Blogger Template by Blogcrowds.

Dupa douazeci de ani

"- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos."


(Barbu Stefanescu Delavrancea - "Bunicul")


Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

21 comments:

aaa, ce frumoos!
am avut si eu perioada in care ma credeam scufita rosie. cantam "Scufita rosie eu sunt" copiilor din cartier, de la geam :)) ce nebuna eram

25 mai 2009, 12:17  

Lasa, macar nu te credeai Ioana D'Arc :))

25 mai 2009, 12:32  

Genial. Genială.
Cam atât pot spune.
În ceea ce mă priveşte, nu am vreo intenţie de a mă uita la cum arătam cândva. Ar fi inutil, sunt mult mai sexy acum :))

25 mai 2009, 12:49  

tare frumos ai povestit...

la fel cum Amintirile sunt despre "copilaria copilului universal"... asa ma identific si eu in povestea ta... si doamneeee... ca frumos a mai fost...

btw, sunt nascuta in oct '83... deci si eu mi-am facut gradinita in comunism iar scoala inceputa abia in 90

25 mai 2009, 16:46  

@DeMaio: multumesc, dragul meu, m-ai facut sa ma inrosesc. Dar oricat de sexy ai fi acum, tot as vrea sa vad ce mutra aveai cand erai mititel :p

@My Rain in November: eu in martie '85, iar marele meu regret dupa Revolutie, la 5 ani, era ca nu apucasem sa fiu pionier :))

25 mai 2009, 17:43  

La noi, bulinele roşii erau aprecierea supremă...veneam acasă şi le prindeam pe perdea :))

Şi eu am avut un câine Nero, combinaţie de lup cu dobermann, tare fioros, multe julituri am luat din cauza lui, dar mi-era drag... păcat că a înnebunit :|

25 mai 2009, 21:51  

vai cate amintiri:

a) eu am fost odata imbracata intr-o curtezana in costum de epoca. nimeni nu mi-a zis cine era personajul meu si ca era curva
b)delavrancea si garleanu. ce frumoase erau
c) am avut si eu un dalmatian. il chema Piano. la fel rodea tot, dispareau chestii intr-o secunda din farfurii si se cerea fugarit
d)bulinele rosii erau tari, da. la prima gradinita pe mine ma umilea cu o seringa mare, ca sa dorm, desi tot ce reusea era sa ma ingrozeasca si mai tare, nicidecum sa ma faca sa nu mai plang

26 mai 2009, 18:59  

Cat de frumos :D si-mi pare ca bine ca de pe la mine o inceput.
Eu nu am amintiri asa clare... asa ca le vampirizez pe ale tale.. ale cui prind :*

26 mai 2009, 22:18  

@Gia: Delavrancea da. Garleanu e un sadic care ma facea sa plang si la 12 ani cand citeam la scoala "Din lumea celor care nu cuvanta".

@Naru: poti sa le vampirizezi pe ale mele cat vrei, draga mea, am o multime :))

27 mai 2009, 12:02  

Ce chestie, avem cam aceleasi amintiri, inclusiv pozitia exacta a povestilor pe discurile Electrecord, chit ca pe vremea cand pe colegele tale le dezbraca asistenta, pe colegele noastre le dezbracam noi.

Vasta putere de uniformizare a avut si comunismul, gaseste acum doua copilarii despartite de un deceniu si cu amintiri comune.

28 mai 2009, 21:42  

Dar parintii vostri stiau ce va facea educatoarea aia a voastra? Nu s-a gasit nici un copil dintre voi sa se planga acasa? Si nici un parinte sa anunte militia?!

Am impresia ca nici acum, dupa 20 de ani, nu prea realizezi ca doamna aceea educatoare abuza sexual de voi... ca sa isi rezolve ea frustrarile sau cine stie, vai de ea, amarata, prorpriile traume din propria copilarie... oricum, oare nici unuia dintre voi, copiii, nu ii spunea constiinta ca ceea ce se intampla e gresit, chiar foarte gresit, sa ameninte ca o spune parintilor, militiei si sa si treaca la fapte?!...incredibil!
nici unul dintre voi nu a dat-o in gat?!
citesc cu uimire si nu inteleg cum,nici macar acum, ca adult,nu imi spui ca ai scris o plangere, ca ai denuntat-o pe ticaloasa sau bolnava aceea... te pomenesti ca mai e inca educatoare si mai aplica chiar metodele astea ...
ia gandeste-te putin, nu cumva ai putea sa faci ceva sa ajuti niste copii, macar acum, dupa 20 de ani.

29 mai 2009, 13:10  

scuza-ma daca tonul meu pare incarcat de repros... dar e vorba mai mult de indignare...
nu suport sa aud chestii d-astea, cu copii abuzati sexual, maltratati emotional- nu mai vorbesc fizic - chiar de cei care ar trebui sa ii protejeze...
incredibil, tremur de indignare...

Mai ales in institutiile de invatamant ar trebui sa existe controale severe, proceduri de supraveghere astfel incat daca vreun educator/ invatator / profesor o ia razna sa fie imediat expulzat. Dar pana una alta , parintii ar trebui sa-si intrebe frecvent copiii daca li s-a intamplat ceva ciudat sau cineva i-a facut sa se simta stanjentiti... lucruri simple, care pot salva si proteja formarea emotionala a copiilor...

29 mai 2009, 13:26  

Draga mea, nu era educatoare, doar o asistenta care ne supraveghea (genul clasic, in jur de 40 de ani, grasa, certareata si cu parul permanent) iar in afara de dezbracat nu ne facea nimic. Eu zic ca era doar un mod de a ne face de rusine pentru ca data viitoare sa nu repetam greseala, la fel cum unii parinti isi cearta copiii de fata cu musafirii.

Nu cred ca s-a plans nimeni; Gabriel era dezbracat in fiecare zi, banuiesc ca parintii lui stiau, nu? Crezi ca daca in loc sa ne dezbrace ne-ar fi batut, ar fi zis cineva ca e gresit? Asa se facea educatia pe vremea aia. Poate unii parinti au spus si ca "Pacat ca nu ti-a tras si vreo doua vergi la fundul gol, daca tot te-a dezbracat, sa te inveti minte". Asa era mentalitatea, oricat de socant e. In plus, la 4 ani, psihologic vorbind, copiii nu stiu ce inseamna "rau", ca sa nu mai zic de constiinta. La varsta aia? Hahaha. Daca un copil ar avea constiinta, probabil ar exista mult mai putine pisici carora li s-a dat foc si mai putini caini omorati in bataie. Probabil de aia "nu imi dau seama ca", fiindca imi amintesc cu mintea de atunci.

Si nu in cele din urma, chiar daca mi-as da seama si as vrea sa fac ceva, nici macar nu mai stiu cum se numeste gradinita, ca sa nu mai zic de asistenta; iar majoritatea oamenilor pe care-i cunosc nu mai au amintiri atat de fragede, de ce ar fi altfel in cazul fostilor mei colegi?

Asa ca ce pot sa zic... calmeaza-te :) Cum ar zice americanii, "nimeni nu a fost ranit in timpul filmarilor".

29 mai 2009, 21:43  

Daca zici tu... dar mie nu imi pare inofensiv sa il faci pe copil sa simta ca propria lui goliciune e o rusine...
nici sa il obligi sa si-o expuna.
zici tu ca nu raman urme?!
eu zic ca, din pacate, raman, unii copii sunt mai rezistenti la asemenea stres, altii nici nu il pun la inima...(in comunitatea rroma, de pilda, e natural sa stai in curu gol pe ulita, in casa, la joaca pana la varste marisoare, unui copil crescut astfel i se falfaie ca e dezbracat public) dar ce si cum a ramas in inima si in mintea fiecaruia dintre voi si din cei ce i-au trecut prin mana nebunei aleia nu mai ai cum sa stii.

Da, ma calmez, desigur... insa tot i-as fi tras un sut lu tanti aia daca eram adult pe vremea respectiva si aflam ce le face copiilor...

copiii au oricum curiozitatile lor de a isi descoperi diferentele si imi amintesc si eu ca nostime trocurile si jocurile pe care , copii fiind, le faceam pentru descoperirea Americii :)...... dar neam nu as putea sa fiu de acord cu folosirea vreunei metode corective care sa-l faca pe copil sa isi resimta nuditate ca o rusine si pedeapsa ...

30 mai 2009, 01:43  

Te inteleg, dar pe de alta parte, majoritatea parintilor inculca ideea ca goliciunea e o rusine de pe la 5 ani incolo (tin minte ca pana la vreo 4 ani, majoritatea copiilor pe plaja erau oricum in pielea goala).

E drept ca asistenta era tembela si ar fi meritat multe, poate si superioara ei care a lasat mana libera unei persoane lipsite de simt si educatie pedadogice.

30 mai 2009, 13:51  

@scriitor in devenire,

inteleg indignarea ta si cred ca toti condamnam comportamentul acelei femei care abuza emotional (nu sexual cum spui tu) pe bietii copii...

Cred ca este nepotrivit sa-i ceri Denisei sa fi luat o pozitie atunci cand nici ea nu intelegea prea bine ce se intampla... Se pare ca adesea copiii cred ca astfel de atitudini ale adultilor sunt cele meritate pt actiunile lor. Adica, cei mici au capacitatea sa se invinovateasca pt orice, chiar si pt gandurile lor, astfel asumandu-si vini imaginare. Cred ca asa se explica de ce ei nu se revolta si nu urla dupa ajutor, cum s-a intamplat cu acest caz de enurezis in timpul somnului. Ne putem imagina cata angoasa legata de umilire si rusine acroseaza un astfel de simptom regresiv in conditiile in care ceilalti copii de aceeasi varsta isi controleza mult mai bine sfincterele.

Asadar, este impropriu sa ceri ca cei mici sa se revolte impotriva abuzului, mai ales cand lor nu le este prea clar ce este bine si ce este rau. Cu atat mai mult cu cat era vorba de un adult investit cu autoritate si caruia trebuiau sa i se supuna.

Consider justificata nevoia ta de reparatie prin pedepsirea acelei asistente, dar in acest caz este interesant cum cei mai multi care au citit postarea au fost cuprinsi de farmecul relatarii autobiografice. Presupun ca si ei, la fel ca mine, nu au reactionat la povestea abuzului pt ca l-au vazut ca o parte intunecata a oricarei copilarii, aproape inevitabil ni s-a intamplat tuturor sa traim astfel de lucruri cu potential traumatic.

Cu atat mai autentica si mai valoroasa este povestea Denisei cu cat nu exclude astfel de intamplari reale.

30 mai 2009, 22:34  

dap, si a mea era o asistenta cu parul permanent si cam nebuna. care in final a murit si toti au compatimit-o.

acuma mai in gluma mai in serios, erau alte vremuri, nu se denuntau oamenii cum se face acum. dar daca ar trai tanti cu siringa ei de un metru repetand isteric "nu taci? n-ai tacut?" ce-i drept e ca as lua-o la rost crunt. eu nici acum nu pot sa uit cand l-am batut pe Piano peste fund cu lesa. ma scotea dn minti, dar era doar un catzel.

1 iunie 2009, 20:04  

Vai! Superba povestea ta, m-ai dus obligat-fortat in alta era, m-ai trimis cumva la gradinita si m-am vazut in costumul de Alba-ca-zapada. De fapt, imi amintesc exact poza cu mine si Adrian, un pitic cu care ma tineam de mana si imi ziceau ai mei ca e de fapt prietenul-printul meu. Pacat ca nu-mi mai aduc aminte de el... ci doar de colegii impreuna cu care am avut o serbare, cativa ani mai tarziu, eu fiind cea mai draguta "trandafir". Multumesc!!! :*

2 iunie 2009, 12:06  

Guess what.. eu nu-mi amintesc nici macar numele colegilor de gimnaziu (+ o parte din cei de liceu). :-s

3 iunie 2009, 20:23  

Cat sarm au pozele vechi; cat umor au povestile copilariei; ce repede trec anii...

4 iunie 2009, 10:44  

Felicitări, doamnă. :D

Vă invidiez pentru mai mult chestiuni: memoria lăudabilă (eu, ca şi Cătălin, abia îmi amintesc numele colegilor de şcoală generală), tonul suav şi cursiv al povestirii, amintirile savuroase pe care eu nu le împărtăşesc... (să fie oare cei 2 ani de întârziere?)

În schimb, şi eu ascultam poveşti la pick-up şi nu-mi dau seama decât acum ce magice erau dimineţile alea când mă trezeam cu povestea lui Greuceanu...

10 iunie 2009, 12:42  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire