Denisa contra Franţei

Pe la vreo cinci anişori, în vacanţa de vară, umblam numai în chiloţi şi mă credeam Tarzan. Când luam pauză de umblat cu vreo Cita imaginară (pe vremea aia nu ştiam cum i se scrie numele), mă jucam cu Victoraş, Ştefănel şi Ficuţa de-a samuraii. Ovcors, băieţii erau cei care aveau dreptul la săbii (adică beţe de trestie cu un cerc de hârtie înfipt lângă mâner, să arate a spade), iar eu şi Ficuţa eram cucoanele pe care vajnicii samurai urmau să le salveze. Pe mine nu m-au lăsat niciodată să pun mâna pe spadă, oricât de băieţoasă mă simţeam şi mă pretindeam eu. Că poate nu v-aţi prins, până la vreo şapte ani, idolul meu era Greuceanu şi voiam să mă fac băiat "când o să fiu mare". Dar să revenim la oile noastre.

În grădină la deal, sub părul care aduna toate neamurile de viespi când începeau a-i pica perele coapte, era priponită o oaie care, nu ştiu de ce, nu era trimisă la stână cu celelalte. În fiecare dimineaţă, bunicul o scotea din ţarc şi o ducea la deal, iar în fiecare seară, cineva se ducea s-o aducă înapoi. În ziua cu belea, s-a nimerit ca femeile să facă mâncare, verişorii să fie pe uliţă sau prin sat, iar bunicul să n-aibă chef, aşa că am profitat de ocazie să mă bag în seamă că "Aduc eu oaia!", cu pieptul bombat şi cu impresia că-s la fel de impunătoare ca Tarzan în faţa lui Kerchak. Oamenii mari s-au uitat lung la mine, mama a zis că "lasă, că s-a duce Victoraş mai încolo", dar nu m-am lăsat: "Pot să aduc oaia, ce-i aşa mare scofală, doar sunt mare acum!" Lumea a râs, bunicul mi-a făcut un semn cu mâna să dispar şi să nu mai bâzâi, iar eu am şters-o fericită la deal.

Ajunsă sub copac, mi-am dat seama că misiunea mea eroică avea să fie mai grea decât crezusem. Mai întâi de toate, eu eram desculţă, iar oaia era priponită dincolo de o bucată de pământ prăşit. Apoi, oaia era oleacă mai înaltă decât mine. Al treilea, se uita la mine cu capul plecat, cu privirea bănuitoare şi cu picioarele încordate a fugă. M-am uitat şi eu la ea, la fel de urât, în timp ce chibzuiam cum aş putea face s-o aduc acasă cu bine. De întors din drum oricum nu putea fi vorba, că mă fălisem că pot, şi-ar fi râs toată lumea de mine. Ş-apoi, dacă Tarzan a putut să priponească ditai leoaica, eu nu pot să vin de hac unei oi? Cu mintea mea de copil blond, mi-am zis că "Hai să scot întâi ţăruşul, să am lanţul în mână, şi p-ormă oi vedea eu cum o târâi până în curte". Greşeală... fin'că m-am apropiat cam prea hotărâtă şi oaia a luat-o la fugă în cealaltă direcţie, până a gâtuit-o lanţul şi-a rămas la capătul lui, smucindu-se. Eu mă chinuiam s-o despriponesc, dar nu puteam să scot inelul de fier de pe ţăruş, din cauză că tembela de oaie trăgea prea tare de lanţ. "Potoleşte-te tu, proasto, că vreau să-ţi dau drumul", am apostrofat-o eu. Cre' că era o oaie supărăcioasă rău, pentru că, imediat cum am reuşit să scot inelul, a rupt-o la fugă. Cu mine atârnată de lanţ. Peste arătură.

Vă amintiţi că vă ziceam că mă credeam Tarzan şi prin urmare care era ţinuta mea? Ei, cum de fapt nu eram Tarzan de-adevăratelea şi nici chiloţii mei nu aveau superputeri, bulgării aia uscaţi peste care treceam în viteză aveau acelaşi efect ca şmirghelul pe limbă. Degeaba urlam ca din gură de şarpe, că oaia nu se oprea; s-o fi speriat şi ea săraca de arătarea care o urmărea făcând atâta gălăgie. Totuşi, în ciuda spaimei şi a durerii, în capul meu rămânea clar un gând: să nu dau drumul la lanţ, că fuge nebuna cine ştie unde şi se pierde, că pe deal nu mai era nici un gard. Ce să-i faci, am fost cu picioarele pe pământ de mică. Deşi în momentul ăla mi-aş fi dorit totuşi să mai rup contactul cu respectivul pământ, care pare-se nu prea mă iubea. Zdruncinată şi târâtă peste toţi bolovanii, strângeam deci în pumni lanţul blestemat, când am văzut spre ce se îndrepta oaia cea nebună. Mi s-a răcit spatele şi mi s-a ridicat părul pe ceafă - urma un câmp cu lucernă cosită. Aţi încercat vreodată să mergeţi desculţi sau chiar cu sandale peste cioturile de tulpini proaspăt tăiate? Dacă n-aţi fost în viaţa voastră la ţară (ruşine, orăşenilor) vă zic eu: e ca şi cum ai merge pe cuie. Iar eu urma să fiu târâtă în mare viteză (chiar aşa, ce viteză poate atinge o oaie apucată de streche? De căutat pe gugăl) peste un câmp de cuie. Mă înţelegeţi când vă zic ca am dat naibii oaia şi am lăsat lanţul din mâini; până şi cel mai înăsprit fachir ar fi dat înapoi dac-ar fi fost în locul meu.

M-am ridicat, cu mândria terfelită - ba chiar aş spune, ca să adaptez contextului, făcută praf - şi cu o durere în coaste mai puternică decât orice încercasem până atunci. Şi cum deja încercasem multe, de la căzut din copac călare pe un gard (bărbaţii sunt rugaţi să nu-şi imagineze, nici să nu încerce asta acasă), prins degetele în uşă şi picioarele în roata de la bicicletă, până la diverse muşcături de şopârle, mâţe, câini şi verişoare, copite în fund de la calul lui Gheorghe, pumni, picioare şi tras de codiţe, căzut în ceaunul cu apă fiartă, tumbe nereuşite şi sărituri eroice din copaci şi din leagăne în plin avânt, vă daţi seama că de data asta chiar era de rău. M-am uitat în jos şi mi-a trebuit tot curajul lui Tarzan ca să nu o iau la fugă, urlând, spre braţele mamei. Pielea de pe coasta dreaptă mi-era julită complet şi curgea sângele şiroi, de ziceai că vin de pe câmpul de bătaie. Ceea ce de altfel mi-am şi închipuit în timp ce mă grăbeam - cu demnitate totuşi, ce, Greuceanu plângea când se bătea cu zmeul? - spre casă, unde să anunţ că a fugit oaia, să o caute cineva până nu ajungea prea departe.

În ciuda aşteptărilor însă, nimeni nu mi-a făcut o primire de erou când m-am iţit plină de sânge în prag. Mama m-a luat la întrebări în timp ce mă curăţa de ţărână, iar verişorii meu se tăvăleau de râs auzind ce se întâmplase. De ciudă că pe mine mă durea că naiba - mai ales că se trecuse la curăţarea cu spirt - şi că nimeni nu mă lăuda, am renunţat la orice atitudine mândră şi m-am lăsat pradă impulsului fetiţesc care mă tot îmboldea. Adică m-am pus pe bocit, nene, cu atâta foc, că s-au oprit toţi din râs, ba am primit şi bomboane de la bunica (na, mai hliziţi-va amu, îi pofteam pe verişorii invidioşi), care, ca să strice efectul, m-a şi mustrat: "Ei hai, nu mai da apă la şoareci, că nu ţi-or curge maţele pe acolo."

E drept că nu mi-au curs, în schimb mai am şi acum o cicatrice de toată frumuseţea, începând de sub sânul drept până la ultima coastă. Dar nu mă mai plâng. Ce, a mai trăit cineva aventuri ca ale mele?