Acum 9 ani
Postări
"Aş vrea ca toţi cei din blogroll (şi nu numai) să răspundă. E faină. Mai ales cei pe care i-am descoperit recent. " a zis Cinabru, şi n-am putut să-l refuz, fiindcă e genul de om care tare aş vrea să aibă o părere bună despre mine. Şi-n plus, e vorba despre cărţi.
1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Of, leapşa începe în forţă cu o întrebare dificilă. Mi-e greu să compar cărţile mele preferate între ele, nu poţi să spui că Zola e mai bun decât Cărtărescu sau că Saint-Exupéry e mai presus de Tolkien şi amândoi mai jos de Murakami. Sunt obligată să acord deci un multiplu premiu întâi cu coroniţă. În nici o ordine anume, fiindcă prima carte din listă nu-i mai bună decât a patra, doar mi-a venit mai repede în minte:
- Orbitor, Mircea Cartarescu
- Exuvii, Simona Popescu
- Germinal, Emile Zola
- Mizerabilii, Victor Hugo
- Pamant al oamenilor, Antoine de Saint-Exupéry
- Cronica pasarii-arc, Haruki Murakami
- Sarpele, Maitreyi, Nunta in cer, Eliade
- Pacientul englez, Michael Ondaatje
- Lolita, Nabokov
2. Ai făcut cadou cărţi?
Rar, pentru că adesea nu ştiam dacă şi ce anume citeşte persoana respectivă. Am riscat cu cei mai inteligenţi dintre prietenii mei, care, chiar dacă n-aş fi nimerit exact genul de carte pe gustul lor, ar fi fost suficient de deschişi la nou ca să încerce şi altceva.
3. Care este viitorul literaturii?
Nu ştiu, sper doar să se oprească acest nivelement par le bas, cum s-ar zice pe limba lui Zola, şi să reapară acea elită de oameni citiţi şi inteligenţi care să servească de model. Altfel, tare mă tem că literatura o să dispară încetul cu încetul.
4. În ce limbi ai citit cărţi?
În română, engleză şi franceză.
5. Ce cărţi "celebre" nu ţi-au plăcut?
"Un veac de singurătate" şi "Povestea târfelor mele triste", alături de majoritatea romanelor lui Balzac.
6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Dat fiind că în liceu ne-am axat pe literatura română, iar după aceea n-am avut un îndrumător bun care să mă ajute să descopăr cum trebuie literatura universală, mă tem că nu pot răspunde în cunoştinţă de cauză.
7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Foarte rar, pentru că cititul îmi taie orice legătură cu lumea reală, nu mai aud, nu mai văd, nu mă mai gândesc la nimic altceva. Nu mă pot întrerupe ca să iau notiţe.
8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
E greu de făcut un calcul. În generală nu-mi amintesc chiar deloc ce am citit, în afară de Jules Verne, ţin minte doar că mă duceam cam de două ori pe săptămână la bibliotecă. În liceu, în medie, umpleam cam zece fişe a 27 de cărţi pe an, dar trebuie luat în considerare faptul că am luat aceleaşi cărţi de mai multe ori (de exemplu cele necesare pentru ore sau cele care îmi plăcuseră), la care se adaugă şi cărţile de critică. În facultate, am început să citesc mai rar, fiindcă nu mai aveam acces la bibliotecă şi duceam o viaţă agitată, mai ales când am început şi să lucrez. Nu cred că am trecut de 50 de cărţi în doi ani jumătate. De când sunt în Franţa, mi-am propus în fiecare an să citesc cel puţin o sută de cărţi. Din păcate, depresiile, apoi internetul nelimitat (la care se adaugă şi propriul laptop, deci nu mai trebuie să fac pauze că să-l folosească şi consortul) şi lenea m-au împiedicat să-mi ating scopul. Sper să-mi revin în forţă anul ăsta. De altfel, există şi o listă a cărţilor citite, în continuă updatare, în coloana din dreapta.
9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
"Unde eşti?" a lui Marc Lévy, majoritatea cărţilor lui Coelho, "Isabel şi apele diavolului" a lui Eliade (oricât de mult l-aş iubi, n-am putut sub nici o formă să termin romanul ăsta. M-am forţat de două ori) şi altele care au fost atât de plictisitoare, că nici nu-mi mai amintesc de ele. Dovada supremă.
10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Atât de mult, încât am două variante de răspuns: să scriu un post nesfârşit sau să apelez la clişeul "nu aş putea trăi fără ele".
11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Cred că "Memoriile unei gheişe" a lui Arthur Golden şi asta doar din cauză că împrumut cărţi mai degrabă decât să le cumpăr.
12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
Nu-mi amintesc nici unul care să mă fi marcat în mod deosebit, poate cel al "Parfumului" lui Patrick Suskind sau cel al "Pe bune/ pe invers" al lui Adrian Şchiop.
13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Influentă în ce sens?
14. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult?
Aş zice Eliade, Cărtărescu şi Simona Popescu. Probabil după ceva gândire aş reveni (şi) cu alţii.
15. Cât de repede citeşti o carte?
În medie şi dacă nu mă întrerup, 300 de pagini în 2 ore, în format normal. Depinde şi de chef, lene şi interesul pe care mi-l trezeşte cartea, de asemeni de dificultatea ei. Terry Pratchett, care îmi place enorm, trece într-o oră, maxim două, pentru că nu pot să-l las din mână decât ca să mă ţin de burtă de râs. "Pendulul lui Foucault" e captivantă, dar dificilă, trebuie să încetinesc ritmul ca să nu sar peste detalii.
16. Poate literatura să schimbe lumea?
Cu siguranţă, cu condiţia să se întâmple lucrul de care spuneam la întrebarea numărul 3. Altfel, degeaba strigă scriitorii şi degeaba ar avea chiar şi cea mai mare putere de persuasiune, dacă nu-i citeşte nimeni.
Oricine vrea să preia această leapşă, e rugat să o facă fără să se jeneze. Lăsaţi-mi doar link în comentariu, să citesc şi eu.
Si, în loc de concluzie:
Pregătesc o leapşă serioasă primită de la Cinabru, dar cum tot n-am postat nimic de ceva vreme, iacă un antreu micuţ şi lejer, de păcălit foamea. E vorba de o discuţie despre marele fenomen Twilight ză movie, la care am fost din lipsă de alternative (el n-avea chef de Envoyés très spéciaux, eu de noul film al lui Will Smith, rămânea ăsta) şi pe principiul că "nu poţi combate ceva ce nu cunoşti", pentru care l-am citit şi pe Coelho. Aveţi grijă că-i cu spoiler, poate vă stric "surpriza".
Alexandra : ati vazut Twilight ieri, deci?
Esk: da, si ma bucur ca nu platim bilete [n.a. avem abonament nelimitat]
Alexandra : asa asa
Esk: tipul ala avea fata de arlechin de venetia
Esk: ochii conturati, fata data cu faina, buzele rosii
Alexandra : bizar rau, facea niste mutre..
Esk: oricum, lui edward i se vedea faina pe fata, iar pe gat nu era pudrat
Esk: aratau aia a vampiri cum arat eu a girafa
Alexandra : 'al batran arata a vampir, dar d-ala gen Dracula, imaginea clasica
Esk: care?
Alexandra : tac-su
Alexandra : nu-mi vine numele
Esk: pai credeam ca nu-ti placea de tac-su
Alexandra : pai tocmai, nu-mi place, ca parca e scos dintr-un film vechi si prost
Esk: mie mai mult mi-au placut ailalti vampiri, aia 3
Alexandra : nu-mi placea de ea.. ma enerva
Esk: aveau chestia aia jenesaisquoi a vampirilor, gen "stiu ca-s rau si ce-mi place"
Alexandra : a, ailalti trei
Esk: da
Alexandra : da imi placea blonda, cu pistruii ei
Esk: si james era misto
Esk: dar n-am inteles o chestie (printre altele)
Esk: james ala era cica cel mai rau dintre cei trei, da? si-n plus se hranea cu sange uman, iar ailalti "buni" cu sange animal, ceea ce, dupa cum zicea si Edward, inseamna ca James era superputernic si ailalti niste ametiti
Esk: si totusi e imobilizat de 2 dintre ei si rupt in bucati fara probleme
Esk: inteleg ca-i film pentru teenagers si binele tre sa invinga, da' chiar asa?
Alexandra : pai da... ca doar Edward era cel mai tare totusi si ailalti, stii tu, puteri super ultra cool..
Esk: da, dar totusi, el zicea ca nu-i in deplinatatea fortelor din cauza ca bea sange animal
Alexandra : pai normal, daca ar fi baut sange uman il rupea repede repede si nu mai faceau astia nici un film
Alexandra : mai e o chestie.. cand e in camera ei, ea il intreaba daca face de mult asta (sa vina noaptea in camera ei) si el, cica "doar de cateva luni" si ea era acolo de cateva saptamani abia Esk: eee, au explicat ei prost, cine stie cat dureaza treaba in carte si ei dau impresia ca ambii pica in limba in 3 zile jumate
Esk: de asta zic eu ca-i film prost
Esk: ii vezi uitandu-se lung unul la altul timp de juma de film si brusc "vaaai, nu pot trai fara tine"
Esk: what the ...?
Esk: ma lasi?
Alexandra : stii, iubirea adolescentilor
Esk: pe dracu
Alexandra : mie imi place cum joaca ea
Esk: da, ea a fost cea mai ok
Esk: desi n-am inteles de ce era la fel de alba ca vampirii, nu trebuia mai degraba sa scoata in evidenta diferenta dintre ei? ca nu se vedea
Alexandra : era semnul ca e de-a lor
Alexandra : cel putin, dupa cum se prezinta lucrurile, sunt sanse sa devina de-a lor
Esk: mdea
Esk: a, inca o chestie: tipa vrea sa fie ca el, da? si intra pe meniul cinei pentru james
Alexandra : ( ce crunt suna )
Esk: toata lumea se panicheaza, "o ducem in california" (desi james nu parea genul deranjat ca straluceste la soare si ca-l intereseaza ce-ar crede mancarea lui despre asta)
Esk: dar unul nu se gandeste "bai, hai s-o facem vampir si gata, am rezolvat problema in 5 minute si nici ala n-o mai poate manca, everyone is happy"
Esk: sau cand se zbate pe podea pe moarte acolo
Esk: de ce n-o lasat-o sa se transforme?
Alexandra : pai nu, ca nu poate sa ii impuna asta.. trebuie sa aleaga ea, sa stie ea bine daca vrea sau nu
Alexandra : eeeeee e chestie de tras matza de coada
Esk: in afara de cliseul "i'm a monster, aaaaaaaaaaa, nu vreau sa devii ca mine"
Alexandra : tot filmul e un cliseu
Esk: care iar m-a enervat, finca tipul nu-i explica niciodata de ce anume e un monstru
Esk: mda
Esk: eniuei
Esk: nici lui Dani nu i-a placut deloc deloc, desi in mod normal, daca e cu actiune ...
Alexandra : pai scena in care se bateau aia de se rupeau a fost ok.. si scena sarutului dar in rest.. Esk: care sarut, aia in care tipul zboara cat colo si da cu spatele de un colt de perete?
Alexandra : yup
Alexandra : bine, inainte cand ii zicea sa nu se miste si d-astea
Esk: si aia m-a terminat
Esk: cum adica "vreau sa incerc ceva, nu te misca"?
Esk: zici ca e chestie de mare precizie, gen sa-i bage limba in ochi
Alexandra : pai da poate o musca
Esk: a, "sa nu te misti ca poate imi bagi o bucata de gat intre dinti si eu musc din reflex"?
Alexandra : yup
Alexandra : makes sense, nu, nu, nu?
Esk: aha, acum inteleg sensul ascuns al filmului
Alexandra : =))
Cine a zis că fetele cad pe spate la asemenea filme? Sau se pune şi căzutul pe spate de râs?
...mă "alinta" tata răstit când, fragedă fiind, mai făceam câte-o trăsnaie. Şi câte n-am făcut... lovit surioara în cap cu leagănul din spatele blocului, îmbrâncit aceeaşi surioară de pe scrânciobul de la bunica, băgat săpun în gura altei surioare mai mici (caca de bou, cum ar zice americanii: de fapt o ţineam de bot ca să fie obligată să respire pe nas şi deci să miroasă o bucată de săpun, pe care de bunăvoie nu voia nici de-al naibii s-o adulmece), tras iepurii de coadă, pus piedici, băgat scai în pletele de Cosânzeană ale soră-mii, fugărit puii prin ogradă, aruncat una bucată mâţ sub botul lui Lăbuş când susnumitul Lăbuş, ditamai câinele-lup, nu era în lanţ (de şi-a făcut bietul mâţ coada vâlvoi, p-orma a sărit peste gard, de acolo pe soba, pe scurtătură prin ligheanul cu făină şi dup-aia pe alt gard, unde a rămas zbârlit şi scuipând toată seara) şi câte altele. Mă întreb dacă mi-a dat numele ăsta ca la indieni, după întâmplarea cea de pomină cu oaia. Să vă povestesc.
Pe la vreo cinci anişori, în vacanţa de vară, umblam numai în chiloţi şi mă credeam Tarzan. Când luam pauză de umblat cu vreo Cita imaginară (pe vremea aia nu ştiam cum i se scrie numele), mă jucam cu Victoraş, Ştefănel şi Ficuţa de-a samuraii. Ovcors, băieţii erau cei care aveau dreptul la săbii (adică beţe de trestie cu un cerc de hârtie înfipt lângă mâner, să arate a spade), iar eu şi Ficuţa eram cucoanele pe care vajnicii samurai urmau să le salveze. Pe mine nu m-au lăsat niciodată să pun mâna pe spadă, oricât de băieţoasă mă simţeam şi mă pretindeam eu. Că poate nu v-aţi prins, până la vreo şapte ani, idolul meu era Greuceanu şi voiam să mă fac băiat "când o să fiu mare". Dar să revenim la oile noastre.
În grădină la deal, sub părul care aduna toate neamurile de viespi când începeau a-i pica perele coapte, era priponită o oaie care, nu ştiu de ce, nu era trimisă la stână cu celelalte. În fiecare dimineaţă, bunicul o scotea din ţarc şi o ducea la deal, iar în fiecare seară, cineva se ducea s-o aducă înapoi. În ziua cu belea, s-a nimerit ca femeile să facă mâncare, verişorii să fie pe uliţă sau prin sat, iar bunicul să n-aibă chef, aşa că am profitat de ocazie să mă bag în seamă că "Aduc eu oaia!", cu pieptul bombat şi cu impresia că-s la fel de impunătoare ca Tarzan în faţa lui Kerchak. Oamenii mari s-au uitat lung la mine, mama a zis că "lasă, că s-a duce Victoraş mai încolo", dar nu m-am lăsat: "Pot să aduc oaia, ce-i aşa mare scofală, doar sunt mare acum!" Lumea a râs, bunicul mi-a făcut un semn cu mâna să dispar şi să nu mai bâzâi, iar eu am şters-o fericită la deal.
Ajunsă sub copac, mi-am dat seama că misiunea mea eroică avea să fie mai grea decât crezusem. Mai întâi de toate, eu eram desculţă, iar oaia era priponită dincolo de o bucată de pământ prăşit. Apoi, oaia era oleacă mai înaltă decât mine. Al treilea, se uita la mine cu capul plecat, cu privirea bănuitoare şi cu picioarele încordate a fugă. M-am uitat şi eu la ea, la fel de urât, în timp ce chibzuiam cum aş putea face s-o aduc acasă cu bine. De întors din drum oricum nu putea fi vorba, că mă fălisem că pot, şi-ar fi râs toată lumea de mine. Ş-apoi, dacă Tarzan a putut să priponească ditai leoaica, eu nu pot să vin de hac unei oi? Cu mintea mea de copil blond, mi-am zis că "Hai să scot întâi ţăruşul, să am lanţul în mână, şi p-ormă oi vedea eu cum o târâi până în curte". Greşeală... fin'că m-am apropiat cam prea hotărâtă şi oaia a luat-o la fugă în cealaltă direcţie, până a gâtuit-o lanţul şi-a rămas la capătul lui, smucindu-se. Eu mă chinuiam s-o despriponesc, dar nu puteam să scot inelul de fier de pe ţăruş, din cauză că tembela de oaie trăgea prea tare de lanţ. "Potoleşte-te tu, proasto, că vreau să-ţi dau drumul", am apostrofat-o eu. Cre' că era o oaie supărăcioasă rău, pentru că, imediat cum am reuşit să scot inelul, a rupt-o la fugă. Cu mine atârnată de lanţ. Peste arătură.
Vă amintiţi că vă ziceam că mă credeam Tarzan şi prin urmare care era ţinuta mea? Ei, cum de fapt nu eram Tarzan de-adevăratelea şi nici chiloţii mei nu aveau superputeri, bulgării aia uscaţi peste care treceam în viteză aveau acelaşi efect ca şmirghelul pe limbă. Degeaba urlam ca din gură de şarpe, că oaia nu se oprea; s-o fi speriat şi ea săraca de arătarea care o urmărea făcând atâta gălăgie. Totuşi, în ciuda spaimei şi a durerii, în capul meu rămânea clar un gând: să nu dau drumul la lanţ, că fuge nebuna cine ştie unde şi se pierde, că pe deal nu mai era nici un gard. Ce să-i faci, am fost cu picioarele pe pământ de mică. Deşi în momentul ăla mi-aş fi dorit totuşi să mai rup contactul cu respectivul pământ, care pare-se nu prea mă iubea. Zdruncinată şi târâtă peste toţi bolovanii, strângeam deci în pumni lanţul blestemat, când am văzut spre ce se îndrepta oaia cea nebună. Mi s-a răcit spatele şi mi s-a ridicat părul pe ceafă - urma un câmp cu lucernă cosită. Aţi încercat vreodată să mergeţi desculţi sau chiar cu sandale peste cioturile de tulpini proaspăt tăiate? Dacă n-aţi fost în viaţa voastră la ţară (ruşine, orăşenilor) vă zic eu: e ca şi cum ai merge pe cuie. Iar eu urma să fiu târâtă în mare viteză (chiar aşa, ce viteză poate atinge o oaie apucată de streche? De căutat pe gugăl) peste un câmp de cuie. Mă înţelegeţi când vă zic ca am dat naibii oaia şi am lăsat lanţul din mâini; până şi cel mai înăsprit fachir ar fi dat înapoi dac-ar fi fost în locul meu.
M-am ridicat, cu mândria terfelită - ba chiar aş spune, ca să adaptez contextului, făcută praf - şi cu o durere în coaste mai puternică decât orice încercasem până atunci. Şi cum deja încercasem multe, de la căzut din copac călare pe un gard (bărbaţii sunt rugaţi să nu-şi imagineze, nici să nu încerce asta acasă), prins degetele în uşă şi picioarele în roata de la bicicletă, până la diverse muşcături de şopârle, mâţe, câini şi verişoare, copite în fund de la calul lui Gheorghe, pumni, picioare şi tras de codiţe, căzut în ceaunul cu apă fiartă, tumbe nereuşite şi sărituri eroice din copaci şi din leagăne în plin avânt, vă daţi seama că de data asta chiar era de rău. M-am uitat în jos şi mi-a trebuit tot curajul lui Tarzan ca să nu o iau la fugă, urlând, spre braţele mamei. Pielea de pe coasta dreaptă mi-era julită complet şi curgea sângele şiroi, de ziceai că vin de pe câmpul de bătaie. Ceea ce de altfel mi-am şi închipuit în timp ce mă grăbeam - cu demnitate totuşi, ce, Greuceanu plângea când se bătea cu zmeul? - spre casă, unde să anunţ că a fugit oaia, să o caute cineva până nu ajungea prea departe.
În ciuda aşteptărilor însă, nimeni nu mi-a făcut o primire de erou când m-am iţit plină de sânge în prag. Mama m-a luat la întrebări în timp ce mă curăţa de ţărână, iar verişorii meu se tăvăleau de râs auzind ce se întâmplase. De ciudă că pe mine mă durea că naiba - mai ales că se trecuse la curăţarea cu spirt - şi că nimeni nu mă lăuda, am renunţat la orice atitudine mândră şi m-am lăsat pradă impulsului fetiţesc care mă tot îmboldea. Adică m-am pus pe bocit, nene, cu atâta foc, că s-au oprit toţi din râs, ba am primit şi bomboane de la bunica (na, mai hliziţi-va amu, îi pofteam pe verişorii invidioşi), care, ca să strice efectul, m-a şi mustrat: "Ei hai, nu mai da apă la şoareci, că nu ţi-or curge maţele pe acolo."
E drept că nu mi-au curs, în schimb mai am şi acum o cicatrice de toată frumuseţea, începând de sub sânul drept până la ultima coastă. Dar nu mă mai plâng. Ce, a mai trăit cineva aventuri ca ale mele?
Musiu vecin care te-ai gândit în capul tău ăla prost că ora 9 e o oră potrivită de dat jos faianţa, îţi doresc să-ţi dai cu ciocanul peste deşte până nu mai poţi să ţii dalta în mână, să-ţi cadă cimentul peste picioare, să ţi se crape pereţii şi să sari din somn în fiecare dimineaţă de-a dat-o Domnul pe pământ, la răsăritul zilei, cu zgomot de pickhammere în urechi! În rest, numai bine.
Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!
Cu drag, a ta vecină care s-a culcat la 5 şi e cheaună de somn, băga-ţi-ai ciocanul ăla în anume părţi moi!
Mă întorceam azi acasă, ruptă de oboseală, fin'că fusesem să mă văd cu Alex şi pe urmă am dat o tură prin magazine, şi ce femeie normală la cap îşi pune pantofi comozi pentru o zi de umblătură? Eu nu. Deci fusăi pe tocuri. Prin urmare, pe drumul spre casă mă dureau aşa: degetul mic de la piciorul stâng, ambele degete mari, pe laterale şi pe dedesubt, câte jumătate de talpă de la fiecare picior, plus pulpele, plus spatele, că am o geantă de trii kile (să vă fac post separat să vă zic ce car în ea?). Pe lângă toate astea, eu am o problemă, ş-anume că picioarele mele au legătură directă cu creierul, adică dacă nu-s fericite, se plânge sindicatul la şeful ăl mare, care şef se posomorăşte şi-mi strică mie cheful. Adică în traducere, dacă mă dor picioarele, îs prost-dispusă. Rău.
Şi mergeam eu aşa năcăjită pe drum, cu o mutră mohorâtă şi cu creierul golit prin care bântuia o singură idee: când ajung naibii acasă să-mi scot cizmele, că-mi vine să mă descalţ acilea pe stradă şi să merg desculţă. Trece pe lângă mine un nenea, nici n-am văzut cum arată fin'că m-o depăşit repede, şi, fics în momentul în care a fost în dreptul meu, a exclamat: "Oooooh, jolie! Qu'est-ce que vous êtes jolie!". Adică vezi Doamne ce drăguţă-s, de n-a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, şi-ncă-mi stătea şi părul aiurea, dar pentru el tot belă şi merveioză* eram. Şi mi-a venit să râd, şi-am râs, i-am zis mersi şi parcă m-am simţit mai bine.
Deci când vă vine să ziceţi câte una de-asta, nu vă jenaţi, că poate-n loc să luaţi genţi în cap, îmbunătăţiţi ziua unei femei. Care mă mai complimenteaza un pic, că mă dor picioarele?
_____
*adica belle et merveilleuse
Şi mergeam eu aşa năcăjită pe drum, cu o mutră mohorâtă şi cu creierul golit prin care bântuia o singură idee: când ajung naibii acasă să-mi scot cizmele, că-mi vine să mă descalţ acilea pe stradă şi să merg desculţă. Trece pe lângă mine un nenea, nici n-am văzut cum arată fin'că m-o depăşit repede, şi, fics în momentul în care a fost în dreptul meu, a exclamat: "Oooooh, jolie! Qu'est-ce que vous êtes jolie!". Adică vezi Doamne ce drăguţă-s, de n-a mai văzut aşa ceva în viaţa lui, şi-ncă-mi stătea şi părul aiurea, dar pentru el tot belă şi merveioză* eram. Şi mi-a venit să râd, şi-am râs, i-am zis mersi şi parcă m-am simţit mai bine.
Deci când vă vine să ziceţi câte una de-asta, nu vă jenaţi, că poate-n loc să luaţi genţi în cap, îmbunătăţiţi ziua unei femei. Care mă mai complimenteaza un pic, că mă dor picioarele?
_____
*adica belle et merveilleuse
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, când făcea plopul ţurţuri şi răchita ...tot ţurţuri, o fetişcană roşcată şi, peste nouă mări şi nouă ţări, un flăcău cu părul ca pana corbului. Sau, ca s-o spui altfeliu, eu şi Dani. Pe vremea aceea, ne trimiteam pupici prin PM (porumbel mesager) şi ne vedeam pe webcamuri. Cunoştinţă ne făcuseră nişte colege de-ale mele de grupă, care-l ştiau pe el din prima lui vacanţă pe meleaguri româneşti şi pe mine, ovcors, de la şcoală. După câteva luni de stat la taclale virtuale, Făt Frumos s-a hotărât să încalece pe-un scaun alb de avion AirFrance - cal alb nu avea, numai un (Hyundai) Pony gri - şi să vină să-şi vadă drăguţa pe-ale ei tărâmuri natale.
În răstimpul ăsta, drăguţa, adică eu, se agită panicată prin casă cu diverse pregătiri, că să fie toate gata şi frumoase pe când avea să ajungă el. Măturat, spălat, frecat, aranjat, trebuia să fie totul lună, ca să aibă oaspetele o impresie bună. Diverşi prieteni mă tot sunau să vadă cum stau cu moralul, să rămân calmă, că de, nu tot om îi şi el? Doar n-o fi vrun neam de prinţ. Da' eu nu şi nu, că dacă nu sclipeşte aragazul şi nu-i lună pe sub pat, ce-o să creadă? Că de, aşa m-au învăţat mama şi bunica, să fie curat la casa mea, nu parşivenie ca la Paulina.
