Acum 7 ani
Postări
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, când făcea plopul ţurţuri şi răchita ...tot ţurţuri, o fetişcană roşcată şi, peste nouă mări şi nouă ţări, un flăcău cu părul ca pana corbului. Sau, ca s-o spui altfeliu, eu şi Dani. Pe vremea aceea, ne trimiteam pupici prin PM (porumbel mesager) şi ne vedeam pe webcamuri. Cunoştinţă ne făcuseră nişte colege de-ale mele de grupă, care-l ştiau pe el din prima lui vacanţă pe meleaguri româneşti şi pe mine, ovcors, de la şcoală. După câteva luni de stat la taclale virtuale, Făt Frumos s-a hotărât să încalece pe-un scaun alb de avion AirFrance - cal alb nu avea, numai un (Hyundai) Pony gri - şi să vină să-şi vadă drăguţa pe-ale ei tărâmuri natale.
În răstimpul ăsta, drăguţa, adică eu, se agită panicată prin casă cu diverse pregătiri, că să fie toate gata şi frumoase pe când avea să ajungă el. Măturat, spălat, frecat, aranjat, trebuia să fie totul lună, ca să aibă oaspetele o impresie bună. Diverşi prieteni mă tot sunau să vadă cum stau cu moralul, să rămân calmă, că de, nu tot om îi şi el? Doar n-o fi vrun neam de prinţ. Da' eu nu şi nu, că dacă nu sclipeşte aragazul şi nu-i lună pe sub pat, ce-o să creadă? Că de, aşa m-au învăţat mama şi bunica, să fie curat la casa mea, nu parşivenie ca la Paulina.
Pe la ceas de seară, toate erau gata, rămânea să mă mai înfrumuseţez şi eu. Nu ştiam cum să mă machiez, să nu fiu nici prea prea, nici foarte foarte, şi mai era şi problema eternului feminin "eu cu ce mă îmbrac?" Lângă mine se hlizea colegă de apartament, care nu avea asemenea probleme pe cap, şi Bogdan, care se oferise voluntar să ne ducă la aeroport. După multe ţigări fumate în trei, câteva aerisiri şi câteva beţişoare parfumate arse - că Dani nu fuma şi nici nu suporta mirosul - am fost şi eu gata să înfrunt marea încercare. Numai că mai rămânea vreo oră de omorât până ateriza avionul, iar eu aveam mâncărici în ...părţi, de nu mai aveam stare nici să stau jos. Alte ţigări fumate în lanţ, alte aerisiri, alte beţişoare, drumuri dus-întors prin cameră şi iaca veni şi ora cea mare.
Turele dus-întors s-au reluat în sala de aşteptare a aeroportului, fiindcă între ce zice orarul şi ce se-ntampla în realitate e ceva diferenţă. Ştiţi voi, până aterizează avionul, până se deschid uşile, până iese lumea, până intră în clădire, până iese iar... Până la urmă, m-a înşfăcat colega de mână să mă ţină locului şi n-am mai putut decât să bat din picior de nerăbdare şi cu stomacul strâns de emoţii ("dacă nu-i la fel de frumos ca pe webcam?") şi de prea multă cafea.
Apoi s-au deschis uşile.
La fiecare siluetă care se apropia de uşi, îmi stătea inima - el o fi? Nu era el. Erau ba nişte nişte bărbaţi în costum, cu servietele într-o mână, hainele în altă şi telefoanele între urechi şi umeri, ba vreo trei preoţi şi călugări, aşteptaţi de un grup entuziasmat, nişte femei vorbitoare de franceză, probabil venite pentru schimb de experienţă cu Grupul Industrial Gheorghe Ailenei, pe urmă nişte oameni pe care nu-i aştepta nimeni - şi începeam să mă întreb dacă nu cumva Făt Frumosul meu ratase avionul. Mă obişnuisem deja ca fiecare om care intra în sala de aşteptare să fie altcineva decât el şi mi se înceţoşaseră ochii de concentrare (ca să nu zic că îmi venea să dau apă la şoareci, că nu se cuvine de la o fată aşa mare ca mine), de nici nu l-am recunoscut când a apărut. Nu mai ştiu ce mi-a zis şi ce i-am zis, doar că la un moment dat el mă strângea în braţe şi eu boceam pe umărul lui, de uşurare.
Ţin minte că, în maşină, eu tăceam intimidată în braţele lui, iar el încerca să lege o conversaţie cu mine care răspundeam monosilabic şi cu o voce mică de tot şi cu Bogdan, care nu vorbea decât engleză, că am mers să bem ceva într-un bar plin de fum până au început să-i lăcrimeze ochii şi m-a rugat să plecăm, că in faţa lui mi se părea că uit toată franceza pe care o ştiam şi că mă tot bâlbâiam, că el îmi povestea râzând cum la aterizare a văzut că tot pământul era alb şi nu ştia de ce, pe urmă i-a văzut pe gardieni încotoşmăniţi şi cu căciuli ruseşti pe cap, şi a înţeles de ce când a ieşit din avion şi i-a îngheţat şi inima în el (v-am povestit că el venise pregătit de iarnă pariziană, iar la Iaşi erau -25° şi crivăţ).
Într-un final, am ajuns şi acasă, el degerat, eu tot intimidată, i-am arătat camera mea, am mai schimbat nişte cuvinte, eu nu ştiam ce să fac, el nici atât... Ca să rup tăcerea, am pus melodia noastră preferată de pe vremea aceea, La petite fille de la mer, el m-a luat în braţe şi am început să dansăm. Îmi bătea inima ca pe vremea când mă ţineam de mână cu colegul meu pe sub bancă, puştoaică fiind, când el s-a aplecat înspre mine şi m-a sărutat. Franţuzeşte. A fost linişte timp de câteva minute, apoi mi-am retras capul, l-am privit în ochi şi i-am şoptit tandru: "Mon chéri, nu-i nevoie să-mi speli gâtul..."
Era un 19 ianuarie.
Mulţi ani nouă!
15 comments:
Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
awww. ce dragut! sa va mearga cat mai bine si la cat mai multe zile de 19 ianuarie impreuna!
Anonim spunea...
19 ianuarie 2009 la 16:11
Ce să mai spun!? Să vă meargă bine şi să fiţi fericiţi :)
Şi...plăcută povestire...am citit-o de două ori.
Anonim spunea...
19 ianuarie 2009 la 16:13
Silvia, multumesc :)
Bogdan, ma bucur ca mai dai pe la mine si ca ti-a placut.
Esk spunea...
19 ianuarie 2009 la 16:25
de mare exceptie si angajament =))))))
Anonim spunea...
19 ianuarie 2009 la 17:54
LA MULTI ANI!!! Sa va iubiti mult !!
Anonim spunea...
19 ianuarie 2009 la 18:09
Awwww, sa va traiasca si sa fiti fericiti!
A-30-something spunea...
19 ianuarie 2009 la 22:01
Final apoteotic zici? Sunt de acord :))
La multi ani frumosi scumpa! :*
Anonim spunea...
19 ianuarie 2009 la 22:50
Multumim, multumim :)
Esk spunea...
19 ianuarie 2009 la 22:59
Sunteti atat de frumosi si felul in care scrii imi arata inca o data ca dragostea adevarata exista..Va doresc tot binele din lume.
La Multi Ani!
Anonim spunea...
20 ianuarie 2009 la 04:18
A murit un mare poet !! Pretui-tii opera si amintirea. A murit GRIGORE VIERU.
L3v|atan spunea...
20 ianuarie 2009 la 13:46
Multumesc, anonimule, oricine-ai fi tu!
Leviatane, stim. Odihneasca-se in pace.
Esk spunea...
20 ianuarie 2009 la 17:43
Na ca am reusit sa pun si diacritice, in sfarsit :D
Esk spunea...
20 ianuarie 2009 la 22:19
La multi ani :d sa fiti fericiti :)
Anonim spunea...
20 ianuarie 2009 la 22:47
Multumim! :D
Esk spunea...
21 ianuarie 2009 la 02:27
savuros :) scrii frumos! +toate cele de mai sus ;)
Anca spunea...
4 februarie 2009 la 17:59