Denisa contra Franţei

Iaca s-a făcut mai mult de o lună de când lucrez întru gloria Franţei şi fericirea minunatului popor fra... da, sigur. Glumesc - deşi dacă pe o splendidă zi de duminică, vară, frantuzii vin să mănânce la McDonald's cu plozii în loc să meargă prin parc sau la pădure, bănuiesc că asta o fi imaginea pe care şi-o fac ei despre fericirea în familie.

E uimitor câte afli despre adevărata fire a unui popor când lucrezi cu publicul, când vezi oamenii de rând lăsaţi de capul lor. Cine spunea numai vorbe de laudă despre francezi, cât de civilizaţi sunt şi cât de curaţi şi cât de aşa şi pe dincolo, ar trebui să vină o zi-două să lucreze cu noi.

Mai întâi, sunt cei cărora le spui "bună ziua", iar ei trec direct la debitat comanda, ori că li se pare prea mare efortul de a saluta o casieră de la McDonald's ori că prea s-ar înjosi să o facă. Drept să zic, eu îi ignor şi trec mai departe, că oricum în câteva minute nu-i mai văd şi în plus sunt paşnică şi îngăduitoare mai de felul meu. Prefer deci să nu-mi fac nervi degeaba la muncă, oricum nu aş putea să le fac educaţia dacă deja au şorici în loc de obraz. Cum ziceau bătrânii noştri: pechinezul latră, caravana trece, iaca pagubă-n ciuperci. Alexandra sau alţi colegi cărora le sare muştarul mai repede însă insistă şi le repetă ca la surzi: "buunăă ziuaaa", până se prinde nesimtitul că a sărit o etapă. Aici unii mormăie un salut sau o scuză că n-au auzit, alţii încep scandalul şi blochează o coadă întreagă din plăcerea de a se certa, când totul putea fi aranjat în două cuvinte politicoase. Se pare că mai sunt şi cei care se prezintă în costum şi cravată, cu ifosele la purtător, că-s mari directori sau mai ştiu eu ce, şi nu se coboară ei să fie politicoşi cu un biet angajat de fast food. Îi povesteam tatei asta, la care el mi-a dat o replică genială: "de ce nu le zici ca dacă-s aşa mari şmecheri, să se ducă să mănânce la Ritz, nu să vină după barabule-ntr-o hârtie la McDo".

Apoi vin certăreţii care găsesc nod în papura comenzii. O dată, un tembel n-a vrut sub nici o formă să înţeleagă că în Happy Meal poate avea doar McFish şi nu fileuri, fiindcă e tehnic imposibil să baţi în casa de marcat altceva, chiar dacă propunea să plătească diferenţa. A urlat timp de jumătate de oră într-un hal de-l auzeam şi eu de la subsol de parcă eram lângă el, insultând casiera şi pe cei trei manageri care încercau să-i explice ca la proşti, de cred că numai desene nu i-au făcut.

Altădată, o babă îi cerea Alexandrei cafea cu apă rece, deşi ea tot îi spunea că nu poate să-i facă decât cu apă fierbinte, că aşa e făcută maşina, şi îi propunea să îi dea un expresso şi un pahar cu apă. Baba nu şi nu, că ce, e proastă de nu înţelege? Cafea cu apă rece să-i facă, ce-i aşa greu de priceput?! Eu i-aş fi zis "mamaie dragă, na-ţi un pahar cu apă şi gheaţă şi o mână de grăunţe de cafea şi descurcă-te, dacă eşti aşa de brează". Dacă am fi avut cafea solubilă, ar fi fost posibil, că doar nu din plăcere i se refuza hatârul, dar baba tot nu, betmen betmen. Cel mai tare moment a fost însă când nebuna de Aida, exasperată, i-a trântit de alături: "Madam, dacă n-ai prieteni, du-te şi vorba aia creierii altcuiva", la care baba i-a răspuns înţepată "Păi atunci să vă păstraţi cafelele!!" (pe care le plătise deja, de altfel). S-a îndreptat foarte ţeapănă spre uşă cu atitudinea unei regine cu orgoliul jignit; numai că, orbită de rol, a tras de uşă în loc s-o împingă. Şi dă-i şi trage şi dă-i şi trage, tot mai cu nervi, că de, afurisita de uşă nu se deschidea nici de-al naibii şi-i rata Măriei Sale ieşirea maiestuoasă din scenă. Într-un sfârşit, cu mândria terfelita bine şi în râsetele colegilor care mai că nu se tăvăleau pe jos, baba s-a grăbit spre cealaltă ieşire şi dusă a fost.

Cum cel mai des sunt la casă, rareori mă enervează ceva la clienţii mei. Se pare că am o faţă ori de căţeluş ori de păpuşă, că de când lucrez nici unul nu s-a certat cu mine, chiar şi când am greşit comandă sau le-am încurcat şandvişurile. În schimb, mă consum nervos ori de câte ori sunt trimisă în sală ca să fac curat. De când mă ştiu, n-am văzut atâta mizerie umană ca de când lucrez aici. Oamenii ăştia sunt atât de jegoşi şi de nesimţiţi, că nu-s nici măcar în stare să ducă un amărât de platou la coş şi să arunce gunoaiele înăuntru. De câte ori n-am găsit resturile a mai multor meniuri pe masă, ambalaje, şerveţele, sosuri întinse peste tot, cartofi prăjiţi răsturnaţi şi călcaţi în picioare, bucăţi de salată şi de roşii şi alte greţoşenii, că dacă aş fi avut vreo şaptej de kile în plus, i-aş fi apucat de cap şi i-aş fi dat cu nasul prin resturile alea, cum făcea tata cu mâţele să le înveţe să fie curate. Da' să te ferească Sfântul să le zici ceva, să vezi cum se zbârlesc! Cum să îndrăzneşti să-i spui lui, Măriei Sale, clientul unui McDonald's, să-şi strângă rahatul după el?