Pe la ceas de seară, toate erau gata, rămânea să mă mai înfrumuseţez şi eu. Nu ştiam cum să mă machiez, să nu fiu nici prea prea, nici foarte foarte, şi mai era şi problema eternului feminin "eu cu ce mă îmbrac?" Lângă mine se hlizea colegă de apartament, care nu avea asemenea probleme pe cap, şi Bogdan, care se oferise voluntar să ne ducă la aeroport. După multe ţigări fumate în trei, câteva aerisiri şi câteva beţişoare parfumate arse - că Dani nu fuma şi nici nu suporta mirosul - am fost şi eu gata să înfrunt marea încercare. Numai că mai rămânea vreo oră de omorât până ateriza avionul, iar eu aveam mâncărici în ...părţi, de nu mai aveam stare nici să stau jos. Alte ţigări fumate în lanţ, alte aerisiri, alte beţişoare, drumuri dus-întors prin cameră şi iaca veni şi ora cea mare.
Turele dus-întors s-au reluat în sala de aşteptare a aeroportului, fiindcă între ce zice orarul şi ce se-ntampla în realitate e ceva diferenţă. Ştiţi voi, până aterizează avionul, până se deschid uşile, până iese lumea, până intră în clădire, până iese iar... Până la urmă, m-a înşfăcat colega de mână să mă ţină locului şi n-am mai putut decât să bat din picior de nerăbdare şi cu stomacul strâns de emoţii ("dacă nu-i la fel de frumos ca pe webcam?") şi de prea multă cafea.
Apoi s-au deschis uşile.
La fiecare siluetă care se apropia de uşi, îmi stătea inima - el o fi? Nu era el. Erau ba nişte nişte bărbaţi în costum, cu servietele într-o mână, hainele în altă şi telefoanele între urechi şi umeri, ba vreo trei preoţi şi călugări, aşteptaţi de un grup entuziasmat, nişte femei vorbitoare de franceză, probabil venite pentru schimb de experienţă cu Grupul Industrial Gheorghe Ailenei, pe urmă nişte oameni pe care nu-i aştepta nimeni - şi începeam să mă întreb dacă nu cumva Făt Frumosul meu ratase avionul. Mă obişnuisem deja ca fiecare om care intra în sala de aşteptare să fie altcineva decât el şi mi se înceţoşaseră ochii de concentrare (ca să nu zic că îmi venea să dau apă la şoareci, că nu se cuvine de la o fată aşa mare ca mine), de nici nu l-am recunoscut când a apărut. Nu mai ştiu ce mi-a zis şi ce i-am zis, doar că la un moment dat el mă strângea în braţe şi eu boceam pe umărul lui, de uşurare.
Ţin minte că, în maşină, eu tăceam intimidată în braţele lui, iar el încerca să lege o conversaţie cu mine care răspundeam monosilabic şi cu o voce mică de tot şi cu Bogdan, care nu vorbea decât engleză, că am mers să bem ceva într-un bar plin de fum până au început să-i lăcrimeze ochii şi m-a rugat să plecăm, că in faţa lui mi se părea că uit toată franceza pe care o ştiam şi că mă tot bâlbâiam, că el îmi povestea râzând cum la aterizare a văzut că tot pământul era alb şi nu ştia de ce, pe urmă i-a văzut pe gardieni încotoşmăniţi şi cu căciuli ruseşti pe cap, şi a înţeles de ce când a ieşit din avion şi i-a îngheţat şi inima în el (v-am povestit că el venise pregătit de iarnă pariziană, iar la Iaşi erau -25° şi crivăţ).
Într-un final, am ajuns şi acasă, el degerat, eu tot intimidată, i-am arătat camera mea, am mai schimbat nişte cuvinte, eu nu ştiam ce să fac, el nici atât... Ca să rup tăcerea, am pus melodia noastră preferată de pe vremea aceea, La petite fille de la mer, el m-a luat în braţe şi am început să dansăm. Îmi bătea inima ca pe vremea când mă ţineam de mână cu colegul meu pe sub bancă, puştoaică fiind, când el s-a aplecat înspre mine şi m-a sărutat. Franţuzeşte. A fost linişte timp de câteva minute, apoi mi-am retras capul, l-am privit în ochi şi i-am şoptit tandru: "Mon chéri, nu-i nevoie să-mi speli gâtul..."
Era un 19 ianuarie.
Mulţi ani nouă!
Sunt sigură că aţi remarcat lipsa de activitate care domneşte pe aici, pentru care n-am nici o altă scuză decât că mi-e lene să gândesc. Şi cum lumea mă iubeşte şi mă blagosloveşte cu lepşe, câteodată şi doi oameni pe aceeaşi, mi-am găsit ceva de scris fără mult efort.
În primul rând, să-i răspund lui Cristy, care m-a întrebat demult, tare demult ce mi s-a întâmplat în anul de graţie 2008. Dacă de bine sau de rău, n-am înţeles prea exact, dar să presupunem că-i vorba de ceva bun, să ne mai bucurăm şi noi.
