Blogger Template by Blogcrowds.

Despre timiditate

Sunt timida. Atat de timida, ca unii m-au crezut autista. Intr-o vreme devenise atat de rau, c-am ajuns sa-i cred si eu. In public (adica oricand mai era cineva pe langa Dani), ma retrageam intr-un colt, fie el si imaginar, si taceam. Traiam mai mult inauntrul meu decat in afara. De altfel, nici nu stiu de ce pun verbul la trecut, pentru ca toate astea se intampla in continuare.

Niciodata nu mi-au placut grupurile. La scoala, de mica, daca trebuia sa vorbim cu fata spre clasa, ma apuca plansul. De altfel, am evitat intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. N-am facut parte din vreo gasca, m-am imprietenit cu fiecare in parte – nu am probleme in a socializa cu o singura persoana. Dar cand sunt intr-un grup, gasca, adunare, colectiv sau orice altceva ce implica mai mult de o persoana, ma blochez. Nu stiu ce-o sa fac in fata publicului cand o sa iau Nobelul. Daca trebuie sa spun ceva, am emotii, ma inrosesc, iar ca sa evit toate astea, tac. Prin gand imi trec replici geniale, raspunsuri sclipitor de inteligente, argumente imbatabile, dar tac, altfel as capata atentia grupului.

In liceu, ca sa scap de timiditate – vezi, Doamne – am facut cursuri de teatru. Incercam, uneori cu succes, sa par relaxata, cool si amuzanta cand faceam exercitii. In paralel, ma imprieteneam cu fiecare coleg in parte, ceea ce-mi garanta procentul de public incurajator de care aveam nevoie. Alte exercitii imi erau odioase. Eu, cea cuminte, discreta si tacuta, trebuia sa imi inchipui ca vorbesc cu cineva aflat de cealalta parte a parcului si sa-mi urlu numele cat sa ma auda. Oroare. N-am ajuns pe scena si, retrospectiv privind, ma bucur. Se pregatise o piesa geniala („Regele moare”, a lui Eugen Ionescu), regizata si jucata foarte misto, cu care s-au luat mai apoi si multe premii. Cu mine pe scena, poate ar fi devenit un fiasco.

Teatrul a trecut (desi aveam oaresce talent), timiditatea a ramas. Imi place sa spun ca, de fapt, prefer rolul de observator de pe margine. Am devenit chiar buna la asta. Adevarul ca as vrea si eu sa fiu una dintre aceia cu carisma, care doar apar si devin centrul gravitational al grupului, liderii inascuti, pe care toata lumea ii place. Insa talentul meu de a tacea ar fi invidiat si de calugarii cistercieni, aia de vorbesc numai prin semne si numai la nevoie.

Cand am inceput sa fac naveta intre Romania si Franta, a fost si mai si. In primul rand, pe autocar faceam 48 de ore (sau mai mult, in functie de maiestria soferilor de a da peste ambuteiaje). Altii ar vorbi cu colegul de scaun, cu ceilalti calatori in pauze, ar lega poate prietenii. Nu eu. Eu am tacut, am citit si am batut recordul mondial la somn pe scaun de autocar. Cine se mai poate lauda ca a dormit 40 de ore aproape in continuu?

Apoi, dupa cum v-am zis, vine problema cu emotiile cand trebuie sa ma bag in seama. Mai ales in franceza. Aveam impresia ca uit tot, faceam greseli penibile, eu, cea care trecuse bacul (nivel avansat) cu 10. Ai lui or fi crezut ca sunt muta. Rezerva mea de pe vremea cand eram in Romania era, fata de cea din Franta, ca o majoreta echipata cu pompoane, high on sugar si Red Bull, fata de o testoasa de 500 de ani in perioada hibernarii. Nu scoteam un cuvant. La masa, mancam cuviincios, cu coatele lipite, fara un cuvant, fara zgomot, ziceam da la orice mi se propunea (da, am mancat pentru prima data melci numai ca sa nu ma mai intrebe de inca zece ori „dar de ce nu vrei sa gusti macar?”). Am rezistat totusi eroic in fata Roquefortului si a altor neamuri de-ale sale, comparabile la miros cu un starv de caine uitat vara la soare, decupat in bucati si indesat in sosete de cioban. S-a ras de mine cand am fost in vacanta cu el, parintii lui si matusa-sa Jocelyne: pana in Sud, timp de 10 ore, am tacut. In Sud, timp de o saptamana, am tacut. Ok, recunosc, am deschis gura in timpul meselor, ca sa zic ca nu mai vreau o portie de aia sau aialalta. Si ca sa intreb cine era in baie, ca voiam si eu. Plus alte maruntisuri, dar nu tineti asa mult la precizie, nu?

Bineinteles, in conditiile astea, viata mea sociala era pe moarte. Zic era, pentru ca mai mergeam in vizite la familia lui si, incet-incet, am inceput sa mai deschid gura. Mai schimbam si eu o vorba si cu altcineva decat consortul.

Apoi am cunoscut-o pe Lydia, si ea la fel de vorbareata ca mine. Cu ea, daca nu vorbim despre lucrurile pe care le aveam in comun, ma plang de consort si analizam ce si cum. Apoi ea zice de al ei (care de altfel zici ca-i frate geaman cu Dani, numai ca mai tanar. In rest, la fel de enervant din aceleasi puncte de vedere). Dupa ce terminam cu ei, tacem. Partea buna e ca stiu ca ea stie ca nu-s vorbareata, si ca stiu ca ea stie. Si invers. De aceea, tacerile noastre in doua nu sunt stanjenitoare. Tacem, ne plimbam, uneori conversatia se reinnoada de la sine, cateodata nu.

Dar cum Lydia are si scoala si job part-time, nu ne vedeam atat de des. Si-n afara de ea, nu mai ieseam din casa pentru nimeni, iar viata mea sociala m-a amenintat din nou ca se sinucide.

Am inceput sa fac depresii. La inceput rare, apoi cate una pe zi. Mi-era dor de tara si de prietenii mei, cu care stateam de vorba cu orele, tragand de o cafea si-o tigara. Nu-mi gaseam de lucru (si iata-ne ajunsi la momentul in care mi-am facut blog). Stiti ce s-a intamplat mai departe. Prin iunie eram intr-o stare atat de proasra, ca Dani a fost nevoit sa accepte faptul ca aveam nevoie de o intoarcere la radacini. V-am zis ca in timpul vacantei am fost guresa ca o vrabie si vesela ca un pitigoi.

Si intr-adevar, de cand m-am intors din tara, parc-o duc mai bine. Mai schimb o vorba cu vanzatoarele sau bibliotecara, unde inainte ma panicam doar la ideea asta. In familie, vorbesc mult mai mult ca inainte si observ ca lumea ma place si asa. Am cunoscut-o pe Alex, despre care pot sa va spun doar ca mi-a devenit repede cea mai buna prietena. Cu ea, vorbesc mai mult decat cu oricine de pe-aici (in afara de consort, cu care sunt totusi bot in bot zi de zi). Am indraznit chiar sa zambesc lumii pe strada si uneori mi s-a zambit inapoi. A ajuns chiar sa-mi faca placere sa intru in vorba, sa fiu deschisa, primitoare, zambitoare.

Ma schimb. Si asta ma bucura.

P.S. Poze noi.

P.P.S. Plimbandu-ma printre bloguri, am gasit asta la Motanes: "Timiditatea e defectul oamenilor mari, iar tupeul e calitatea oamenilor de nimic." (Maurice Coyaud) Poate nu-i chiar asa rau pana la urma...

4 comments:

Incearca un pahar de vin rosu si sa vezi vorbarie... La mine merge de fiecare data!

15 august 2008, 09:45  

Nici o sansa, alcoolul de orice fel ma adoarme foarte repede! :))

15 august 2008, 10:22  

si eu sunt EXACT asa

(am putea face un concurs, care ii cea mai tacuta , pariu ca te bat :)) )

1 octombrie 2008, 15:16  

Haha, nu zi hop pana nu sari :))
Desi se pare ca in ultima vreme m-am mai "deautizat", parca sunt mai vorbareata.

2 octombrie 2008, 18:37  

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire