Denisa contra Franţei

Mă întorceam azi acasă, ruptă de oboseală, fin'că fusesem să mă văd cu Alex şi pe urmă am dat o tură prin magazine, şi ce femeie normală la cap îşi pune pantofi comozi pentru o zi de umblătură? Eu nu. Deci fusăi pe tocuri. Prin urmare, pe drumul spre casă mă dureau aşa: degetul mic de la piciorul stâng, ambele degete mari, pe laterale şi pe dedesubt, câte jumătate de talpă de la fiecare picior, plus pulpele, plus spatele, că am o geantă de trii kile (să vă fac post separat să vă zic ce car în ea?). Pe lângă toate astea, eu am o problemă, ş-anume că picioarele mele au legătură directă cu creierul, adică dacă nu-s fericite, se plânge sindicatul la şeful ăl mare, care şef se posomorăşte şi-mi strică mie cheful. Adică în traducere, dacă mă dor picioarele, îs prost-dispusă. Rău.

Şi mergeam eu aşa năcăjită pe drum, cu o mutră mohorâtă şi cu creierul golit prin care bântuia o singură idee: când ajung naibii acasă să-mi scot cizmele, că-mi vine să mă descalţ acilea pe stradă şi să merg desculţă. Trece pe lângă mine un nenea, nici n-am văzut cum arată fin'că m-o depăşit repede, şi, fics în momentul în care a fost în dreptul meu, a exclamat: "Oooooh, jolie! Qu'est-ce que vous êtes jolie!". Adică vezi Doamne ce drăguţă-s, de n-a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, şi-ncă-mi stătea şi părul aiurea, dar pentru el tot belă şi merveioză* eram. Şi mi-a venit să râd, şi-am râs, i-am zis mersi şi parcă m-am simţit mai bine.

Deci când vă vine să ziceţi câte una de-asta, nu vă jenaţi, că poate-n loc să luaţi genţi în cap, îmbunătăţiţi ziua unei femei. Care mă mai complimenteaza un pic, că mă dor picioarele?

_____
*adica belle et merveilleuse