Blogger Template by Blogcrowds.

Despre un album vechi

(text scris mai demult)

Am în faţă albumul cu poze de când eram mică. În prima poză - pe când aveam 6 luni şi ai mei locuiau în Timisoara. Pătuţul meu se afla lângă patul transformat pentru poză în canapea şi acoperit de cuvertura de un maro vulpesc, de catifea moale, de a cărei dulceaţă îmi amintesc şi acum. În poză, mama, pe atunci de vreo 26 de ani, mă îmbrăca. I se văd doar spatele şi părul blond cenuşiu, scurt şi buclat. Poartă o rochie albastră pe care, pe la 6-7 ani, o îmbrăcam să mă joc cu vecinele "de-a doamnele". Pe canapea, eu, o păpuşă-bebe cu puf în loc de păr şi cu ochi mari albaştri, cu guriţa bosumflată, uitându-mă serioasa la fotograf. Nu ştiu până la ce vârstă am stat în pătuţ, dar îmi amintesc clar jucăriile care apar în poză: căţelul de pluş galben, pe care dacă îl trăgeai de lesă, lătra, şi iepuraşul de pluş pe care l-am păstrat până printr-a opta, deşi avea sârma din urechi ruptă, şi celălalt căţel alb cu vestuţă în pătrăţele şi cu bască la fel aplecată ştrengăreşte peste o ureche buclată. ïmi amintesc de mine la unul sau doi ani, stând jos pe covor, sub masă, cerându-i mamei cîla şi palalu´ pentru jocul meu preferat. Puteam sta ore în şir să torn apa din sticla în pahar şi înapoi, minunându-mă cum dispărea apa treptat şi întrebându-mă unde se ducea (pe covor, făcând o baltă în jurul meu. De asta mama nu-mi dădea cîla şi palalu´ prea des.)

Dau pagina şi cad pe gânduri. Mâzgâlesc cu stiloul pe marginea foii ca să-l fac să scrie. Multă vreme n-am scris decât cu pixul şi acum literele sunt deformate, cuvintele parcă aruncate din varful peniţei. Albumul - pe care l-am confiscat ca să-mi lipesc numai pozele mele - e foarte vechi, de pe vremea când mama şi tata erau tineri. Are coperţi cartonate, verzi-lămâie, cu model verde-închis în relief şi cu un trandafir auriu imprimat în mijloc. Foile negre, tari, şi foile transparente şi foşnitoare dintre ele (pe care, mică fiind, le rupeam ca să copii pe ele portrete din cartea "Trecute vieţi de doamne şi domniţe") sunt ţinute laolaltă de şnurul galben, împletit, cu ciucuri la capete.

Aud apa din ibric fierbând alaturi şi pun stiloul jos ca să-mi mai fac o cafea. Mă gândesc că nu-mi place să scriu la calculator. Îl simt impresonal, detasat, mă blochează. Mă reaşez la masa şi mi se face dor de biroul de stejar din fosta "acasă". Biroul la care stăteam în după-amiezile de vară, cu ochii pierduţi pe fereastră, ore în şir, auzind vag, ca de pe altă lume, zgomotele de afară. Uneori citeam şi nu mai auzeam nimic în jurul meu, cu caietele de teme deschise în jur, ca să pot ascunde cartea în caz că venea mama să mă verifice. Observ cât de mult seamană acum scrisul meu cu al mamei. Gândurile îmi rătăcesc iar. Îmi amintesc când mama îmi transcria temele pe curat, ca să mă ajute să scriu mai frumos. Mă uitam la randurile ei caligrafice, la literele aliniate, cuminţi, rotunde, usor înclinate spre dreapta, şi mă chinuiam să le imit. Diferenţa se vedea întotdeauna. Scriam urât, dezordonat, îmi schimbam des stilul de scris. Nici acum nu pot zice că-l am format. Uneori scriu frumos, cu litere mici, caligrafice, în rânduri strânse şi ordonate ca niste şiruri de soldăţei de jucărie coloraţi. Alteori scriu aerisit, foarte aerisit, ca Ana, prietena mea cea dragă, cu litere mari, rotunde, ocupând un rând cu cinci cuvinte. Alteori scriu ca tata, cu litere drepte, ascuţite, un scris de om serios, cu picioarele pe pământ. Sau ca mama, acum, cu litere înghesuite şi aproape dezordonate, arătând ca un zid de ţepi mici, fără bucle. Încerc să scriu mai încet, mai frumos, dar degetele mi se răzvrătesc, n-au răbdare, de parcă mi-aş pierde ideile dacă nu m-aş grăbi.

Mă foiesc, nu-mi găsesc poziţia. De aia mi-e dor de biroul de acasă. Îmi aprind altă ţigară (oare de ce are alt gust când folosesc chibrituri? sau doar mi se pare mie?), mai iau o gura de cafea şi-mi amintesc când îl întrebasem odată, demult, pe tata, de ce fumează când îşi bea cafeaua. "Cafeaua fără ţigară n-are gust", mi-a zis el zâmbind, şi mie mi s-a părut o prostie, pentru că pe atunci amândouă mi se păreau amare, neplăcute. Îmi aduc aminte de episodul ăsta de fiecare dată când îmi beau cafeaua de dimineaţă şi-mi aprind, instinctiv, o ţigară.

Dau pagina albumului şi mă regăsesc pe mine cea de la 3 ani, în faţa bradului de Crăciun. Port o rochiţă roz cu lalele albe pe piept, am părul scurt (multă vreme l-am avut aşa, pentru că era subţire, "ca puful de pui" zicea mama, şi mi-l tundeau mereu ca să-l îndesească. Şi acum părul meu e moale şi fin), port ciorăpei albi de bumbac şi ghetuţe rosii şi sunt doar cu un cap mai înaltă decât păpuşa mea, Liliana cea blonda. Pe peretele din spate e un tapet care îl acoperă complet, reprezentând o pădure toamna, la care mă uitam câteodată ore întregi, aşezată pe covor. Pe Lili am avut-o până printr-a opta, o ţineam din nostalgie, deşi un ochi i se stricase, o mână era legată cu elastic, iar picioarele se bălăngăneau. Nu voiam s-o arunc pentru că mi se părea o cruzime faţă de păpuşa care îmi fusese tovarăş de joacă atâta vreme. În acea vară însă, tata a aruncat toate "vechiturile" din balcon, pe Lili, căţelul alb cu băscuţă, iepuraşul cu urechile îndoite, lebăda albastră pe care pluteam într-o altă poză de pe la 4 ani, la mare. Timp de câteva zile după aceea m-am simţit golită, o parte din copilăria mea fusese aruncată, mi se tăiasera punţile spre ea. Abia acum îmi dau seama că din vara aceea n-am mai putut să spun poveşti.

Pierd câteva minute gândindu-mă la după-amiaza aceea de vară când am încercat să-l conving pe tata să nu le arunce, pentru ca "îmi trebuie", deşi erau vechi şi stricate şi nu mă mai atingeam de ele.

Mă dor degetele, dezobişnuite de scrisul de mână. Dau pagina subţire şi mă uit la o altă fotografie, din alta vară. Aceeaşi Deni mică, blondă, de data asta purtând o rochiţă de mohair moale, albastră, şi ghetuţele maro "cu bombă", cum le ziceam eu atunci, pentru că limbile lor semănau la formă cu ciuperca unei explozii nucleare, pe care o văzusem eu într-o poză. Mă uitam serioasă la aparat, cu capul uşor plecat, cu guriţa întredeschisă. În minte îmi vin iarăşi după-amiezile calde şi liniştite de vară, de parcă toată copilăria mea a fost vara. Incerc să-mi amintesc ceva petrecut iarna şi-mi dau seama că nu ţin minte nimic până la 7 ani, în afară de Crăciunuri şi de revoluţie (aveam 4 ani pe atunci), dar nimic cu zăpadă.

Îmi aprind ultima ţigară din pachet. Trebuie să mă duc să-mi iau altul, şi atunci vraja scrisului se va rupe, şi mă voi aşeza din nou jos, în bucatarie, să termin cartea care mi-a dat atâta poftă să-mi aştern amintirile.Gândurile mi se risipesc, nu mai vor să curgă prin vârful peniţei. Inchid albumul şi privesc scrumul ţigării, pe care trebuie să-l scutur. Degetele nu mai au răbdare, scrisul se deformează, devine dezordonat, ilizibil. Gata. Punct.

1 comments:

Heh, si ai mei au acelasi gen de album, doar ca al lor are coperta rosie de vinil, iar snurul e albastru.

Frumos.. mi-a dat chef de scris..

14 iulie 2008, 08:47  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire