Blogger Template by Blogcrowds.


Asta e cea mai frumoasa fotografie pe care am facut-o vreodata. Imi place asa de mult ca nici o alta poza de-a mea nu ma mai intereseaza si mi se umfla inima in mine de mandrie cand vad ce bine a iesit (cred ca trebuie sa mentionez ca nu am Photoshop, ca sa intelegeti si de ce sunt asa mandra).

Acasa

Azi am profitat ca a fost soare si frumos, ne-am incalecat bicicletele si am luat-o de-a lungul Marnei tot inainte pana am ajuns la padure. Imi era asa dor de mirosul de verdeata proaspata si de pamant umbros, ca n-am putut rezista sa nu ma plimb multa vreme si sa-mi incarc bateriile, caci, de fiecare data cand sunt intr-o padure, ma simt acasa mai mult decat in orice alt loc.




Restul de poze, aici .





















































I heart Avon. Not.

Iaca inca un post in care urmeaza sa-mi manifest entuziasmul in legatura cu Avon.

Sa incep cu inceptul: cum luna asta n-am reusit sa fac vreo comanda, madama responsabila, vrand probabil sa joace rolul unei Fairy Godmother, mi-a zis ca-mi va da mie clientele ei din Noisy, pentru ca, vezi Doamne, ea are prea multe pe cap ca sa se ocupe de ele. Eu, fericita ca nu trebuie sa merg din usa-n usa, ceea ce n-as putea face nici batuta, ca-s prea timida, i-am multumit femeii si mi-am notat prima adresa.

Am fost azi sa vorbesc cu respectiva. In primul rand, responsabila a insistat sa nu o sun dinainte, probabil pentru ca la telefon clienta poate sa te amane, sa spuna ca azi n-are timp da' poate saptamana viitoare, pe cand odata cu tine la usa, un catalog tot tre' sa ia. Deci m-am facut frumoasa, mi-am pregatit geanta cu cataloage, esantioane si tot tacamul si m-am urcat cu D. in masina ca sa ma duca el, ca pe harta parea cam departe.

Booon... Ajungem pe undeva prin zona, gps-ul zicea ca am ajuns, placuta cu numele strazii zicea ca nu si nu, D. se enerveaza (ca de obicei), coboram si o luam pe jos, ca poate-poate om da de strada respectiva. Intr-adevar, dam peste ea la 50 m mai incolo, dar nu era numarul potrivit, ca noi voiam un 16 si eram la 30. O luam in partea cealalta - o piata, gara RERului, magazine, tarabe. Dupa ceva umblatura regasim numerul strazii - 6. El se enerveaza iar, eu ma intreb cum naiba de la numarul 30 incoace nu e nici un bloc, da' ajungem la numarul 6. Ne invartim in jurul pietii, ne intoarcem inapoi, ajungem la parcare, el se enerveaza si mai tare - ca in plus era si un cartier nasol, plin de golanasi care se uitau lung la mine, cocotata pe tocurile mele rosii - si bineinteles ca nu-i convine ideea sa am cliente in zona, ne hotaram sa plecam acasa cand paf! numarul 16 ne loveste intre ochi. Era mai ascuns, asa, dupa un zid inalt de 3 metri, cum de nu l-am vazut mai devreme.

Deja satula de povestea asta, intru in bloc, cu D. maraind in spatele meu, o gasesc pe Céline C. la interfon, sun, nimic. Ma uit la D., el se uita la mine, da din umeri. Mai sun o data, imi raspunde un tip. Ii zic cine sunt si pe cine caut, imi zice ca nu-i nici o Céline C. acolo. Pai pe cutia postala si langa buton scrie ca e. Nu e, don'soara. Aha. Bine, seara buna. Si-o fi zis nenea sa nu-mi deschida, sa nu-si bata capul, ca de, cui ii plac vanzatorii pe la usi?

D. plin de draci, eu planuind in secret asasinatul tipului si al madamei responsabila care a insistat de vreo cinjpe ori sa nu sun inainte, ne intoarcem la masina si venim acasa.

Concluzia e ca-s satula pana-n gat de Avon, sta-i-ar in gat sefei celei mari care a creat sistemul asta in care ea frecmenteaza, cum zice amicul meu Ian, si reprezentantele fac toata munca, pentru doi lei. Adica eu trebuie sa gasesc cliente (ceea ce implica umblat mult si aiurea), sa le atrag atentia, sa le-o mentin mai mult de doua minute, sa le explic ce-i aia Avon (ca doar n-o sa dea ei banutii pe reclame cand exista reprezentantele, deci eu fac si munca unui intreg serviciu de PR si publicitate), sa le conving sa cumpere ceva, sa le mai si livrez produsele dup-aia (si ghiciti cine plateste toate drumurile astea), iar daca sunt probleme cu cecurile sau cu produsele, iar ghiciti cine plateste oalele sparte si trimisul inapoi la sediu. Cat castiga in medie o reprezentanta, aici? 300 euro, daca are noroc. Cat am castigat eu pana acum? 50 euro. In doua luni. Pentru toata munca de zi cu zi, nervii, stresul, vorbitul, convinsul, reclama, febra musculara, grijile, "fidelizarea clientelei", sa nu mai zic problemele pe care le-as avea daca as merge prin cartierele naspa cum e ala unde m-a trimis madama. 50 de euro. Pai sa nu-i bagi de unde au venit, mama lor de porci exploatatori?! Scrie cumva pe mine sclava sau voluntar? Sunt macar platita cum trebuie pentru tot ce fac? Nu zic sa ma plateasca separat pentru fiecare job inclus in descrierea postului, da' macar minimul pe economie, dracu' sa-i ia! Oi fi eu intr-o situatie proasta, ca n-am serviciu si nu ma vrea nimeni aici, dar nici atat de disperata nu-s, sa lucrez pe 10 euro pe luna. Eeee, ce moasa-sa pe gheata, mai bine stau acasa si scriu povesti nemuritoare.
Howgh.

S-a intamplat azi-noapte. Se pusese sa roada ceva plastic si nu voia nici de-al naibii sa roada, de exemplu, ceva din ce-i pusesem in farfuriuta de cu seara. Iubitul meu incerca sa doarma, ca urma sa se trezeasca la 5 jumatate; in plus, avusesem o zi aiurea, plina de ghinioane ce au culminat cu refuzul masinii de a porni in momentul in care trebuia sa plecam de la parintii lui. Prin urmare, era obosit si mai mult decat nervos. Cand Schumi a inceput sa roada, i-am luat cusca si i-am pus-o in bucatarie, inchizand usa, cum faceam de obicei ca sa nu-l mai auzim, dar nu mult dupa aceea, ametitul a inceput sa roada si mai de-al dracu', de-l auzeam si prin usa, si prin perna pe care mi-o pusesem pe cap; iar zgomotul de plastic zgariat cu dintisorii lui ascutiti e un mod garantat de a trezi si a agasa pe cineva.


Prima data, s-a ridicat din pat, enervat, si s-a dus sa-i dea una peste botic, ca sa-l faca sa se opreasca, insa pacea nu a durat mult. Neobisnuit de incapatanat, Schumi a continuat sa roada si mai tare, si mai insistent. Era aproape 3 noaptea, si D. a sarit din pat, plin de nervi, si a tipat la Schumi, dand in acelasi timp o palma peste tubul pe care il rodea. Zgomotul m-a facut sa ma ridic si sa incerc sa-l calmez, cum il stiam iute la manie. L-am gasit uitandu-se fix la hamsterul care intepenise intr-un colt de cusca, tremurand. L-am luat in mana si l-am mangaiat ca sa se calmeze, dar Schumi se zbatea neincetat sa scape. L-am pus inapoi in cusca si a inceput sa se plimbe de la un capat la altul, nesigur pe picioruse, de parca s-ar fi lovit la cap. M-am uitat la D. si l-am intrebat ce s-a intamplat, dar stiam ca nu il atinsese pe Schumi, pentru ca nu am auzit usa custii deschizandu-se. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca D. facuse prea mult zgomot si prea brusc, iar bietul hamster, pe langa faptul ca era speriat de moarte, fusese si asurzit, caci urechiusele acestor animalute sunt atat de sensibile. Am dat sa deschid cusca sa-l iau si sa-l mangai, cum facusem de atatea ori ca sa-l linistesc, dar Schumi a fugit intr-un colt, s-a facut ghem si a inceput sa scoata niste sunete ciudate, intre stranut si scheunat de catel. In mai putin de un minut, era mort. Facuse un stop cardiac de frica.

Am petrecut o ora plangand unul in bratele celuilalt, caci bietul Schumi ne era drag amandorura, fusese cadoul lui de Craciun pentru mine, si se invinovatea de moartea lui, de faptul ca-l speriase. Nici eu nu imbunatatisem situatia, caci incercarile mele de a-l mangaia ca sa-l calmez il facusera sa se panicheze inca si mai tare. Si amandoi uitaseram de faptul ca citisem undeva cat de sensibili la zgomot sunt hamsterii si cat de usor pot muri de frica. Insa acum, Schumi e mort si nimic nu-l poate aduce inapoi, nici lacrimile, nici remuscarile.

O sa-mi fie atat de dor de el...

Mi-a revenit inspiratia, sau mai bine zis mi-am regasit-o intr-un coltisor intunecos al calculatorului, intr-un fisier de muzici, fisierul formatiei mele multa-vreme adorate, dar pe care am lasat-o deoparte ceva vreme, rusinata de pornirile de fangirl :))
Uitasem insa ca povestea pe care incepusem s-o scriu (si s-o si rescriu de vreo cateva ori) se baza pe versurile si pe vocea atat de seducatoare, usor ragusita, ale acestui canteret pe care il exilasem intr-un colt de fisier. Pe urma m-am luat cu altele, care au atras alte belele, dupa legea celebrului bulgare de zapada; cand avalansa s-a terminat, mi-am dat seama ca-mi pierdusem inspiratia; iar cand am avut inspiratie, nu mai stiam sa scriu, nu mai stiam care era "stilul meu". Si uite-asa, timp de vreo doi ani, n-am scris nimic.
Azi, usor plictisita de muzica pe care o ascult de obicei, mi-am zis "Ia sa pun [name_here], ca de mult nu mai stiu cum suna". Si de cum i-am auzit vocea in casti, mi-am dat seama cat de dor mi-a fost de el si de tot ce mi-a dat. Am dezgropat vechiul caiet, am recitit, am taiat, am adaugat, si m-am pus pe scris din nou. Si sunt fericita.

Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire