 şi mă cunosc prea bine, dacă plec de acasă la timp ajung în întârziere. Mi-a trecut stresul când i-am văzut pe ceilalţi: unul de naţie neidentificată cu care trebuia să vorbeşti rar şi tare, un refugiat kurd ceva mai dezgheţat, două chinezoaice al căror accent tortura franceză mai ceva ca inchiziţia, probabil doi sau trei români care n-au deschis gura şi doi spanioli. M-am împrietenit cu o româncă simpatică, dar mai stresată ca mine, cu care am uitat să reiau legătura dup-aia (ruşine mie, da) şi după câteva poveşti despre examen, exploatând amintirile Alexandrei care deja trecuse prin asta, am fost chemaţi în sală.

Subiectele au fost uşurele (strict pentru mine zic); dacă sunteţi curioşi, le puteţi vedea aici. Am ezitat o vreme în faţa subiectului de redactare, unde aveam de ales între eseu sau compunerea unui sfârşit pentru textul de la subiectul precedent. Eseul era mai uşor, dar mă îndoiam că puteam spune ceva nou faţă de ceilalţi veniţi la examen, mai ales în 25 de rânduri, aşa că am scris o continuare uşor fantastică, ceva cam ca pe vremea când voiam să scriu ca Eliade, şi am ieşit printre primii. Mi s-a zis să mă întorc la cutare oră pentru examenul oral - noroc că ieşisem în acelaşi timp cu tipul kurd şi, după ce mi-a povestit că ceruse azil politic aici şi învăţase franceza în câteva luni (avea şi nivel bun pentru timpul petrecut învăţând, drept să zic), am vorbit puţin despre examen şi mi-a zis că auzisem greşit ora: unu jumate în loc de unşpe jumate.

După ce am îngheţat binişor afară, în ciuda a două cafeluţe fierbinţi de la automat, ne-am întors în faţa amfiteatrului pentru proba orală colectivă. Mă temeam puţin de ea, că poate n-o să aud bine cine ştie ce şi o să scriu tâmpenii - teamă nefondată, de altfel, că acasă al meu deschide teveul pentru zgomot de fond şi numai asta aud toată ziua; şi nu pot să zic că n-am înţeles vreodată ce spun ăia. Dar aşa-s eu, fricoasă fără motive. În mod previzibil de altfel, a fost foarte uşor: înregistrarea pe care am ascultat-o era citită ca pentru clasa întâi, fooaaarte raaaar şi biiiine artiiicuuulaaaat, de parcă aşa ar vorbi francezii în viaţa reală. Am greşit o singură chestie fin'că-s ameţită şi de două n-am ascultat un anume fragment care-mi trebuia pentru răspuns.

După o pauză lungă în care am hoinărit pe străzi, zgribulită de frig, a urmat proba orală individuală, de care mă temeam cel mai mult. Timidă fiind, nu-mi place să vorbesc cu străini (mă înroşesc, mă bâlbâi şi altele din astea) şi cu atât mai puţin de faţă cu un juriu şi treij' de oameni care mă ascultă. S-a dovedit însă că cei patru profesori din juriu erau aşezaţi în bănci şi vorbeau cu fiecare candidat individual. Am ochit unul care arăta interesant - semăna cu DeMaio şi cred că de aia l-am ales -, mi-am scris ideile pe o ciornă şi când i-a plecat candidatul, m-am înfiinţat, numai zâmbet. Îmi plăcea şi subiectul dat, despre downloadul ilegal şi proiectele de lege propuse în Franţa pentru stopare, dacă m-ar fi lăsat să vorbesc liber i-aş fi turuit până-i făceam capul calendar.

Numai că după ce m-a salutat, tot numai zâmbet, mi-a şi luat ciorna, cică "mulţumesc pentru scrisoare, dar nu trebuia". Mnoa ghini bre, da' di ce mi se mai dă hârtie dacă mi-o iei când vin să discut, a? Şi uite aşa, în loc să vorbesc singură cum credeam, am avut o discuţie ca-ntre prieteni, cu contraziceri, întrebări de ambele părţi, el că nu-i bine să downloadezi, eu că asta merită dacă lansează un joc la 50-100 € că-s disperaţi să-şi amortizeze costurile, el că au nevoie că să-şi plătească oamenii, eu că şi-i pot plăti foarte bine punând un preţ normal şi că pe termen lung o să le vină şi profitul, şi că oricum n-au cum să depisteze cine ce downloadează fără să încalce constituţia, el că ba se poate, eu că nu şi vin cu poveşti şi exemple şi detalii tehnice (la un moment dat se uita la mine cum debitam cu o expresie gen "ha?"), până n-a mai zis nimic şi a mâzgălit nuşce pe foaia de examen. Am văzut eu că mi-a dat numai 20 de puncte din 25 şi-am vrut să deschid gura, dar cum oricum nu mă lăsase să vorbesc organizat şi cică oricum în Franţa nu se dă notă maximă, am lăsat-o moartă-n păpuşoi. I-am mulţumit de discuţie şi el de colo cică să nu-l mint aşa pe faţă. I-am replicat râzând că mă bucur de fiecare ocazie de a vorbi cu un om inteligent şi n-a ştiut ce să zică, a dat-o în "hai să nu exagerăm".

Şi uite-aşa a trecut temutul examen de franceză, la care am luat: 22 din 25 la gramatică, pentru care merit să-mi dau palme, că la asta nu-mi permit să fac greşeli; la scris (întrebări pe text şi redactare) 21,50; oral colectiv 24 din 25, că v-am zis că am ratat un răspuns, iar la oral individual 20,50; adică un total de 88 de puncte din 100, cu menţiunea "Foarte bine", ceea ce e dezamăgitor, că în liceu m-am obişnuit cu note maxime la franceză. Se vede că m-am cam lăsat pe tânjală. Nenea de la secretariat însă, cel care mi-a dat diploma, m-a luat cu "oaau ce notă mare aveţi", de-am crezut că-mi zice un măcar un 95, nu 88. Nu vă mai zic ce figură a făcut când i-am zis că aia e notă proastă, că vă închipuiţi singuri, dar m-a felicitat de două ori, probabil ca să mă convingă de contrariu. De altfel, toţi francezii mi-au repetat până m-au ameţit de cap că e notă foarte mare, că ei n-ar fi luat nici atâta, că la ei nu se dau note maxime orice-ar fi, că oricum la Sorbona sunt severi, etîcî, etîcî, etîcî.

Săptămâna trecută am fost şi să depun dosarul de înscriere (chiar, voi aţi mai făcut scrisori de intenţie pentru facultate? că eu nu), mai rămâne să primesc un răspuns pentru bursa aia şi să sper că mă primesc ăştia la facultate. În episodul următor, vă povestesc cum mi-am găsit de lucru şi cum a fost până acum.

Urgent pentru tine nu înseamnă urgent pentru el.

Dacă el face o chestie care îi trebuie peste o lună jumate şi tu ai nevoie de el imediat din motive de mâncare pe foc, poţi să uiţi, fiindcă o să se răţoiască, exasperat: "Da' nu vezi că fac ceva?!"

Data viitoare mănâncă mâncare arsă, să moară fantoma lui Schumi dacă nu.

Azi am văzut primul cocalar made in France.

Îmbrăcat în stil "băiatul rău de după bloc", era vopsit blond tip Marylin Monroe, însă cu o bandă lată cam de-o palmă lăsată neagră pe mijlocul capului, probabil ținând rol de cărare. Culmea cocalariei însă: își vopsise pe părțile blonde, tot cu negru ca să fie asortat, câte un 225 cu vreun sens ascuns pe care nu l-am identificat.

Să ne bucurăm deci: dacă tot mămăliga și sarmalele nu-s specifice României, măcar iată că nici cocalarii nu-s produs unic al țărișoarei noastre.

"- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos."


(Barbu Stefanescu Delavrancea - "Bunicul")


Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!

Inapoi pe banci

Sunt fericită şi nerăbdătoare. După multe ezitări, răzgândiri, întrebări în dreapta şi-n stânga, căutări de informaţii şi altele, m-am hotărât: mă întorc la facultate. De data asta, n-o să mai fac aceeaşi greşeală, şi anume de a mă gândi la ce aş putea face după ce termin în detrimentul a ceea ce mă pasionează cu adevărat. Mă întorc deci la prima şi marea mea iubire: cărţile. Şi nu oricum, ci înscriindu-mă la Litere la cunoscuta universitate Sorbona!

O să am destul de multe bătăi de cap, totuşi. Mai întâi, trebuie să dau un examen în urma căruia să mi se ateste nivelul de cunoaştere al limbii franceze, care trebuie să fie mai mult decât impecabil. (Atenţie, urmează multe detalii neinteresante dacă n-aveţi de gând să vă înscrieţi.) Am de ales între DALF (nivelul C2), care costă numai 230 €, la Alliance Française; TCF, la Centre International d'Etudes Pédagogiques; testul organizat de Centre Expérimental de Civilisation Française (CCFS), 85 € plus încă două teste în alte cazuri facultative, însă obligatorii pentru înscriere, 32 a€ fiecare; sau, cel mai simplu, examenul organizat de însăşi Sorbona, mai exact de Service des examens de langue française réservé aux étudiants étrangers (SELFEE), 75 €.

M-am uitat ieri într-o doară pe site ca să văd datele şi, drept să zic, mi-a stat inima când am văzut că termenul de înscriere pentru CCFS este 30 aprilie, pentru un examen pe 16 mai. Mi-am petrecut seara clicuind cu frenezie în dreapta şi-n stânga, cu atât mai agitată cu cât, fără vreun motiv aparent, Adobe Readerul refuza să deschidă orice .pdf aflat pe un site. Să mai zic în ce format erau majoritatea chestiilor importante? Noroc cu Alexandra care, ca o prietenă devotată ce e (şi pe care o-mpupez mult pe această cale), şi-a petrecut seara făcând printscreenuri ca să pot citi şi eu respectivele documente. După multă frământare şi mult stres (dacă nu mai au locuri şi mă amână şi nu am rezultatele gata până la înscriere?), dezinstalări şi reparaţii ale lui nenea Adobe, azi dimineaţă am reuşit să văd ce trebuia şi am aflat, cu uşurare, de examenul organizat de Sorbona: tot pe 16 mai, dar cu înscriere până pe 9... Pfiuu!

A doua problemă a fost cea a bursei. După progrămelul lor de simulare, s-ar părea că am dreptul cel puţin la scutirea de taxe şcolare, ceea ce înseamnă o economie de 173 €, iar în cel mai bun caz, la 2000 şi ceva pe an. Cum însă trebuia să ştiu anumite detalii financiare, iar consortul îşi prinsese urechile în joc, fiind într-un dungeon şi în mod constant pe cale de a muri (dacă-l cred pe el), a trebuit să amân şi asta până dimineaţă, sperând să-i pot capta atenţia suficient de mult timp şi trepidând de nervi, fiindcă şi înscrierile pentru bursă se încheie tot pe 30. Am făcut-o şi pe asta odată cu prima cafea.

Îmi mai rămâne să aştept un răspuns şi între timp să-mi traduc diploma de bac, adică să mă trambalez jumătate de zi prin Paris şi să plătesc 30 €, dacă n-oi uita cumva să-mi fac programare la preaînălţatul traducător, care pare-se e îngrozitor de ocupat (?!), de nu mă poate primi fără.

Să sperăm că totul se petrece cu bine, că altfel o să fie grav pentru toată lumea. Şi acum vă las, mă duc să mă rog.



A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.

Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...

Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.

Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie apărate de o mână de oameni.

Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.

Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.

Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.

Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi, după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.

La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.

Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?

Razbunarea Vistei

De 1 aprilie, laptopul meu a vrut să-mi arate că şi el are simţul umorului, ca reacţie, cred, la postul ăsta. Recunosc, îl are. Un umor macabru, aş zice, fin'că a murit. De 1 aprilie. Din senin.

A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.

Ca o fată cuminte, fiind o problemă de hardware şi fin'că eu mă pricep numai la partea de soft, am luat manualul laptopului şi am căutat ajutor. Mi-a zis să intru în BIOS, să bifez aia şi aia, să fac nuşce şi că avea să lanseze programul de recovery. L-am crezut pe cuvânt, am făcut cum mi-a zis, a început cică să recupereze şi ta-daaa! mi-a afişat... o altă eroare?!

(da, eu îs aia care se reflectă în monitor)

Aoleu, mi-am zis, e groasă, mai ales că nu-mi spusese nimeni să mai fac un back-up, o chestie, o treabă de-asta din când în când. Am reacţionat deci în mod logic, adică m-am crizat şi l-am chemat pe domnul consort în ajutor. Momentul a fost însă prost ales căci urma să plece la serviciu într-o oră (era de după-masă) şi voia să profite ca să urce ultimul nivel înainte să se închidă versiunea beta a jocului. Degeaba i-am zis ce se întâmplă, m-am enervat, am plâns (ca să nu-i dau cu laptopul în cap), cred că puteam şi să mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, că tot n-ar fi avut efect. Foarte calm, mi-a replicat că "o să mă uit la el când mă întorc de la serviciu, n-ai decât să stai la calculatorul meu cât sunt eu plecat".

Am insistat totuşi şi, după ce şi-a terminat nivelul, a venit să-l bibilească şi el, explicându-mi pe un ton doct că "trebuie să intri în BIOS, să bifezi aia şi aia, etc". I-am replicat sec că deja făcusem toate astea. Mi-a râs în nas de genul "las' că ştiu eu cum vă descurcaţi voi femeile cu calculatoarele", a continuat să facă aceleaşi lucruri ca şi mine şi, ce uimire, a ajuns la acelaşi rezultat. Mie mi-era clar, tot ce aveam pe partiţia C:/ era pierdut, în cel mai bun caz. Deci adio saveurilor de la Sims, arhivei de mess şi tuturor programelor, offf.

După ce m-am plâns toată ziua tuturor, a venit în sfârşit şi ora salvării bietului laptop. Diverşi prieteni IT-işti ne sfătuiau în direct pe mess, eu transmiteam indicaţiile consortului, el le urma parţial şi pe urmă se apuca "să vadă ce se întâmplă dacă încearcă să ... nuşce". Bineînţeles, asta sabota continuu sfaturile amicilor binevoitori şi scurta viaţă laptopului, fin'ca atâta l-a frecat încercând să reinstaleze întâi Vista, pe urmă XP, pe urmă să-mi copie fişierele importante prin BIOS (că după atâta "ajutor" din partea lui, se buşise şi partiţia D:/, aia cu pozele mele), pe urmă să reinstaleze, pe urmă să formateze, pe urmă să nu ştiu ce-i mai facă, încât, dacă mai aveam vreun dubiu, când a terminat Dani cu el am fost sigură că hard diskul era mort şi irecuperabil. Mulţumesc, dragă.

Iaca de ce n-am mai dat nici un semn zilele astea. Azi mergem să cumpărăm hard nou şi pe urmă o să-mi petrec ziua reinstaland-o pe doamna Vista. Deci fugiţi.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire