Denisa contra Franţei

Azi am văzut primul cocalar made in France.

Îmbrăcat în stil "băiatul rău de după bloc", era vopsit blond tip Marylin Monroe, însă cu o bandă lată cam de-o palmă lăsată neagră pe mijlocul capului, probabil ținând rol de cărare. Culmea cocalariei însă: își vopsise pe părțile blonde, tot cu negru ca să fie asortat, câte un 225 cu vreun sens ascuns pe care nu l-am identificat.

Să ne bucurăm deci: dacă tot mămăliga și sarmalele nu-s specifice României, măcar iată că nici cocalarii nu-s produs unic al țărișoarei noastre.

Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!