Denisa contra Franţei

A trecut prima săptămână de trambalat prin cele şcoli franţuzăşti. Cum fu? Bine, oareşcum, dar m-a şi zăpăcit de nu mai ştiu ce-i cu mine, că am intrat în pâine tare de tot.

Încă dinainte de a începe, adică de vineri-sâmbătă, eram deja stresată. Pe orar, după ce că-mi notaseră coduri fără logică - unde eşti tu, James Bond Doamne, ca să vii să îmi traduci? - nici nu s-au obosit să-mi spună în ce clasă sau amfiteatru să merg. Că dacă tot nu ştiu la ce mă duc, măcar să ştiu unde, că de restul mă dumiresc pe urmă. Pe siteul lor, nici atât, ce, mă aştept să folosească la ceva?! Eeee, că doar n-or fi plătite pentru asta secretarele, să facă orare clare şi să ţină siteul updatat, nu? Ce pretenţii mai am şi eu. Mai ales că biroul e şi deschis de la două jumate la cinci, chestie care, recunosc, trebuie că le epuizează complet.

M-am dus deci mai devreme cu jumătate de oră ca să mă orientez la faţa locului, după soare şi poziţia muşchiului pe stâlpii din hol, că nici nu ştiam pe cine să întreb, având curs de la unu şi nu după ora de deschidere a secretariatului. La facultate am dat peste o altă pierdută ca şi mine şi un tip zâmbareţ foarte de la recepţie ne-a trimis la etajul trei, "sunt afişate la secretariat". Acolo, evident, se adunaseră în turmă toţi mieii rătăciţi, mai ales behăitorii tineri care se înghesuiau ca disperaţii în faţa orarului şi notau pentru toată gaşca, blocând orice şansă de a vedea celor din spate. De vorbesc aşa urât? Fiindcă mă enervează când ştii că nu eşti singurul care are nevoie să noteze şi totuşi pui copita pe orar ca să urmăreşti un rând până la capăt, fiindcă eşti prea oaie ca s-o faci din priviri, şi mai şi citeşti încet. Că doar nu blochezi toată partea de jos a orarului, nuuuuu. Mă rog, m-am încrustat şi eu ca o căpuşă pe vacă, ce, doar şi eu pot! mi-am notat frumos ce mi-a trebuit şi m-am dus în Amfiteatrul Mare, unde se făcuseră şi înscrierile şi deci ştiam unde se află.

Cursul, istoria culturii occidentale, a început cu mitologia greacă şi crearea lumii, ceea ce cunoşteam de mult şi în detaliu, că mi-a plăcut de Herakles de mică şi am sfârşit prin a citi tot ce avea legătură cu Grecia Antică. La seminarul care a urmat m-am distrat destul de mult - în universul meu, bineînţeles, că mă ştiţi autizată doar - datorită (sau pe seama? nu pot zice, că nu era cu răutate) tipei care avea rol de profă. Studentă, dac-am înţeles eu bine, la Master, rusoaică letonă sau lituaniană, s-a scuzat de la început pentru eventualele greşeli de franceză pe care le-ar putea face - şi face cam prea multe pentru cât timp a petrecut la Litere... - şi ne-am apucat de Hesiod şi mitul Pandorei. Domnişoara se încurca mult, se înroşea şi-şi tot căuta cuvintele şi iar zâmbea, că să ascundă stânjeneala, închidea ochii să traducă în minte, şi mi-a devenit, prin asta, simpatică; poate pentru că mi-a arătat că se poate şi mai rău decât cum sunt eu şi-mi venea s-o ajut. Poate şi faptul, insignifiant, vă asigur, că i-am răspuns la o întrebare şi a scăpat un "Ô”, foarte inteligent gândit!" care mi-a gâdilat orgoliul, fapt, zic, care m-a făcut să-mi placă de ea.

Următorul curs avea un nume foarte promiţător şi a fost unul pe care l-am avut de ales dintre opţionale: "Meserii ale scrisului". Cu atât mai mare mi-a fost dezamăgirea să-mi dau seama, după primele minute, că profesoara s-a gândit nu ca mine, la a fi scriitor adică, ci de fapt la jurnalism, care pe mine nu mă interesează deloc, dar chiar deloc! Şi uite aşa, două ore jumate pe săptămână pierdute aiurea cu o materie care mi-e deja antipatică şi pentru care m-am procopsit deja cu expozeu, peste două săptămâni, despre un personaj jurnalist de-al lui Balzac. Din fericire, ăsta şi gramatica sunt singurile cursuri plictisitoare pe care le am.

Marţea a fost cruntă: primul curs la 8, trezirea la 6, cafea pe fugă, o altă cafea - infectă - la cantină, civilizaţie şi cultură romană cu Eneas şi cu un prof cărunt, cu părul creţ şi mare şi cu un fel de a vorbi caraghios: "Prima etapă, a? a fost să stabilească, a, o tabără, a? lângă Latium, a"; "a"-ul pronunţat ca un fel de "hein?" cu intonaţie de "da?". A urmat literatura franceză, la care semestrul ăsta îi studiem pe Flaubert şi pe Marguerite Yourcenar (nici eu n-am auzit de ea înainte) şi care mi se pare până acum interesantă, atât la curs cât şi la seminarii (la care li se zice aici TD-uri, de la "travaux dirigés", studii sub îndrumare dacă-i să traduc aşa, la botul calului). După o pauză prea scurtă ca să merg să trag un pui de somn şi prea lungă ca să stau la şcoală sub vreo scară, a venit cursul de gramatică, care a fost lovitura de graţie ce m-a lăsat cu creierul piure.

