Acum 9 ani
Postări
Sunt fericită şi nerăbdătoare. După multe ezitări, răzgândiri, întrebări în dreapta şi-n stânga, căutări de informaţii şi altele, m-am hotărât: mă întorc la facultate. De data asta, n-o să mai fac aceeaşi greşeală, şi anume de a mă gândi la ce aş putea face după ce termin în detrimentul a ceea ce mă pasionează cu adevărat. Mă întorc deci la prima şi marea mea iubire: cărţile. Şi nu oricum, ci înscriindu-mă la Litere la cunoscuta universitate Sorbona!
O să am destul de multe bătăi de cap, totuşi. Mai întâi, trebuie să dau un examen în urma căruia să mi se ateste nivelul de cunoaştere al limbii franceze, care trebuie să fie mai mult decât impecabil. (Atenţie, urmează multe detalii neinteresante dacă n-aveţi de gând să vă înscrieţi.) Am de ales între DALF (nivelul C2), care costă numai 230 €, la Alliance Française; TCF, la Centre International d'Etudes Pédagogiques; testul organizat de Centre Expérimental de Civilisation Française (CCFS), 85 € plus încă două teste în alte cazuri facultative, însă obligatorii pentru înscriere, 32 a€ fiecare; sau, cel mai simplu, examenul organizat de însăşi Sorbona, mai exact de Service des examens de langue française réservé aux étudiants étrangers (SELFEE), 75 €.
M-am uitat ieri într-o doară pe site ca să văd datele şi, drept să zic, mi-a stat inima când am văzut că termenul de înscriere pentru CCFS este 30 aprilie, pentru un examen pe 16 mai. Mi-am petrecut seara clicuind cu frenezie în dreapta şi-n stânga, cu atât mai agitată cu cât, fără vreun motiv aparent, Adobe Readerul refuza să deschidă orice .pdf aflat pe un site. Să mai zic în ce format erau majoritatea chestiilor importante? Noroc cu Alexandra care, ca o prietenă devotată ce e (şi pe care o-mpupez mult pe această cale), şi-a petrecut seara făcând printscreenuri ca să pot citi şi eu respectivele documente. După multă frământare şi mult stres (dacă nu mai au locuri şi mă amână şi nu am rezultatele gata până la înscriere?), dezinstalări şi reparaţii ale lui nenea Adobe, azi dimineaţă am reuşit să văd ce trebuia şi am aflat, cu uşurare, de examenul organizat de Sorbona: tot pe 16 mai, dar cu înscriere până pe 9... Pfiuu!
A doua problemă a fost cea a bursei. După progrămelul lor de simulare, s-ar părea că am dreptul cel puţin la scutirea de taxe şcolare, ceea ce înseamnă o economie de 173 €, iar în cel mai bun caz, la 2000 şi ceva pe an. Cum însă trebuia să ştiu anumite detalii financiare, iar consortul îşi prinsese urechile în joc, fiind într-un dungeon şi în mod constant pe cale de a muri (dacă-l cred pe el), a trebuit să amân şi asta până dimineaţă, sperând să-i pot capta atenţia suficient de mult timp şi trepidând de nervi, fiindcă şi înscrierile pentru bursă se încheie tot pe 30. Am făcut-o şi pe asta odată cu prima cafea.
Îmi mai rămâne să aştept un răspuns şi între timp să-mi traduc diploma de bac, adică să mă trambalez jumătate de zi prin Paris şi să plătesc 30 €, dacă n-oi uita cumva să-mi fac programare la preaînălţatul traducător, care pare-se e îngrozitor de ocupat (?!), de nu mă poate primi fără.
Să sperăm că totul se petrece cu bine, că altfel o să fie grav pentru toată lumea. Şi acum vă las, mă duc să mă rog.
A fost greu să hotărâm care să fie următoarea destinaţie. Cum Dani regreta că nu puteam vizita locuinţele troglodite, care se deschideau tot în aprilie, am zis să-i fac o bucurie şi am ales castelul Brézé (o să vedeţi mai încolo de ce). Ne-a luat destul de mult să ajungem acolo, mai ales că GPSul ne-a dus prin câmpuri, vii şi păduri, pe drumuri pe care cu greu ar fi putut trece două maşini una lângă alta. Era, de altfel, să ratăm castelul din cauza încăpăţânării consortului: treceam pe lângă un parc, la capătul căruia strada se bifurca. La dreapta începea un sat, la stânga se continuau câmpurile şi viile. GPSul era pierdut, dar tindea spre stânga, eu îi ziceam că-i mai înţelept să facem dreapta, fiindcă e mai probabil ca un castel să se afle într-un sat decât într-o vie, Dani ţinea morţiş urmăm GPSul, că el ştie mai bine.
Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...
Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.
Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie 
apărate de o mână de oameni.
Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.
Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că
toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.
Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.
Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi,
după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.
La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.
Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?
Până la urmă, a făcut că de obicei, a trântit un "da, da, tu ai dreptate" nervos şi a pornit spre dreapta, cu gândul probabil să mi-o scoată pe ochi când aveam să văd că m-am înşelat. La câţiva metri mai încolo, însă, ce vedem? Panoul indicator "Château de Brézé, 50 m", ta-daaaaa! Drept să zic, mă cam mânca spinarea să-i zic "vezi, veeeezi că EU am tot timpul dreptate?", dar m-am abţinut, că afişa oricum o mutră destul de spăşită. Nu mult după aceea, după o mică oprire de făcut poză în faţa unei biserici, ajungeam la destinaţie. S-a dovedit că parcul pe lângă care trecuserăm pe strada buclucaşă era chiar parcul castelului. Şi când mă gândesc că era să ne pierdem când ajunseserăm sau, cum se zice în popor, să ne înecăm la mal...
Cum mai rămânea o jumătate de oră până la deschidere, ne-am plimbat prin curte, făcând poze mai ales impresionantului şanţ de apărare. Impropriu numit şanţ, că avea peste 10 m adâncime şi 5 lăţime, iar în pereţii lui se deschideau ferestre şi uşi înguste. Brézé este, de fapt, "un castel sub un castel", căci dedesubt şi în jurul lui a fost săpată o întreagă reţea de locuinţe şi dependinţe. Când s-au deschis porţile, am ales să luăm bilete doar pentru subteran, că palatul nu ne interesa destul cât să plătim 14 €, că doar nu era Versailles.
Intrarea în subsol se făcea printr-un culoar larg, proaspăt renovat, care ducea spre primele dependinţe, cele aflate sub castel (care fusese construit în mod special din materiale uşoare, în mare parte din piatra obţinută prin săparea şanţului de apărare, un fel de calcar poros). Am văzut camere de locuit, organizate în formă de treflă în jurul sălilor cu puţuri de aerisire şi iluminare, cu bucătarii şi magazii; alte săli fuseseră zidite în trecut şi se încerca localizarea lor. Am dat chiar şi peste un grajd micuţ, cu ieslea săpată în piatră. Totul era gândit astfel încât subteranul să-şi poată proteja locuitorii şi să fie cât mai uşor de apărat: puţurile de aerisire erau foarte strâmte în partea de sus, ca atacatorii să nu poată intra; culoarele erau înguste şi sinuoase, cu scări în spirală, care împiedicau desfăşurarea forţelor ofensive, permiţând în acelaşi timp să fie 
apărate de o mână de oameni.Un culoar mai larg, cu mortiere săpate oblic - pentru ca trăgătorii să poată acoperi o suprafaţă mai mare şi să poată apăra intrarea; medievalii ăştia s-au gândit chiar la tot! - ducea la exterior, în şanţul de apărare, despre care am aflat că iniţial era lat de 8m şi adânc de 12, şi că unul din proprietari l-a adâncit mai târziu până la 18m. Cum fusese săpat în piatră poroasă, nu a fost umplut niciodată cu apă şi de asta s-au construit în pereţii lui diverse dependinţe.
Vizavi de uşa pe care ieşiserăm se deschideau altele. Prima, de asemeni scundă şi îngustă din aceleaşi motive de apărare, ducea spre crescătoria de viermi de mătase, apoi, printr-un culoar în trepte, la sala de mese şi la bucătărie. Aceasta din urmă avea şi un fel de debara plină de diverse oale şi tigăi, precum şi o "cameră caldă", săpată în spatele şi deasupra cuptorului de pâine, unde pare-se că se puneau aluaturile la crescut. Am remarcat că
toate camerele aflate în peretele opus castelului erau mult mai largi şi mai luminoase decât cele aflate dedesubtul lui (poze). Am continuat vizita cu sălile unde se făcea şi se păstra vinul şi am încheiat cu "catedralele de imagini" - foste camere de stocare, imense, pe ai căror pereţi neregulaţi erau proiectate imagini ale castelului, ale împrejurimilor şi ale diverselor munci agricole aşa cum fuseseră ele surprinse în picturile şi stampele secolelor trecute. Într-un întuneric aproape complet, înconjuraţi de culori şi de muzică, am fost plăcut impresionaţi.Când am ieşit din subteran, era deja trecut de ora patru. Am dezbătut timp de câteva minute chestiunea următoarei destinaţii, dat fiind că trebuia să luăm în calcul şi faptul că ne aşteptau câteva ore de drum ca să ne întoarcem acasă. Am ales Chinon, un castel pe jumătate în ruine şi cunoscut mai ales datorită Ioanei d'Arc, care nu însemna decât un ocol de câţiva kilometri.
Din păcate, când am ajuns acolo, mai rămânea doar o jumătate de oră din programul de vizită. Am ţinut totuşi să intrăm, măcar pentru poze, şi am propus să plătesc eu biletele ca să nu-l mai aud bombănind că "bani aruncaţi ca să fugim de la o cameră la alta fără să avem timp să vedem ceva ca lumea". Pentru un motiv necunoscut însă, cardul meu sau aparatul lor nu funcţiona cum trebuie şi,
după zece minute de încercări, am lăsat-o baltă şi am pornit spre casă.La prima taxa de autostradă pe care am avut-o de plătit, ne-am decis că e o idee mai bună să continuăm pe un drum naţional. Am reprogramat deci GPSul să evite autostrăzile, dar în loc să ne ducă spre un drum cum ne trebuia nouă, ne-a trimis pe un judeţean plin de gropi. L-am butonat din nou; urmarea, a ţinut să se răzbune că suntem aşa mofturoşi şi ne-a băgat prin sate şi păduri, pe nişte poteci înguste şi pline de hârtoape, adesea neasfaltate. Cine zicea că doar în România mai există aşa ceva, iaca ţeapă. Am tras şi o sperietură de toată frumuseţea când, la ieşirea dintr-o pădure, era să călcăm un ditamai fazanul. Am regăsit până la urmă drumul naţional în direcţia Parisului şi am ajuns în sfârşit acasă, cu o întârziere de peste două ore.
Şi uite-aşa s-a terminat excursia noastră la castele. Culmea, mi-a luat mai mult timp s-o povestesc decât s-o fac, dar nu vă supăraţi, nu?
De 1 aprilie, laptopul meu a vrut să-mi arate că şi el are simţul umorului, ca reacţie, cred, la postul ăsta. Recunosc, îl are. Un umor macabru, aş zice, fin'că a murit. De 1 aprilie. Din senin.
A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.
A început prin a afişa cu încăpăţânare, la pornire, că a disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Bineînţeles, dacă atingeam tastele magice, se restarta şi ghici ce făcea pe urmă. Exact. A disk read error has occurred, press ctrl+alt+del. Ioi, ce ai maică? Ce nu-ţi mere cum trebuie? Cu o zi înainte nu-mi făcuse nici o problemă, decât că seara, după ce închisesem Firefoxul şi messul, am dat să-l închid normal din start şi s-a blocat complet în momentul în care voiam să dau clic pe turn off. Dar complet, îngheţat, ţeapăn, nu reacţiona nici la formula magică ctrl+alt+del, nimic. După 5 minute de aşteptare, n-am mai stat după el şi l-am închis frumos din boton. În rest, nu-mi dăduse nici un semn.
Ca o fată cuminte, fiind o problemă de hardware şi fin'că eu mă pricep numai la partea de soft, am luat manualul laptopului şi am căutat ajutor. Mi-a zis să intru în BIOS, să bifez aia şi aia, să fac nuşce şi că avea să lanseze programul de recovery. L-am crezut pe cuvânt, am făcut cum mi-a zis, a început cică să recupereze şi ta-daaa! mi-a afişat... o altă eroare?!
(da, eu îs aia care se reflectă în monitor)Aoleu, mi-am zis, e groasă, mai ales că nu-mi spusese nimeni să mai fac un back-up, o chestie, o treabă de-asta din când în când. Am reacţionat deci în mod logic, adică m-am crizat şi l-am chemat pe domnul consort în ajutor. Momentul a fost însă prost ales căci urma să plece la serviciu într-o oră (era de după-masă) şi voia să profite ca să urce ultimul nivel înainte să se închidă versiunea beta a jocului. Degeaba i-am zis ce se întâmplă, m-am enervat, am plâns (ca să nu-i dau cu laptopul în cap), cred că puteam şi să mă tăvălesc pe jos cu spume la gură, că tot n-ar fi avut efect. Foarte calm, mi-a replicat că "o să mă uit la el când mă întorc de la serviciu, n-ai decât să stai la calculatorul meu cât sunt eu plecat".
Am insistat totuşi şi, după ce şi-a terminat nivelul, a venit să-l bibilească şi el, explicându-mi pe un ton doct că "trebuie să intri în BIOS, să bifezi aia şi aia, etc". I-am replicat sec că deja făcusem toate astea. Mi-a râs în nas de genul "las' că ştiu eu cum vă descurcaţi voi femeile cu calculatoarele", a continuat să facă aceleaşi lucruri ca şi mine şi, ce uimire, a ajuns la acelaşi rezultat. Mie mi-era clar, tot ce aveam pe partiţia C:/ era pierdut, în cel mai bun caz. Deci adio saveurilor de la Sims, arhivei de mess şi tuturor programelor, offf.
După ce m-am plâns toată ziua tuturor, a venit în sfârşit şi ora salvării bietului laptop. Diverşi prieteni IT-işti ne sfătuiau în direct pe mess, eu transmiteam indicaţiile consortului, el le urma parţial şi pe urmă se apuca "să vadă ce se întâmplă dacă încearcă să ... nuşce". Bineînţeles, asta sabota continuu sfaturile amicilor binevoitori şi scurta viaţă laptopului, fin'ca atâta l-a frecat încercând să reinstaleze întâi Vista, pe urmă XP, pe urmă să-mi copie fişierele importante prin BIOS (că după atâta "ajutor" din partea lui, se buşise şi partiţia D:/, aia cu pozele mele), pe urmă să reinstaleze, pe urmă să formateze, pe urmă să nu ştiu ce-i mai facă, încât, dacă mai aveam vreun dubiu, când a terminat Dani cu el am fost sigură că hard diskul era mort şi irecuperabil. Mulţumesc, dragă.
Iaca de ce n-am mai dat nici un semn zilele astea. Azi mergem să cumpărăm hard nou şi pe urmă o să-mi petrec ziua reinstaland-o pe doamna Vista. Deci fugiţi.
A doua zi, m-am trezit proaspată ca o floricică sub roua dimineţii (ce bine le potrivesc, ptiu! să nu mă deochi) când ne-a bătut soarele-n geam, adică pe la 7. Un record pentru mine, vă daţi seama. Am început ziua cu bucurie, fiindcă era aşa de frumos afară şi aşa senin şi călduţ de-mi venea să chiui. După un mic dejun copios, am coborât să ne plimbăm pe malurile Loarei, pe sub copacii proaspăt înmuguriţi, şi după ce m-am săturat de soare şi de miros de verdeaţă proaspătă, am pornit iar la drum.
Ţin să spun că Saumur a trecut pe primul loc în lista oraşelor mele preferate, e încă şi mai frumos
decât Blois (poate şi din cauză că era cerul senin) şi are un castel mai pe placul meu, adică fortificat şi construit din piatră gălbuie, care arată grozav în contrast cu cerul albastru închis; casele sunt albe cu acoperişuri negre şi roşii, străzile pavate coboară dinspre castel în oraş în trepte. Din păcate, se lucra la renovarea zidurilor, iar puţinul care se putea vizita era accesibil abia începând din aprilie. Am hoinărit în schimb pe străzile oraşului, ne-am făcut plinul de pliante la oficiul de turism si am oftat că nu mai aveam timp să vizităm toate minunăţiile din împrejurimi - locuinţe troglodite, muzee, ateliere de olărit, peşteri, castele, zoo...
E hotărât, o să ne întoarcem aici cândva mai spre vară, când toate frumuseţile oraşului o să fie disponibile: plimbări ghidate, călare sau în caleşti; croaziere pe Loara, în corăbioare cu pânze, de-a lungul satelor pitoreşti şi a bancurilor de nisip ce adăpostesc nenumărate soiuri de păsări; bazarul de antichităţi, de la cărţi până la mobile, din fiecare a doua duminică a lunii; concertele de orgă din luna mai; sărbătoarea naturii ce are loc în Brain-sur-Allonnes, site medieval; festivalurile şi concursurile de călărie a celebrei şcoli militare de echitaţie a Saumurului, "le Cadre Noir"; galeria neguţătorilor din secolul XIX; parcul "Piatră şi Lumină", cu miniaturi ale celor mai frumoase monumente ale zonei Loarei; cea mai mare carieră de sarcofage din Europa, din secolul al V-lea, în care primii troglodiţi şi-au săpat locuinţe, ferme, capele, cuptoare şi toate cele necesare pentru a supravieţui atacurilor vikingilor, plus alte 20 de situri subterane, printre care şi un sat de artizanat, restaurante, muzee, culturi de ciuperci, La Rose Bleue ce reuneşte ateliere de olărie şi expoziţii de artă; "Mina albastră" de ardezie şi atâtea altele.
Mai multe poze, ca de obicei, pe blogul foto.
decât Blois (poate şi din cauză că era cerul senin) şi are un castel mai pe placul meu, adică fortificat şi construit din piatră gălbuie, care arată grozav în contrast cu cerul albastru închis; casele sunt albe cu acoperişuri negre şi roşii, străzile pavate coboară dinspre castel în oraş în trepte. Din păcate, se lucra la renovarea zidurilor, iar puţinul care se putea vizita era accesibil abia începând din aprilie. Am hoinărit în schimb pe străzile oraşului, ne-am făcut plinul de pliante la oficiul de turism si am oftat că nu mai aveam timp să vizităm toate minunăţiile din împrejurimi - locuinţe troglodite, muzee, ateliere de olărit, peşteri, castele, zoo...E hotărât, o să ne întoarcem aici cândva mai spre vară, când toate frumuseţile oraşului o să fie disponibile: plimbări ghidate, călare sau în caleşti; croaziere pe Loara, în corăbioare cu pânze, de-a lungul satelor pitoreşti şi a bancurilor de nisip ce adăpostesc nenumărate soiuri de păsări; bazarul de antichităţi, de la cărţi până la mobile, din fiecare a doua duminică a lunii; concertele de orgă din luna mai; sărbătoarea naturii ce are loc în Brain-sur-Allonnes, site medieval; festivalurile şi concursurile de călărie a celebrei şcoli militare de echitaţie a Saumurului, "le Cadre Noir"; galeria neguţătorilor din secolul XIX; parcul "Piatră şi Lumină", cu miniaturi ale celor mai frumoase monumente ale zonei Loarei; cea mai mare carieră de sarcofage din Europa, din secolul al V-lea, în care primii troglodiţi şi-au săpat locuinţe, ferme, capele, cuptoare şi toate cele necesare pentru a supravieţui atacurilor vikingilor, plus alte 20 de situri subterane, printre care şi un sat de artizanat, restaurante, muzee, culturi de ciuperci, La Rose Bleue ce reuneşte ateliere de olărie şi expoziţii de artă; "Mina albastră" de ardezie şi atâtea altele.
Mai multe poze, ca de obicei, pe blogul foto.
(Va urma)
Iubiţii ochi de miere brună, cu stropi verzi şi aurii.
Zâmbetul unei fete cu umbrelă albastră.
Creanga înflorită care iese în stradă, pe deasupra gardului.
Peticul de cer albastru pe care-l văd când stau în faţa calculatorului.
Cana de cafea vieneză, tare şi fierbinte.
Taclalele îndelungi în faţa ferestrei deschise ca să intre aerul de primăvară.
Primele flori de cireş văzute împreună.
Rachael Yamagata şi al ei "Be be your love".
Sărutul într-o gară şi toate cele care au urmat.
Gelul de duş cu miros de boabe proaspăt râşnite.
Parfumul ameţitor care încă îmi înmoaie genunchii şi-mi dă fluturaşi.
Jocul degetelor care ni se împletesc şi se despletesc.
Modul în care îmi spune "Te iubesc", închizând ochii, între două sărutări.
Zâmbetul unei fete cu umbrelă albastră.
Creanga înflorită care iese în stradă, pe deasupra gardului.
Peticul de cer albastru pe care-l văd când stau în faţa calculatorului.
Cana de cafea vieneză, tare şi fierbinte.
Taclalele îndelungi în faţa ferestrei deschise ca să intre aerul de primăvară.
Primele flori de cireş văzute împreună.
Rachael Yamagata şi al ei "Be be your love".
Sărutul într-o gară şi toate cele care au urmat.
Gelul de duş cu miros de boabe proaspăt râşnite.
Parfumul ameţitor care încă îmi înmoaie genunchii şi-mi dă fluturaşi.
Jocul degetelor care ni se împletesc şi se despletesc.
Modul în care îmi spune "Te iubesc", închizând ochii, între două sărutări.
După ce mi-am pus toată ziua întrebarea "cât de incredibil de plictisitoare sunt ultimele două posturi, de nu comentează nimeni?", mi-a zis cineva că de fapt formularul de comentariu nu funcţiona. L-am bibilit, l-am gâdilat, acuma merge.
.jpg)
Următorul punct pe listă era Blois, "oraşul de piatră albă şi ardezie", unde s-a născut Ludovic al XII-lea, care a construit aici unul din primele castele renascentiste ale Franţei. Atât de frumos, încât şi regii Francisc I, Henri al II-lea şi Carol al IX-lea aveau să locuiască aici. De cum am ajuns,
norocul ne-a zâmbit: în timp ce scoteam aparatul ca să fotografiez o frumoasă biserică din faţa palatului, a ieşit soarele (şi a început lumea să mă sune să-mi ureze la mulţi ani şi alte cele, dar asta-i mai puţin important). Ne-am plimbat îndelung pe străzile înguste ale oraşului ce-şi păstrează fermecătorul aer medieval, înainte să ne îndreptăm spre castelul care domină Bloisul de la înălţimea colinei pe care a fost construit.
Era şi timpul să intrăm la adăpost, fiindcă cerul se acoperise şi începuse să picure. Deşi plănuiam să vizităm numai exteriorul şi apoi să o luăm înspre Saumur, ne-am răzgândit repejor, mai ales că faţada palatului şi ce se putea vedea din curtea interioară promitea mult. Am plătit cei 8 € ceruţi, am refuzat politicos vizita cu ghid (că-mi place să mă uit în linişte şi mai ales să nu se bage turiştii peste pozele mele) şi am intrat.
Castelul e format, de fapt, din patru castele de stiluri diferite, reunite în jurul unei curţii interioare: aripa medievală, construită în secolul al XIII-lea în stil gotic şi din care se mai păstrează doar sala seniorală; aripa Ludovic al III-lea, construită din cărămidă roşie şi piatră, în stil flamboaiant, care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase în apartamentele regale; aripa Francisc I, renascentistă, a cărei scară exterioară e faimoasă; şi în cele din urmă, aripa Gaston d'Orléans, neterminată, de o frumuseţe clasică franţuzească.
Cum, în tinereţile mele, eram pasionată de perioada asta a istoriei Franţei - am recitit "Tinereţile regelui Henri" până am lăsat-o fără coperţi, am învăţat arborele genealogic al regilor şi am împuiat capul prietenelor mele cu poveşti despre Margareta de Valois şi afurisita de maică-sa, Caterina de Medici - m-am plimbat cu încântare nemărginită prin palat, am mângâiat cu vârfurile degetelor înfloriturile de marmură ale scării, am ratat, de emoţie, nenumărate poze şi m-am lăsat cu greu târâtă afară.
Prezenţa regală şi-a lăsat amprenta asupra castelului: pe de o
parte sălile aurite, cu pereţii împodobiţi somptuos cu modele în culori bogate; pe de altă parte, amintiri funebre: ducele de Guise, capul catolicilor, a fost asasinat aici în decembrie 1588 pentru că reprezenta o ameninţare pentru rege, urmat a doua zi de fratele său, cardinalul de Lorena. La rândul ei, nu mult mai târziu, a murit de boală şi Caterina de Medici, în apartamentele ei aflate nu departe de cele ale fiului său Carol al IX-lea, la picioarele căruia se zice că s-a târât Henri de Guise ca să-şi dea sfârşitul .
norocul ne-a zâmbit: în timp ce scoteam aparatul ca să fotografiez o frumoasă biserică din faţa palatului, a ieşit soarele (şi a început lumea să mă sune să-mi ureze la mulţi ani şi alte cele, dar asta-i mai puţin important). Ne-am plimbat îndelung pe străzile înguste ale oraşului ce-şi păstrează fermecătorul aer medieval, înainte să ne îndreptăm spre castelul care domină Bloisul de la înălţimea colinei pe care a fost construit.Era şi timpul să intrăm la adăpost, fiindcă cerul se acoperise şi începuse să picure. Deşi plănuiam să vizităm numai exteriorul şi apoi să o luăm înspre Saumur, ne-am răzgândit repejor, mai ales că faţada palatului şi ce se putea vedea din curtea interioară promitea mult. Am plătit cei 8 € ceruţi, am refuzat politicos vizita cu ghid (că-mi place să mă uit în linişte şi mai ales să nu se bage turiştii peste pozele mele) şi am intrat.
Castelul e format, de fapt, din patru castele de stiluri diferite, reunite în jurul unei curţii interioare: aripa medievală, construită în secolul al XIII-lea în stil gotic şi din care se mai păstrează doar sala seniorală; aripa Ludovic al III-lea, construită din cărămidă roşie şi piatră, în stil flamboaiant, care adăposteşte Muzeul de Arte Frumoase în apartamentele regale; aripa Francisc I, renascentistă, a cărei scară exterioară e faimoasă; şi în cele din urmă, aripa Gaston d'Orléans, neterminată, de o frumuseţe clasică franţuzească.Cum, în tinereţile mele, eram pasionată de perioada asta a istoriei Franţei - am recitit "Tinereţile regelui Henri" până am lăsat-o fără coperţi, am învăţat arborele genealogic al regilor şi am împuiat capul prietenelor mele cu poveşti despre Margareta de Valois şi afurisita de maică-sa, Caterina de Medici - m-am plimbat cu încântare nemărginită prin palat, am mângâiat cu vârfurile degetelor înfloriturile de marmură ale scării, am ratat, de emoţie, nenumărate poze şi m-am lăsat cu greu târâtă afară.
Prezenţa regală şi-a lăsat amprenta asupra castelului: pe de o
parte sălile aurite, cu pereţii împodobiţi somptuos cu modele în culori bogate; pe de altă parte, amintiri funebre: ducele de Guise, capul catolicilor, a fost asasinat aici în decembrie 1588 pentru că reprezenta o ameninţare pentru rege, urmat a doua zi de fratele său, cardinalul de Lorena. La rândul ei, nu mult mai târziu, a murit de boală şi Caterina de Medici, în apartamentele ei aflate nu departe de cele ale fiului său Carol al IX-lea, la picioarele căruia se zice că s-a târât Henri de Guise ca să-şi dea sfârşitul . Cum ziua era pe sfârşite când am ieşit din castel, ne-am urcat în maşină ca să parcurgem ultima etapă a zilei, drumul până la hotelul unde aveam să tragem peste noapte. În descrierea lui spunea că e "amenajat într-un vechi conac burghez din secolul al XVIII-lea", vă închipuiţi deci încântarea mea. Îmi imaginam interiorul învechit, cu mobile "de pe vremuri", un loc care să mă facă să uit că ne aflăm în secolul XXI. Ţi-ai găsit. În loc să-i exploateze potenţialul în direcţia asta, mai ales că se află într-un sătuc cu case de piatră, pe malul Loarei, proprietarii s-o fi gândit că-i mai interesant să-l amenajeze în stil ultramodern. Ca să nu mai spun că din interiorul original al conacului nu mai rămăsese nimic, că mă îndoiesc că holurile lungi şi înguste, cu un maximum de camere de o parte şi de alta (44 în total), existau în planurile conacului prin 1700. Dezamăgire, deci, deşi nu le pot reproşa nimic din punct de vedere al confortului oferit.
Când s-a lăsat seara, am pornit pe jos în căutarea unui loc unde să mâncăm. Surpriză (oare?...), toate restaurantele anunţate de hartă erau închise ori de negăsit. O mai mare surpriză însă a fost liniştea mormântală şi pustiul ce stăpâneau în sat. Ai fi zis că eram într-un sătuc medieval ai cărui locuitori se baricadează în case, cu obloanele închise, de la căderea întunericului, şi nu mai îndrăznesc nici să mişte, de frica vampirilor sau a altor lighioane nocturne. N-am avut deci pe cine să întrebăm unde ne-am putea ospăta, aşa că ne-am întors la hotel după maşină şi am pornit la nimereală înspre Saumur, poate-poate om găsi ceva.
După vreo jumate de oră de rătăcit prin cele pustietăţuri şi câteva opriri la diverse restaurante cu preţuri incredibile (70 € meniul de persoană, hai mai dă-o-n pisici), am dat peste unul sub al cărui nume banal - "Cele 4 anotimpuri" - se afişa un meniu cu feluri de mâncare la ale căror nume îţi lăsa gura apă (rondelele de iepure cu prune şi sos de zarzăre au fost un vis) şi cu preţuri numai bune. Spun cu mâna pe inimă că n-am mâncat niciodată ceva atât de bun, de bine gătit şi de surprinzător în combinaţia ingredientelor. Cu burta plină şi pe deplin mulţumiţi, ne-am întors acasă şi am dormit ca nişte prunci până la răsăritul soarelui.
(Va urma)
Am plecat de acasă devreme, că Dani voia să evite ambuteiajele de pe autostrada de periferie. Cum eu m-am învăţat că trezitul de dimineaţă înseamnă pe undeva înspre ora 11, am adormit în maşină de cum s-a încălzit un pic (ghinion, ziua începea cu frig ca-n decembrie). În apărarea mea, ţin să spun că era înnorat, plus o ceaţă de nu vedeai decât până-n marginea autostrăzii (bine, şi în faţă, dar oricum în direcţia aia erau numai maşini, deci nimic interesant de văzut), oricine ar fi adormit de la atâta monotonie. Acum că mă gândesc, mă bucur că n-a adormit şi Dani, nu ştiu cum a reuşit, că eu n-aş fi putut. Închid paranteza, dac-am deschis vreuna, şi termin cu umblatul prin bălării.
Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).
Undeva cu puţin înainte de amiază, am ajuns la primul punct de pe listă: Talcy. În cartea de la bibliotecă (fin'că mă documentez înainte să plec undeva, ca un om mare! şi-n plus, avea şi poze), părea exact genul de castel care-mi place mie: medieval, cu zidurile înnegrite sau decolorate de timp şi ploi, cu muşchi iţindu-se dintre pietrele pavajului şi cu iederă căţărându-se pe vechea fântână din mijlocul curţii. Drept să zic, a fost dragoste la prima vedere, l-am înnebunit pe Dani cu argumente de genul "dar mă doare-n cot de Chambord, nu mă interesează că are mobile date cu aur, ce treabă am eu cu grădinile lui geometrice tunse la milimetru, vreau la Talcyyyyy!" Ca să mă pedepsească destinul pentru că am fost pisăloagă, probabil, am ajuns acolo cu jumătate de ora înainte de pauza de prânz. Din partea mea, îmi era de ajuns ca să văd ce era de văzut şi să fac pozele, că nu părea mare; însă Dani a început să comenteze că nu avem timp, că n-o să vedem nimic, că doar o să fugim dintr-o parte în alta, tralali, tralala. A rămas deci să mergem să mâncăm (ochisem nu departe "Hanul cetăţii", promiţător), să ne plimbăm şi să ne întoarcem la ora deschiderii. Bun. Am fost, ne-am plimbat, după un sfert de oră făcusem turul satului, hanul era închis, afară frig, castelul se închidea. Am făcut poze din exterior şi am plecat (cu gândul că vizităm la întoarcere, că altfel nu m-aş fi înduplecat).
(Va urma)
Azi, bunicul n-a mai putut rezista fără cea pe care o iubise timp de o viaţă. Înainte să moară, bunica a spus că avea să-l ia şi pe el, căci ştia că nu va putea să trăiască fără ea. Orbit de bătrâneţe, rămas singur, bunicul a hotărât să plece la puţin timp după aceea.
Odihniţi-vă în pace, că mult v-aţi iubit.
Dacă o face el, e normal. Dacă o faci tu, eşti obsedată. Să vă explic.
Ieri. Eu: "Iubitule, ce vrei să mănânci?" El: "Ăăăă... băga-mi-aş în el de healer de ce nu mi-a dat buffurile că uite acuma m-a omorât fighterul dracu' să-l ia!!" "...ok, lasă". Jumătate de oră mai târziu: "E gata mâncarea, vii să mănânci?" "Da, acuma vin, stai să trec nivelul". După 10 minute, "da' vii? că se răceşte!" "Vin, ţi-am zis că vin, stai că acuma mă duc să-mi iau rewardul la quest." A venit după vreun sfert de oră, bineînţeles. Seara, iară: "Iubitule, e ora opt, mâncăm?" "Mai acuş, că-s în PvP şi vreau să-mi fac 50 de killuri cât mai sunt şi ceilalţi." "Iubitule, e opt jumate, mâncăm?" "Da, stai să fac 100 de killuri să-mi schimb statsurile." "E nouă jumate, mi-e foame, mâncăm?" "Ţi-am zis că acuma, stai aşa că-mi mai trebuie 37 de killuri şi fac 200 şi vin", etc... Până la urmă mi-am încălzit nişte lapte şi el a rămas cu PvPul.
Azi. Eu: "Ia uite ce frumos e afară, ieşim cu bicicletele?" "Ieşim, numai să trec nivelul." Zece minute mai târziu, în timp ce preveneam lumea pe mess că ies, el de colo: "da' te dezlipeşti odată de yahoo ăla să ieşim cu bicicletele că stai toată ziua călare pe el nu te plictiseşti să vorbeşti atâta de ce nu te-ai măritat cu prietenii tăi dacă-ţi place aşa mult să fii cu ei?!?" Eu: "..."
Zilele astea vă povestesc şi cum a fost în excursie, dacă nu mă ţine ostatecă să-l ajut la grinding.
Ieri. Eu: "Iubitule, ce vrei să mănânci?" El: "Ăăăă... băga-mi-aş în el de healer de ce nu mi-a dat buffurile că uite acuma m-a omorât fighterul dracu' să-l ia!!" "...ok, lasă". Jumătate de oră mai târziu: "E gata mâncarea, vii să mănânci?" "Da, acuma vin, stai să trec nivelul". După 10 minute, "da' vii? că se răceşte!" "Vin, ţi-am zis că vin, stai că acuma mă duc să-mi iau rewardul la quest." A venit după vreun sfert de oră, bineînţeles. Seara, iară: "Iubitule, e ora opt, mâncăm?" "Mai acuş, că-s în PvP şi vreau să-mi fac 50 de killuri cât mai sunt şi ceilalţi." "Iubitule, e opt jumate, mâncăm?" "Da, stai să fac 100 de killuri să-mi schimb statsurile." "E nouă jumate, mi-e foame, mâncăm?" "Ţi-am zis că acuma, stai aşa că-mi mai trebuie 37 de killuri şi fac 200 şi vin", etc... Până la urmă mi-am încălzit nişte lapte şi el a rămas cu PvPul.
Azi. Eu: "Ia uite ce frumos e afară, ieşim cu bicicletele?" "Ieşim, numai să trec nivelul." Zece minute mai târziu, în timp ce preveneam lumea pe mess că ies, el de colo: "da' te dezlipeşti odată de yahoo ăla să ieşim cu bicicletele că stai toată ziua călare pe el nu te plictiseşti să vorbeşti atâta de ce nu te-ai măritat cu prietenii tăi dacă-ţi place aşa mult să fii cu ei?!?" Eu: "..."
Zilele astea vă povestesc şi cum a fost în excursie, dacă nu mă ţine ostatecă să-l ajut la grinding.
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
