Denisa contra Franţei

1. să reincep faculta - M-am gândit că e mai bine să am un loc de muncă şi nişte bani ai mei cu care să mi-o plătesc, să nu mai fiu pe spatele lui Dani. Rămâne pe la anul.

Anul ăsta aş vrea să-mi găsesc de lucru, eventual să încep facultatea aia odată (mă gândesc la litere moderne, la Sorbonne, e ceva ce aş studia de plăcere), să citesc cele o sută de cărţi (ce naiba, în liceu cum puteam?), să mă întorc în ţară cel puţin o dată, să ies mai des din casă şi să descopăr locuri noi, s-o trag pe Gia de mânecă să mă ducă prin anticariate, să pierd "pernuţele" de unde trebuie, să învăţ să folosesc Canonul împrumutat de un amic, să-mi cumpăr unul al meu, să scriu mai des şi mai bine pe blog, să mă văd cu DeMaio şi să scriu un roman sau măcar jumătate. Probabil dacă m-aş mai gândi, aş mai găsi, dar oricum planurile mele cu bătaie lungă sunt făcute degeaba, că totul depinde de lene...

Leapşa merge mai departe la oricine are chef să împărtăşească.

Cândva, iarna însemna zăpadă până la genunchi, fulgi care-mi intrau în ochi, obraji înroşiţi de frig, fericire. Cândva, îmi trăgeam cizmele albe, îmblănite şi ieşeam să înfrunt frigul până la barul în care urma să-mi petrec seara bând cafele cu whisky şi vin fiert, vorbind despre verzi şi uscate, sărind de la una la alta fără să epuizez vreun subiect şi ascultând pe cineva iubind o chitară. Cândva, demult, când eram o copiliţă cu plete brune, iarna însemna vacanţe după soba bunicii, croind haine păpuşilor cu Alina, umplând casa de cârpe şi de aţe ("Ce-i cu parşivenia asta? Parcă-i la Paulina", ne mustra severă bunica, Paulina fiind o vecină vestită în sat pentru lenea şi mizeria ei) şi chinuind iepuraşi şi pisici (mai ţii minte când ai prins bietul iepure de coadă şi-a tras un chirăit de ne-am speriat amândouă?).

Însemna oameni de zăpadă cu oale în chip de pălării şi ştiuleţi drept nas, bordeiul pe care l-am săpat timp de o săptămână într-un morman de zăpadă, cu mistria bunicului şi cu mâinile repede îngheţate, pe care l-a distrus ameţita de vară-mea, urcându-se pe el, de i-a găurit acoperişul cu piciorul (ce căutai tu pe bordei, nici acuma n-am înţeles). Însemna derdeluş pe povârnişul din spatele blocului, cu sania largă şi solidă, pe care o purtam în spate ca pe ghiozdan şi pentru care ne invidiau copiii vecinilor. Însemna patul de zăpadă pe care l-am construit pentru soră-mea şi pe care am culcat-o ca pe o păpuşă, ceea ce s-a soldat cu o ceartă serioasă ("Dacă răcea? Nu vezi că-i udă până la izmene? Ce-a fost în capul tău?" şi zbang o palmă). Însemna ziua mult-aşteptată a mersului la colindat, singura zi din an în care aveam bani - cu care mi-am luat, pe la 9 ani, o orgă verde, lungă de două palme. Însemna, prima zăpadă, care cădea în fiecare an de ziua lui Miriam, soră-mea cea mică, pe 4 noiembrie (sau, după caz, în duminica în care şi-o aniversa). Îmi amintesc o primă ninsoare cândva printr-a IV-a sau a V-a, care îngropase strada şi maşinile, şi imaginea ireală a unui lung şir de oameni înotând în tăcere prin zăpadă la şase dimineaţa, toţi în aceeaşi direcţie, sub lumina roşiatică a felinarelor. Însemna mersul la şcoală pe întuneric, înfofolită până la nas şi atârnată de mâna tatălui meu, uriaş şi impunător. Însemna teama de botez, acel ritual la care toţi băieţii oraşului participau şi pe care ţineau să-l impună tuturor fetelor, de care scăpam fiindcă purtam ochelari şi se temeau să nu mi-i spargă (singurul avantaj pe care-l vedeam în a fi ochelaristă, pe vremea aceea). Însemna picioare îngheţate în patinele albe cu care străbăteam trotuarul din faţa blocului în sus şi-n jos.

Însemna mai ales acea săptămână în care tatăl meu nu a mers la serviciu, dar pleca în fiecare dimineaţă împreună cu nenea Vasi şi nenea Mihai. Săptămâna în care nu înţelegeam de ce mama şi tanti Lili şi tanti Ana se adunau în sufragerie, vorbind în şoaptă şi frângându-şi mâinile, îngrijorate, până când bărbaţii se întorceau acasă. Săptămâna în care eu, copil fără griji, scoteam drapelul pe geam şi strigam, râzând, când treceau elicoptere: "Ceauşescu nu mă vede!" şi "Vrem bomboane de Crăciun, nu conducător nebun!" Însemna serile în care tata ne povestea ce-a făcut şi cum soldaţii i-au rupt partea roşie a steagului ca s-o înlocuiască pe a lor, sfâşiată, şi pe care tata a înlocuit-o cu o panglică roşie a păpuşii mele Lili. Însemna ziua în care s-a întors acasă, s-a repezit la mama şi a început s-o învârtă prin casă, fericit, şi păpuşa pe care am primit-o de Crăciunul acela, găsită cu greu într-un magazin scăpat de vandali.

Însemna crivăţul care îmi îngheţa urechile sub căciulă în iarna în care Dani a venit prima dată la Iaşi, având în bagaj doar cămăşi, cu gândul că iarna românească e ca iarnă pariziană, cu temperaturile cele mai joase în jur de 5°C; drept pentru care primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Dar unde am aterizat, Doamne, în Siberia?"

Mi-e dor de iernile de acasă.

De ce am luat-o prin bălăriile metaforelor şi alegoriilor? Nu pentru că am înnebunit de la prea mult medieval fantasy, ci ca să ajung la imaginea cea mai apropiată de ceea ce numesc eu prietenie: parteneriat şi ajutor reciproc între doi oameni egali, dar în acelaşi timp diferiţi, o relaţie în care nici unul nu e mai presus decât celălalt, dar sunt mai puternici împreună.

Pentru mine, un prieten e cel cu care pot sta de vorbă cu orele, fără să mă plictisesc, fiindcă ne placem unul pe celălalt şi ne respectăm reciproc părerile; e cel pe care pot să-l sun, plângând, la miezul nopţii, fără să se supere sau să mă amâne; e cel care, când sunt la pământ, mi-ar arată cerul; e cel care ţine la mine aşa cum sunt, fără să-mi impună ceva, fără să-şi bată joc de convingerile mele, dar care nu ezită să mă certe când calc pe-alături, spre binele meu; e cel la care pot apela când mi se întâmplă ceva neaşteptat; cel care îşi împarte ultimul sandviş cu mine; cel care ar îngheţa alături de mine într-o zi de iarnă, încercând să mă ajute să-mi repar maşina; cel care mi-ar susţine entuziasmul în faţa vreunei idei noi; cel care mi-ar da curaj să merg mai departe, când eu nu mai văd capătul drumului; cel care n-ar încerca să mă facă să râd când îmi vine să plâng, ci m-ar strânge în braţe, spunându-mi "Plângi, eliberează-te, o să-ţi facă bine"; cel care m-ar suna pe nepusă-masă, numai ca să vadă ce mai fac, şi care ar fi îngrijorat pentru mine când nu mai dau semne de viaţă.

Eu sunt gata să fac toate astea. Tu?

Concluzia tratatului: Vulpe sălbăticită, caut îmblânzitori fără lesă.

Hotărăşte-te dacă mă vrei ca prieten sau ca aducător de foloase; fiindcă dacă te dai drept prietenul meu şi încerci să faci tu profit în paguba mea, a doua oară n-o să mă mai vezi la faţă. Aveam odată mare nevoie de bani, nu mai aveam nici măcar ceva de mâncare. M-am dus la o prietenă care mă putea ajuta şi am rugat-o să mă împrumute pentru câteva zile. A acceptat, cu condiţia să-mi dea în euro şi să-i plătesc înapoi tot în euro. În condiţiile în care, în perioada aceea, euroul era în creştere nebună, cine ar fi câştigat şi cine ar fi pierdut? I-am mulţumit deci, i-am spus că mă mai gândesc şi am apelat la cineva cu mai mult bun-simţ. Fetei respective nu i-am mai cerut niciodată cel mai mic serviciu.

Cum rămâne cu prietenia dezinteresată? Dar cu "prietenul la nevoie se cunoaşte"? Eu, când văd un om la pământ, îl ajut să se ridice, fără condiţii; ce să mai spun de un om care mi-e drag? Am împrumutat şi eu bani, indiferent că ştiam că omul putea să mi-i dea înapoi sau nu, pentru că, de modă veche fiind, prietenia nu are preţ pentru mine. Bani se mai fac, dar prietenii, din păcate, sunt mult mai greu de găsit. Mulţi oameni ar trebui să se gândească mai mult la asta.

Să mă explic:

Sunt o persoană de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că am propriile mele păreri, principii şi convingeri. Asta mai înseamnă şi că nu ai dreptul să mi le bagi pe gât pe ale tale şi să mă părăseşti când vezi că nu-ţi merge. Nimic nu mă obligă să fiu de acord cu tine. Prietenii nu sunt sclavi. Din acelaşi motiv, aşteaptă-te să-ţi spun ceea ce cred, nu ceea ce vrei să auzi şi încearcă să digeri faptul că nu-s pupincurista, ci sinceră. Acceptă că sunt diferită de ţine, gândesc diferit şi nu mă judeca şi insulta pentru faptul că nu sunt clona ta, că n-am primit aceeaşi educaţie sau că nu am aceeaşi religie cu tine. Soluţiile de genul "aşa zic eu şi am încheiat discuţia/ mă ridic şi plec/ ies de pe mess/ îmi astup urechile" nu au ce căuta. Dacă ai o problemă cu mine şi zici că-mi eşti prieten, înfruntă situaţia şi hai să căutăm o rezolvare.

"Prietenii mei sunt şi prietenii prietenilor mei" nu funcţionează în viaţa reală. Cum zice o vorbă înţeleaptă: familia nu ţi-o poţi alege, dar prietenii da. Aşa că, dacă ţii morţiş să avem prieteni comuni, lasă-mă pe mine să-i aleg pe cei care mi-s simpatici, nu mi-i impune tu, că o să ajungem obligatoriu la conflicte. Dacă am dreptate, nu o să mă înclin niciodată în faţa cuiva ca să-ţi fac ţie pe plac, oricât de mult aş ţine la tine. "Aşa e el" nu e, sub nici un motiv, superior lui "aşa sunt eu".

Dacă eşti în depresie, dacă te-a înşelat iubitul sau iubita, dacă ţi-a murit hamsterul, dacă ai două dulapuri de reasamblat şi o maşină de spălat de urcat pe scări sau pur şi simplu nevoie de o prezenţă prietenoasă, poţi să mă chemi. Aşteaptă-te totuşi să trebuiască să faci acelaşi lucru pentru mine, că şi eu sunt om şi am nevoie de susţinere. Prietenia se construieşte din amândouă părţile, să ştii.

Mirosul de boabe proaspăt prăjite şi râşnite. Mirosul fiecărei cafele băute. Mirosul de levănţică al adolescenţei. Mirosul de fum de stejar, de aer proaspăt şi de turte coapte al casei bunicilor. Mirosul de pix al nopţilor târzii şi fecunde. Mirosul de hârtie galbenă, de uitare şi de cerneală veche al bibliotecii liceului. Mirosul de nedescris de "acasă". Mirosul de tămâie şi de linişte al mănăstirii. Mirosul de răşină, portocale şi zăpadă al Crăciunului din ţară. Mirosul de tipar şi de foi lucioase al Cosmopolitanului. Mirosul mamei, mirosul orăşelului natal, mirosul Iasiului. Mirosul răcoros, de zambile, al serilor de primăvară, mirosul de praf ud al ploilor, mirosul de pământ reavăn al pădurilor, mirosul atât de ameţitor al mării. Mirosul primului iubit, al următorului iubit, al fiecărui iubit. Mirosuri care-mi sucesc minţile şi mirosuri care mă întorc din drum. Mirosul fiecărui câine în a cărui blană mi-am îngropat faţă, a hârjoană. Mirosul buclelor de plastic ale lui Cireşel. Mirosul nedefinit şi îngheţat care-mi face nările să freamăte şi pe mine să zâmbesc: "A venit iarna." Mirosul de pâine caldă, cu coajă aurie şi crocantă şi cel de ulei încins, promiţător de gogoşi. Mirosul îmbietor de scorţişoară şi vanilie al budincilor de acasă, mirosul de cartofi copţi al serilor cu poveşti nesfârşite. Mirosul sărat, uşor înţepător, al palmelor umede după primul sărut. Mirosul de ţigări şi cafele al Luxorului, în serile în care se cânta la chitară. Mirosul călduţ al patului în care mă culcuşesc.

Atâtea locuri, atâţia oameni, atâtea mirosuri pe care le iubesc, că n-aş termina niciodată să le înşir.