Profesoara e genul ăla care ar fi trebuit să iasă de mult la pensie, mică, scofâlcită, cu părul alb, care şi-a dedicat viaţa studiului şi predării acestei materii pasionante care e gramatica, genul care debitează cursul fără să se întrebe dacă notăm, dacă apucăm să notăm sau dacă e suficient de coerentă ca să notăm ceva şi care are impresia că microfonul de pe catedră e de jucărie şi nu foloseşte la nimic. Faptul ăsta a dus la câteva glume schimbate cu colegii cu care m-am şi împrietenit cu aceeaşi ocazie, Jean-Christophe şi Kevin, copiluţi tineri, blonzi şi puşi pe râs (mda, mă simt încă şi mai babă printre bobocii ăştia...). Singurul moment oarecum amuzant a fost când a întrebat cineva ce carte de teorie din bibliografie ne sugerează să cumpărăm, iar ea a răspuns foarte senină "pe a mea". Consternare totală în amfiteatru, râsete jenate pe ici pe colo, explicaţiile ei cum că, vezi Doamne, aşa nu o să fie contradicţii între ce citim şi ce ni se predă la curs. Aha, o fi vreo alfa şi omega a gramaticii, de nu ne mai trebuie să ştim nimic în afară de ce ne spune ea, mai ştii? O fi neam cu papa cel infailibil.

Deocamdată engleza e singurul curs pe care îl aştept cu plăcere, fiindcă profa e tânără, simpatică şi pusă pe glume. Ne-a prevenit că suntem lângă aripa muzicologilor (şi la cum a spus-o, ai fi crezut că zice OZNologi) şi să nu ne speriem dacă auzim cântece de beţie sau ode a cappela, că muzicologii par nebuni şi satanişti, dar sunt băieţi de treabă, deşi cam beţivi. Cursul de engleză a trecut deci repede, am început undeva la nivelul meu, deci nu mă plâng.

Singura greutate acum mai e că în două zile am cursuri de la prima oră, iar în celelalte lucrez şi-mi cam termină rezervele de energie, dar aştept să văd dacă mă adaptez cum am făcut-o şi după prima săptămână de muncă sau dacă e nevoie să cer să lucrez doar trei zile, să am când mă odihni. Cert e că nu prea mai am când să postez şi-mi pare rău... Încerc să scriu printre cursuri şi în ferestrele dintre ore, dar am o groază de cărţi deja şi ăştia-s nebuni, vor fişe la fiecare, şi cum eu îs şi certată cu organizarea, e mai greu.

Eh, om trăi şi om vedea, că am trecut eu şi prin altele şi mai şi. Deocamdată, tot înainte, allez enfants de la patriiiiieeeee!...

Clar, încep s-o iau deja pe arătură.

Păi ce, numai ăştia pot să se repete? Ce pisici, îs la a treia "înscriere" deja...

Fusai săptămâna trecută la înscrieri, pedagogice de data asta, că alea de tura trecută fură "administrative". Eram mai stresata ca înainte, că nu aveam să merg în anonimatul sediului central, ci la facultatea mea, adică la Litere şi Muzicologie, într-un amfiteatru, laolaltă cu viitorii mei colegi. Cum sunt mai sălbatică de felul meu, ideea de a fi printre atâţia oameni şi de a trebui probabil să fac cunoştinţă cu ei m-a făcut să dorm prost câteva nopţi. Asta şi eterna problemă cunoscută în general sub numele "cu ce naiba mă îmbrac?". Clişeu, ştiu, ştiu, dar nu mai puţin sâcâitor.

Am ajuns cu ceva emoţii deci la facultate, mă temeam că o să fie ca sediul principal la care mă duceam înainte, plină de holuri în toate direcţiile şi fără panouri indicatoare (îmi amintesc şi acuma cât am căutat biroul de înscriere pentru examenul de franceză, pentru care trebuia să părăsesc galeria principală, s-o iau pe un culoar la stânga, dup-aia pe o uşă greu de remarcat care dădea într-o curte, la capătul căreia era o uşă spre o scară, care la etajul al treilea se deschidea spre o pasarelă deasupra curţii, la capătul căreia era biroul. Sunteţi pierduţi? Şi eu am fost.)

Din fericire, clădirea Facultăţii de Litere arată destul de modern, am văzut panouri peste tot, iar cineva a avut amabilitatea să afişeze, pentru boboci, anunţuri cu locul şi ora reuniunii de informare, subliniate cu marker roz, cu săgeţi şi tot tacâmul. Am găsit deci amfiteatrul destul de uşor, am primit o mână de broşuri la intrare, alte foi de completat înăuntru (au ăştia o pasiune pentru verde: fişele pentru Litere Moderne Aplicate erau culoarea prazului, iar cele pentru Litere Moderne verde turbat) şi m-am aşezat cuminte, cu urechile ciulite.

Discursurile profilor au fost însă atât de interesante, încât m-am apucat să scriu postul ăsta ca să mă ocup cu ceva. Proful de sport ne-a îndemnat să ne înscriem la cursul lui, care e opţional, şi să venim în echipa de rugby feminin. Haha, mă şi văd, mititică şi vai de capul meu cum sunt, în echipa de rugby, aruncându-mă pe celelalte jucătoare şi trântindu-le la pământ... Doar imaginându-mi, îmi vine să râd singură. După el a urmă o domnişoară puţin panicată, care ne-a explicat cu emoţie în glas cum se foloseşte siteul universităţii, s-a bâlbâit destul de des şi m-a amuzat. Nu ştiu ceilalţi cum sunt, dar eu n-am nevoie de un sfert de oră de explicaţii ca să folosesc un site: "Pe portalul Student, este un buton SorbonID, acolo vă creaţi o adresă de mail cu numărul de student de pe card, e foarte utilă ca să primiţi informaţii diverse şi variate (sic! la Litere! Doamne trăsneşte-i) din partea facultăţii, ca şi anunturile oficiale." Noooo, pe bune? Oare la ce ar putea folosi o adresă de email, mai ales pe siteul unei instituţii, dacă nu ca să primeşti informaţii de la ei? Şi pe urmă, venind vorba de calculatoarele puse la dispoziţia studenţilor, "vă rugăm să nu instalaţi programe răuvoitoare sau să inseraţi coduri de bugs pe ele!" Era să mă înec cu guma de râs, cum pisici să zici aşa ceva?! Unu la mână, e evident că n-o să-mi petrec ziua piratând calculatoarele facultăţii, şi doi la mână, dacă aş vrea s-o fac, parcă m-ar opri numai faptul că m-a rugat donşoara cea speriată. Siiiigur că da...

După bâlbâită, a venit alta de la biroul de integrare profesională, adică aia la care cică trebuie să te duci dacă nu ştii ce să faci după ce capeţi diploma de Litere. Ar fi fost aproape credibilă, dacă n-ar fi dat dovadă de o mare competenţă: "Ne puteţi suna la 01.42.numaistiucat sau să ne trimiteţi un mail la... uh... (către colegă:) cum era adresa noastră? (către noi:) contact... uh... şi mai departe?... ăăăă... at... uhmmm... şi cum era ca nu mai ştiu? (colega dă din umeri) Ei, găsiţi adresa de mail pe site oricum, că am uitat-o. Da' mai bine ne sunaţi, liniile sunt destul de ocupate oricum, dar insistaţi că până la urmă răspunde cineva." Da' nu mai bine îţi tragi două palme, te trezeşti şi-ţi dai seama că eşti în secolul douăşunu, înveţi să foloseşti emailul şi mai eliberezi linia de telefon? Eu nu reuşesc să înţeleg cum dejtul meu poţi să lucrezi într-un domeniu şi într-o epocă în care se poate exploata la maxim internetul şi să nu ştii nici măcar care ţi-i adresa, în general să fii complet pe dinafară şi să rămâi ca dinozaurul la telefon şi maşina de scris.

După cele două personagii oarecum anemice, era să cad de pe scaun de surpriză când la microfon s-a repezit o blondă, prezentată drept domnişoara Icsulescu, studentă, de la sindicat, şi s-a lansat într-o tiradă: "Bună ziua! Sunt de la UNEF, adică Uniunea Naţională a Studenţilor din Franţa! Şi suntem un sindicat! Aşa cum a zis domnul X, nu trebuie să ne temem de acest cuvânt! Noi apărăm studenţii! Care sunt nedreptăţiţi! Dacă aveţi o problemă cu cineva, chiar şi un profesor, noi va apărăm drepturile! Aşa! Fiindcă suntem solidari!"Ar fi trecut drept agresivă dacă fetei nu i-ar fi tremurat vocea în ultimul hal, de ziceai ca venise clandestin şi se temea să n-o pândească vreun duşman al poporului studenţesc după colţ, s-o extermine pentru ce-a zis. Dar se ţinea tare, şi ce dacă mulţi sunt împotriva noastră! eu îmi apăr convingerile! arăt poate ridicolă şi ştearsă şi piţigăiată dar! nu mă tem, camarazi! Viva la revolución! ...Bine, recunosc, asta am băgat-o eu de la mine, dar jur că mă aşteptam de la un moment la altul s-o aud. În orice caz, discursul clasic despre clasa oprimată a fost prezent: "Studenţii sunt nedreptăţiţi! Da! Puterea de cumpărare scade, pe când preţurile cresc! Şi e tot mai greu să trăim! Bursele sunt mici şi guvernul, da, guvernul e de vină! Că noi strigăm şi cerem, dar nimeni nu ne aude! Dar suntem aici! Şi ne batem pentru drepturile studenţilor!" Ce, măi? Nu vă ajung banii? Protestaţi, cereţi, pretindeţi? La muncă, bă, nu la întins mâna! Alţii cum fac? Sau marş şi pune-te cu burta pe carte, să meriţi o bursă de excelenţă, dacă nu vrei să munceşti! Asta-i viaţa de adult, nu-ţi dă nimeni bani degeaba să freci menta prin baruri şi să treci anul cu greu, în fiecare toamnă. Banii se câştigă, nu pică din cer! Pfooai, ce-mi venea să-i trag una fetii, să-i arăt eu revolución.

Şi pe tonul ăsta s-a încheiat reuniunea de informare, după care s-a anunţat că înscrierile pedagogice urmau să aibă loc peste o oră jumate, în altă sală. Am profitat de ocazie ca s-o găsesc pe Alexandra, care voise să vină cu mine şi se rătăcise la Sorbona, să explorez cartierul tip să mă pierd, s-o recuperez într-un sfârşit la metrou, să găsim un loc să mâncăm şi să ne întoarcem exact la timp ca să ajungem la birou nu în întârziere cu 5 minute, cum mă temeam eu, ci în spatele unei mulţimi de boboci care aşteptau cu toţii să intre să se înscrie. Recunosc, am profitat de faptul că putem vorbi româneşte ca să-i bârfim destul de răutăcios pe unii (apăi ce să le fac dacă umblă cu bluze verzi - văd că e culoarea Sorbonei or something - şi ciorapi roşii? ca să dau numai un exemplu), ceea ce a făcut mai mult de trei sferturi de oră să treacă într-un mod plăcut. Bineînţeles, timpul petrecut în birou pentru înscrierea propriu-zisă a fost de exact 43 de secunde, conform legilor Mamei Natură şi al ei crud simţ al umorului.

Ieri, la o săptămână după toate astea, mi-am aflat în sfârşit şi orarul, pentru care a trebuit să mă duc iar să aştept în amfiteatru - că doar nu era să mi-l dea pe adresa de mail pe care-s obligată s-o am pe siteul lor, nu? - şi care orar arată cam aşa: luni de la unu la trei, L1LA09CG, de la patru la cinci L1LA09CG TD 5, pe urmă L1LA17FR şi tot aşa. Clar, facultatea asta îţi pune mintea la încercare: vrei să vii la cursuri? Dezleagă enigmele. Cu codurile m-am lămurit eu până la urmă, rămâne să aflu şi în ce săli trebuie să merg.

Şi uite aşa, sunt în sfârşit studentă. Am terminat cu formularele şi hârtiile şi secretariatele.

Sper.

Probabil v-aţi dat seama până acum că administraţia franceză e mai specială decât altele (specială ca un copil al Cernobâlului adică, săraca), dar nici nu încearcă s-o dezmintă cumva. Ba dimpotrivă, dacă ar avea ocazia să te facă să urci şi să cobori Golgota cu o roabă de hârtii după tine, ar face-o. Înscrierea la facultate e deci un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ei (cred că de aia au şi pus Sorbona pe deal, nu-s proşti).

Se începe cu preînscrieri, în iunie: diplome de bac, traduceri, copii după diplomă ŞI după traducere, certificate, acte, tot ce ai acasă şi ţi-a fost dat de la şcoală. Orice şcoală. Dacă s-ar fi dat diplomă de absolvire a grădiniţei, şi pe aia ţi-ar fi cerut-o. Nu se ştie, poate ai avut vreo notă relevantă la sculptura în plastilină şi le-o fi trebuind. Cu toate astea şi cu rezultatul testului de franceză, CVul şi scrisoarea de intenţie, plus plicuri şi timbre te duci la biroul de validare a diplomelor străine, sau mai bine zis bâjbâi pe culoare după el, că de fapt e într-o curte în care ajungi doar dacă găseşti uşa secretă, că doar n-o să-ţi pună indicatoare, nu? Le laşi lui nenea la birou, care n-are nici măcar un scaun să te aşezi şi tu, de tre' să scrii din picioare, şi p-orma te duci acasă şi aştepţi să te caute ei.

La vreo săptămână după, ţi se trimite răspuns în plicul pe care l-ai dat tu mai devreme dacă te-au primit sau nu. Pe mine m-au primit, aşa ca aveam şi un teanc de hârtii în el: scrisorică de la preşedintele universitarii, hârtii de completat (nu vreau să ştiu de ce erau roz, tip hârtie igienică) în care mă întrebau şi de străbunici la ce şcoală au fost, hârtii care-mi explicau ce să scriu în hârtiile de completat (cele din urmă erau mai multe decât cele dintâi, bineînţeles), hârtii cu reclame despre ce asigurare de student să iau şi alte inutilităţi. Mai departe n-am înţeles prea bine: pe siteul lor zicea să îmi fac programare pentru înscriere în septembrie, aşa că mi-am făcut, dar a trebuit să mă duc cu câteva zile înainte la biroul pentru străini că nu-mi găseam diploma de bac acasă şi am crezut că mi-a rămas la ei (era acasă, dar în alt dosar decât ar fi trebuit). Ei, şi nenea de la birou s-a răstit la mine că "faceţi totul exact pe dos domnişoară! să ştiţi că noi dăm ritmul muzicii nu dumneavoastră!! eu trebuia să vă fac programare, să veniţi la mine!" "Am făcut exact cum scrie pe siteul Sorbonei", am susurat eu dând din gene, dar cu dorinţe ucigaşe reţinute cu greu. "Bine, atunci lăsăm data la care v-aţi făcut programare, şi vă mai trebuie nişte hârtii de la noi" şi-mi mai dă încă o foaie verde să completez. Super, până la înscriere poate colecţionez toate culorile curcubeului.

Bun, într-o miercuri de septembrie la 11 fără un sfert eram în faţa biroului unde aveam programare. O coadă, tată... de am avut aşa o presimţire neagră cum că programările alea se făceau aşa, ca să încarce serverul. Da' de-amu ce să fac? Dacă tot eram acolo, am stat. Amândouă, că venise şi Alexandra, să-mi ţină de urât, cred că avusese un vis premo... premini... d-ăla în care vezi viitorul. La capătul cozii sau mă rog, la capătul şnurului care marca teritoriul de coadă, era un panou care zicea aşa: "Pentru diplomele franceze, treceţi obligatoriu prin amfiteatrul Guizot". Bun, îmi zic, eu am diplomă românească, stau aici că mai pleacă lumea la amfiteatru şi ajung mai repede în faţă, na. Sâc, da. Iese un tip din birou, anunţă "Aţi fost la amfiteatrul Guizot? Nu? Duceţi-vă, e obligatoriu. Şi hop, juma de coadă face stânga-mprejur şi mă trezesc aproape în faţă. Numa bine, că era deja 11 şi 20, deşi nimeni nu părea să se preocupe de faptul că aveam programare la 11. Mai aştept puţin, tipul tot iese să strige "Pentru ghişeul 1 cine e? Pentru ghişeul 5 cine e?", numai pentru ghişeul 3 de-al naibii nu. Într-un final, strigă şi asta, mă prezint, se uită la dosar, "La amfiteatrul Guizot aţi fost?" "Nu, că n-am diplomă franceză." "Da' duceţi-vă totuşi, a doua uşă pe stânga." Băga-ţi-aş afişul făcut sul în...

A doua uşă pe stânga era de fapt un culoar, şi ăla cu uşi pe stânga şi pe dreapta. Na-ţi-o frântă ca ţi-am dres-o! Amu ce să facem, ne-am tot uitat la uşi sperând că găsim amfiteatrul înainte să se termine culoarul. Intrarea era de fapt ascunsă după uşa sălii din capătul holului, nu ştiu cine o fi desenat planurile Sorbonei, da' cred că avea probleme cu geometria şi planurile. În amfiteatru, surpriză! Era coadă. Patru oameni la catedră, dar o singură coadă, că de, nu era să muncească toţi, nu? Stăm şi acolo, o enervez pe Alexandra că tot dau din picior, mă bucur că în jur nu se înţelege româna fiindcă le uram de bine ălora, alţii se bagă în faţă, îi înjur şi pe aia, nimeni nu comentează, ajung în sfârşit la catedră. Ăla mă întreabă, aveţi programare? Am, zic, da' la biroul C 432, a fost pentru ora 11. Nu, zice el, pentru ăsta era, da' n-are nimic că-i deja 11.40. Aha, iar sunteţi organizaţi între voi şi explicaţi totul clar pe site pentru bieţii boboci. Brava. S-a uitat ăla dacă am hârtiile, mi-a pus ştampilă şi m-a trimis înapoi la celălalt birou. La coadă, evident.

Mai stau o dată la coadă, ajung iar la tipul ăla, mă întreabă dacă am fost la amfiteatru, da am fost, m-ai trimis tot dumneata, ce, nu-ţi mai aminteşti? Îs singura cu capu' roşu de pe-aici, mai greu să mă confunzi. Mă bagă înăuntru, mă duce la ghişeul 3 şi mă pune să stau lângă o tipă care şi ea aştepta. Revelaţie pe care o dezvălui prin sms Alexandrei, rămasă afară: ştii de ce nu înainta coadă pentru ghişeul 3? Pentru că la ghişeul 3... nu e nimeni! D'oh. Îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tanti vine după zece minute, pe puţin, se ocupă de fata care aştepta lângă mine încă zece minute, se mişcă încet să nu obosească, vorbeşte rar să nu cumva să termine prea repede, cheamă un coleg să-l întrebe nu ştiu ce, dispare... reapare, iar discută, iar dispare să facă o copie... îmi vin diverse gânduri legate de spânzurat cu chiloţii verzi praz care i se văd când are nefericita idee să se aşeze pe vine să umble la un sertar , împreună cu vergeturile pe pernuţele laterale şi linia aceea a fundului care se vede în mod tradiţional când se apleacă instalatorii... revine, termină în sfârşit cu biata fată şi vine rândul meu.