În nici o ordine, iaca opt lucruri bune pe anul trecut:
- Am cunoscut-o pe Alexandra, care mi-a devenit repede prietena cea mai dragă pe care o am;
- Am petrecut două săptămâni în țară, de capul meu, ca să-mi revin după depresie. Mi-am revenit atât de bine, că de-atunci nu mai știu ce-i aia, hahaha;
- Am fost în Spania, care m-a surprins prin frumusețea pământului ei roșu și unde aș vrea să mă întorc cât de curând;
- M-am măritat, iar detaliile le știți, în parte. Tot de lene n-am terminat de povestit și, ca să-mi răscumpăr păcatul, iaca pe scurt: am făcut poze, fotograful nu-și luase pastilele și m-am abținut cu greu să nu-l pocnesc peste moacă, noroc de pozele celorlalți c-au ieșit mai bine; la restaurant a fost perfect, mâncarea delicioasă (trebuie neapărat să încercați un filéde vițel cu sos de foie gras, e divin), Jérôme cel cu spatele țeapăn a animat seara foarte bine, a propus diverse jocuri la care a participat toată lumea, pe rând (chiar și părinții mei, la cele care nu implicau vorbitul limbii - prin urmare nu s-au plictisit de loc, cum mă temusem eu); surioarele mele au făcut ravagii printre verișorii consortului, care umblau care mai de care cu limba scoasă; când a trebuit să plecăm, toată lumea a oftat că ce bine se distrau și ce repede s-a terminat; după nuntă, am primit felicitări din toate părțile cum că a fost atât de minunat și de reușit. Și-n plus, chiar am fost regina balului, în ciuda timidității mele, care cre' că fugise în Hawaii cu vreunul;
- Cu ocazia asta mi-am revăzut părinții și surorile, de care-mi fusese tare dor. Și mai bine a fost că s-au înțeles așa bine, că tata s-a dus și de sărbători acasă două săptămâni, ceea ce nu se mai întâmplase demult. Că veni vorba de el, anul ăsta am reînnodat firele rupte și am început să vorbim altfel decât înainte. A redevenit, deci, bărbatul cel mai important pentru mine;
- Tot în 2008 am început blogul;
- și al optulea punct nu-mi vine nici de-al naibii, așa că încheiem aici și ne revedem zilele astea pentru o altă leapșă.
Pliz nu dați cu roșii!
Avertisment: Acest post este o aberatie din seria "Cand n-am ce face, imi fac de lucru." A se trata cu neseriozitate.
Cand Anne a ajuns la Curte, nu si-a inchipuit ca aparitia ei avea sa aiba un astfel de efect. Dar Anne era unica, Anne era altfel, Anne aducea o pata de culoare vietii. Barbatii erau la picioarele ei, iar femeile o barfeau, invidioase, pe la spate.
Realizata cu piesele de sah ale consortului si cu figurina Kinder de la Alexandra. Fotografia e a mea si nu aveti voie sa puneti mana pe ea!
Se pare că cineva m-a auzit smiorcăindu-mă după zăpadă (de altfel, ăla care mi-a îndeplinit dorința e rugat să se prezinte, că mai am vreo două să-i mai spun), fiindcă, de când m-am trezit până a căzut noaptea, a nins. În continuu! Consortul a zis că e prima dată când vede atâta zăpada după mulţi ani, la meteo: "se vor înregistra friguri neobişnuite, temperaturile vor scădea până la [ton mai apăsat, de subliniere] minus zece grade!", maşinile circulă cu viteza întâi fiindcă bieţii nu mai ştiu cum se circulă pe timp de iarnă adevărată (de fapt pe o peliculă atât de subţire de zăpadă că se vedea asfaltul prin ea), iar Esk, adică eu, fuge cu gura deschisă pe afară şi se tăvăleşte prin omăt. Cum încă sunt prea entuziasmată să mă pot exprima coerent, dau cu poza.
Pese: dacă e adevărat că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, înseamnă că postul ăsta e de fapt o nuvelă. Go me!
Pese: dacă e adevărat că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, înseamnă că postul ăsta e de fapt o nuvelă. Go me!
Senin, soare, frig, un strat subţire de zăpadă. Ziua de iarnă perfectă. Am ieşit la plimbare, orăşelul era pustiu. Răsunau doar paşii mei şi, din când în când, clicul aparatului de fotografiat. Aveam impresia că sunt singura stăpână a locului...
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