Altă surpriză plăcută. Umblasem juma de zi să găsesc un traducător, să-mi fac diploma de bac, şi mai dădusem şi 35€ pe zece minute ale lui nenea, ca să mi spună tanti la ghişeu, senină, aaa da' nu e nevoie de diplomă, că aţi fost la biroul de validare pentru străini şi aveţi foaia verde! Şi zbang, două palme imaginare, una ei şi una molâului de la birou care n-a putut să caşte gura să-mi zică, 'r-ar ei să fie de franţuzi care nu pot să vorbească între ei!! Îmi infing unghiile-n palme şi pumnii în scaun, îmi lipesc un zâmbet tâmpit pe faţă şi suport în continuare cu stoicism. Încă zece minute şi scap, încă cinci minute şi scap, da am titlu de sejur pe 5 ani, da, ce noroc, da îs măritată, nu mă interesează că bărbatu-tu îi străin şi vrea şi el unul, da, treci mai departe, aşa, pune ştampila, bravo, du-te şi fă copie, hihihhahaha da, ce xerox prost aveţi, zâmbesc forţat în continuare, da ştiu, dacă am lichid plătesc la alt birou, da, ăla de vizavi la etajul 3, care închide la amiază, ies în sfârşit de acolo, e doişpe şi douăzeci.

Fug la contabilitate, norocul meu, cea cu care vorbisem dimineaţa era încă la birou (că fusesem şi acolo la 10, să ştiu dacă plătesc înainte sau după) şi e atât de drăguţă încât mai rămâne pe timpul ei de pauză ca să pot plăti eu. În sfârşit, îmi da chitanţa şi cardul. Victorie! Am terminat cu toate! Sunt studentă!

S-o crezi tu. Mai sunt şi înscrierile pedagogice, săptămâna următoare.

Yay.

Zilele trecute, consortul meu mult-iubit era la munci (da, i mai se întâmplă şi lui). Cum se plimba el aşa cu un coleg, fluierând, şi treaba lui fiind în general să dea amenzi, l-a văzut pe un nene care parcase pe un loc rezervat livrărilor. Şi l-au taxat de 35€.

Abia s-au îndepărtat ei, că respectivul a şi apărut alergând şi înjurând, că de ce i-au dat amendă. Păi cum de ce, zice colegul, n-ai văzut marcajul cu galben pe stradă, lângă care scrie mare "livrări"? Nu ştii că nu e voie să parchezi pe el? Ăla nu şi nu, cum îndrăznesc ei să îi dea lui amendă, că-s nişte prăpădiţi şi aşa şi pe dincolo. Colegul îl lăsa să facă spume, al meu aştepta mai deoparte numai să indrăznească tipul să ridice mâna, ca să aibă motiv să-l salte. Şi când tipul a început să se întreacă cu gluma, i-au zis: vezi că putem să te ducem la secţie pentru insultarea unui agent. Batman s-a umflat imediat în pene, daaa, sigur, hai să vă văd, şi la urma urmei vă dau .... (nu mai traduc, că-s binecrescută şi mi-i ruşine) şi s-a întors pe călcâie şi a plecat.

Numai că, fiind mai prost de felul lui, când a trecut pe lângă colegul lui Dani, a mârâit "Neam de jegoşi" şi atâta i-a trebuit colegului, care e mai african de felul lui. I-a lipit un ultraj de frunte, a chemat jandarmii şi hai la comisariat pentru exprimare rasistă.

Acolo, primul lucru care se face e să i se caute omului dosarul şi cazierul. Şi ghiciţi ce află poliţiştii, dragii moşului? Că tupeistul nostru, broscoiul mic cu gura mare, Batman al nostru umblă fără permis, fin' că i se luase. V-am zis eu că era prost. Dacă aşa-i vorba, stai că vezi tu, domnule dragă, au zis ei şi şi-au frecat mâinile. I-au dat amendă pentru nesimţire, l-au lăsat să plece, l-au urmărit şi când s-a urcat în maşină, hop! Actele la control, musiu!

Şi uite aşa, când a plecat pe la şepte jumate seara, consortul l-a văzut pe curajos încă aşteptând pe o bancă la comisariat, amărât şi cu capu-n mâini. Pe lângă cei 35 € de la început, căpătaţi pe merit, mai avea acuma încă 135, o noapte la răcoare şi cine ştie ce alte urmări legale, atât pentru permisul lipsă cât şi din partea colegului care se gândeşte să-l dea în judecată şi să ceară despăgubiri. Apăi ziceţi şi voi, nu mai bine tăcea din gură?

Numai bine ce-am ieşit din gară, venind de la Alexandra azi, că s-au şi rupt norii şi a început potopul de pe lume. Noroc că luasem o umbrelă înainte să plec, dar până acasă numai capul îmi mai era uscat (deşi...). Îmi plac totuşi furtunile de vară, ploaia cu bulbuci calzi, trotuarele băltind pe care mă plimbam cu picioarele goale când eram acasă. Ce-mi place mai puţin sunt tunetele şi fulgerele, faţă de care am rămas cu o uşoară frică după niscaiva aventuri de când eram mai mititică.

La Copălău, satul maică-mii, am vreo patru rude de la care plecam în migraţie rotativă de cum mă plictiseam, ca să mai variez decorul vacanţelor. Două dintre mătuşile preferate erau despărţite de un câmp - noi îi ziceam "pe şes" - lung de vreo doi kilometri şi lat tot pe-aşa, mărginit de-o parte de şosea şi de cealaltă de dealuri abrupte, pe vârful cărora începea pădurea.

Într-o dup-amiază, a trebuit să mă duc împreună cu vară-mea de la o mătuşă la alta, nu mai ştiu de ce; dar era suficient de important ca să mă convingă să traversez şesul sub ameninţarea unei ploi ce sta să pornească. Mătuşa expeditoare ne-a dat un sac de plastic să ne acoperim "în caz că" şi am pornit-o vitejeşte la drum. Abia făcuserăm însă câteva minute, că s-a pus să toarne, mai tată, nu cu găleata, ci cu polobocul. Am luat-o la fugă, încercând în acelaşi timp să rămânem amândouă sub sac, până când un trăsnet căzut nu foarte departe de noi ne-a ţintuit locului. Ne aflam în câmp, de-o parte cu pădurea pe înălţimi, de cealaltă parte cu copacii de pe marginea şoselei şi noi la mijloc, fără nici un adăpost în apropiere. Intimidantă poziţie.

Ne-am amintit una alteia diversele reguli despre trăsnete, ca să hotărâm ce facem, în timp ce pământul sub picioarele noastre se umplea de apă, iar fulgerele străluceau din toate părţile. Ştiam că nu trebuie să ne apropiem de copaci, oricât ne ziceau minţile noastre panicate că am fi la adăpost. Ştiam că nu trebuie să fugim, dintr-un obscur motiv de fizică (o chestie cu curenţi de aer şi vid parţial, sau ceva de genul). Mai ştiam că trăsnetele cad pe punctul cel mai înalt al unui spaţiu deschis, care, în momentul respectiv, eram noi. Ne-am rugat la sfinţi şi la îngeraşii păzitori să cadă pe copacii din stânga sau din dreapta, perspectivă care ni se părea nesigură fiindcă erau şi unii şi alţii cam departe, şi am luat-o la picior spre mătuşa de destinaţie.

E greu să mergi încet când tună, fulgeră şi trăsneşte din toate părţile, iar tu eşti o aşchie de doişpe ani, speriată, înfrigurată şi udă până la dedesubturi, cu sandalele mustind şi alunecând pe iarba udă şi scurtă, amestecată cu noroi, când toată fiinţa ta îţi strigă să alergi la adăpost. Ne ţineam de mână sau de braţ, nu-mi mai amintesc, ne repetam una alteia "Mergi mai încet! vrei să dea trăsnetul peste noi?!" când ne venea să iuţim pasul şi ne îmbărbătam reciproc, încercând să ne stăpânim tremurul glasului.

Când a trăsnit atât de aproape încât am putut vedea fulgerul scurgându-se de-a lungul copacului, mi-a stat inima. Un val ca o emoţie puternică m-a lovit, fiorii mi-au alunecat de-a lungul mâinilor şi mi-au ridicat părul pe ceafă, iar pe limbă aveam un gust rece de fier. Am înţepenit, apoi picioarele ni s-au dezlegat şi am luat-o la goană, îngrozite, cu speranţa nebună că n-aveam să fim şi noi trăsnite din cauza asta. Bineînţeles, odată ajunse cu bine la mătuşa, deşi ude şi jerpelite ca nişte pui de curcă, ne-am umflat în penele care ne mai rămâneau şi ne-am dat viteze că, "veeezi, tanti, dacă ai zis să venim am venit, prin furtună şi peste şes". Mătuşa însă ne-a dat repejor peste nas, "trebuia să rămâneţi dacă aţi văzut ce vine, ce-a fost în capul vostru? Acuma ce fac dacă răciţi?" şi aşa mai departe, de m-am pleoştit cu totul. Iacă ce rămânea din traversarea noastră eroică... Oamenii ăştia mari nu înţeleg chiar nimic, nţ nţ nţ.

La 2 ani, mă lua în braţe şi mă ridica până în tavan, zicând "tâta mareee!" şi eu râdeam de mama focului.

La 3 ani, se îmbrăca în Moş Crăciun şi îşi golea sacul în faţa ochilor mei uimiţi de atâtea minunăţii numai pentru mine. Cam tot pe atunci, obişnuia să poarte mustaţă şi m-a zăpăcit ieşind fără ea; îl aşteptam în faţa uşii să-i cer nu ştiu ce, când am văzut că s-a mişcat clanţa m-am lansat: "Taaat... Nenea?!" Până nu mi-a zis mama că tata e, nu l-am lăsat să se apropie.

La 4 ani, vara, mă ducea la pădure pe bicicletă şi eu îmi băgam - a câta oară? - picioarele între spiţele roţii din faţă.

La 4 ani, iarna, se ducea la Revoluţie şi se întorcea, în ochii mei erou, cu Cireşel în braţe pentru mine.

La 5 ani, mă trezea la 7 dimineaţa să mă anunţe că am o surioară, pe blonda Raluca.

La 6 ani, îmi făcea arc din lemn de corn, "ca al lui Ştefan cel Mare".

La 7 ani, ne mutam la Botoşani, să fim mai aproape de familie. În vara aia m-a salvat de ciocul cocoşului alb al bunicii, ale cărui instincte războinice se trezeau când vedea roşu, şi pe care îl aţâţam fâţâindu-mă îmbrăcată în ghiciţi ce culoare, până când mi-a sărit în cap şi m-a ciocănit bine. Noroc că m-a auzit ţipând şi a venit, cu jumătate de faţă nerasă şi plină de spună, a apucat cocoşul de-o aripă şi l-a închis în coteţ. În noiembrie, ne-a adus-o acasă pe Miriam.

La 8 ani, ne-a făcut scrânciob adevărat la bunica, în locul lanţului atârnat de o creangă care ţinea loc de leagăn înainte.

La 9 ani, i l-am prezentat pe primul meu prieten, pe colegul meu de bancă Olivian.

La 10 ani am luat pentru prima dată premiul întâi şi mi s-a umflat inima în piept când mi-a zis că e mândru de mine. Ca răsplată, am avut dreptul să merg în tabără cu clasa şi, în drum spre gară, mi-a strecurat în mână nişte bani de buzunar în plus, făcându-mi cu ochiul.

La 11 ani, mă trezea masându-mi umerii, îmi făcea pâine prăjită şi lapte cu cacao şi mă ducea la şcoală în fiecare dimineaţă, pe soare sau pe crivăţ.

La 12 ani, mă ajuta la teme la geometrie şi ne ciondăneam că fiecare ţinea cu dinţii de metoda lui de rezolvare.

La 13 ani, ni l-a adus acasă pe Tanu Motanu', adunat nu ştiu de pe unde, care miorlăia la uşă în fiecare seară, să-i dăm drumul să se ducă la gagici, până când într-o zi s-a dus de tot şi s-a însurat.

Dup-aceea, a plecat prin ţări străine să lucreze. El ne suna în fiecare săptămână, noi îi trimiteam scrisori cu fiecare autocar care pleca de la firma angajatoare, el ne trimitea cadouri, noi îi făceam felicitări de carton şi reviste cu bancuri, scrise la maşină şi desenate cu pixul.

La 17 ani, prima mea iubire - ne-am certat rău, până am ajuns să nu ne mai vorbim unul altuia; lui i se părea că respectivul nu era destul de bun pentru mine, dar eu eram orbită şi nu mai vedeam, nici voiam pe nimeni altcineva decât pe el. Tata a încercat să mă convingă întâi cu binişorul, pe urmă cu autoritatea, pe urmă cu ameninţări; închipuiţi-vă un leu furios şi o să vă daţi seama cam ce aveam de înfruntat. Chiar şi după ce m-am despărţit de respectivul şi ani după aceea, chiar dacă, privind în urmă, recunoşteam că tata avea mare dreptate să facă tot posibilul să mă îndepărteze de X, relaţiile între noi au rămas foarte reci - nu-l puteam ierta pentru ce se întâmplase şi pentru ce spusese de nenumărate ori. Cel care fusese cel mai important bărbat din viaţa mea, eroul si modelul meu, mă dezamăgise cumplit. Nu mai suportam ideea unei prezenţe autoritare care să încerce să mă conducă şi căreia să-i dau socoteală; cred că de asta am lăsat-o moale cu facultatea şi mi-am căutat de lucru, să fiu, financiar, pe picioarele mele. Chiar şi după ce am plecat din ţară, vorbeam cu el rar şi dădeam semne de viaţă şi mai rar.

La 23 de ani, toamna trecută, când am fost în Spania, a venit să mă vadă. A făcut 600 de km, într-o singură zi, pentru mine. Spre sfârşitul zilei, m-am scuzat în faţa părinţilor lui Dani şi am petrecut puţin timp singură cu tata, ca să putem vorbi în linişte. Pentru mine, era o perioadă destul de dificilă; tata mi-a amintit cum e să ai pe cineva care să te protejeze şi să te iubească, orice ar fi şi orice decizie ai lua. Pentru prima dată, mi-a vorbit şi el despre lucruri pe care nu le bănuisem vreodată. În acea după-amiază, ne-am descoperit unul pe altul şi ne-am apropiat unul de altul mult mai mult decât în toţi anii de până atunci - şi mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de el.

L-am revăzut la nuntă, i-am văzut emoţia şi mândria, l-am văzut descumpănit în faţa surorilor mele devenite domnişoare cochete, trist când şi-a dat seama că nu ne-a văzut crescând. Aş fi vrut să-l pot lua şi eu în braţe la rândul meu şi să-i înfrumuseţez anii care-i mai rămân de petrecut departe de noi. Aş fi vrut, şi încă vreau să locuim mai aproape unul de altul, să mă pot ocupa de el, să-l scot din casă, din rutină şi din plictiseală, să nu mai trăiască singur. Aş face orice pentru el.

Ieri a fost ziua celui mai important bărbat din viaţa mea. Te iubesc, tata.

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!