Bine că în schimb am nişte colegi foarte simpatici şi că glumele zboară din toate părţile, ceea ce îmi face zilele la muncă mult mai plăcute. Am avut zile în care eram atât de leşinaţi de râs pe după tejghele, că şi clienţii începeau să se hlizească de cum intrau pe uşă. Avem glumele noastre despre clienţii cei mai caraghioşi, cum ar fi băbuţa care cere în fiecare după-masă, cu o voce incredibil de piţigăiată "o prăjitură de ciocolată cu îngheţată la 2 euro 30 vă rog", mereu cu exact aceleaşi cuvinte. O avem pe nebuna de Aida, care nu ezită să danseze, să cânte sau să stropească pe câte cineva cu suc sau, cum a făcut cu Ophélie, cu sos pentru nuggets.

Aşa că, una peste alta, totul se petrece cu bine pe frontul de vest. Dacă aş reuşi să dorm fără să visez clienţi, comenzi şi BigMacuri, chiar ar fi totul perfect!

Suntem în ţară de câteva zile. Voiam să petrecem o vacanţă întreagă la Botoşani, să-i arăt consortului orăşelul şi locurile pe unde am copilărit şi am hoinărit apoi, adolescentă fiind. Voiam să-l duc la ţară, să dormim în casa cea mare, la răcoare şi în miros de sânziene, să mâncăm castraveţi din via de la deal şi să mergem la pădure. Voiam să ne dăm împreună în leagănul făcut de tata, să ne trezim dimineaţă în miros de turte pe plită şi să le mâncăm înmuiate în lapte proaspăt muls, să mă înalţe în braţe ca să culeg corcoduşe pentru compot şi să hoinărim pe dealuri după fragi.

Mi-am dat seama repede însă că vacanţa o să fie mai puţin idilică decât o crezusem eu. Mai întâi şi-ntâi, căldură mare monşer! Cele 36 de grade după cele 25 ale Parisului l-au lăsat pe musiu cu limba scoasă şi lipsit de vlagă şi de interes. Oricum, după două zile deja vizitaserăm tot ce era de văzut în Botoşani, adică muzeul de istorie, că ăla etnografic era închis - şi era cel mai interesant - şi cam la atât se rezumă viaţa culturală pe aici. Altceva ce să-i mai arăt? Parcul Eminescu n-are nimic interesant, iar pietonalul Unirii l-am străbătut deja pe puţin de zece ori. La cinema nu putem merge că nu înţelege engleza şi în rest nu e nimic de făcut decât să te plimbi. Când eram în liceu, mi se părea mult mai mişto să stau în oraş, nu atât pentru ce se poate vedea (nimic), cât pentru pălăvrăgeala îndelungată cu diverşi amici, care mai de care mai interesanţi. Acum, majoritatea s-au împrăştiat cine ştie pe unde şi în plus, aţi încercat vreodată să integraţi un străin într-un grup, în condiţiile în care nici una din cele două părţi nu vorbeşte limba celeilalte, nici vreo limbă comună? Vă zic eu, e obositor. Dacă ar fi vorba numai de traducere simultană ar mai merge, dar trebuie să spun şi eu câte ceva, pe urmă să-i traduc lui împreună cu răspunsurile celorlalţi, să le zic să aştepte să răspundă şi el şi pe urmă să le traduc ce a spus. Cu atât mai greu când interlocutorul e bunica şi povesteşte ultimele bârfe din sat...

Voiam să stăm la ea măcar două zile, că face nişte turte nemaipomenite, mai ales cu compot de corcoduşe. Mai voiam şi să-i drămuiesc borcanele cu dulceaţă de trandafiri ca pe vremurile bune, acum cu participarea consortului în locul vară-mii, care mi-a fost o viaţă părtaşă la furturile de bunătăţuri diverse. Mă gândeam că bunica o să ne spună, după obiceiul ei, "ia cosiţi-mi şi mie curtea cât vă hodiniti", că de când s-a dus bunicul nu mai are cine să o îngrijească, şi că o să fac o mulţime de poze, profitând de vremea frumoasă.

Dar nu m-am gândit că lucrurile nu rămân veşnic aceleaşi, aşa cum sunt ele în amintirile mele. Bunica încă se ţine bine, mişună încoace şi-ncolo aducând ciorbă, sarmale, ţuică, dulceaţă şi alte diverse cu care să ne îndoape, îi merge gura ca-nainte, îmi dă sfaturi cum că trebuie "să fiu cuminte, să nu ies din vorba socrilor, să nu răspund în faţa lor" şi altele asemenea - dar se vede că o prinde timpul din urmă. A trebuit să-i repet unele lucruri, fiindcă mi-a pus aceeaşi întrebare de de mai multe ori; curtea e neîngrijită, plină de crengi rupte de la ultima furtună, iarba până la genunchi, bucătăria de vară lăsată de izbelişte. Grădina de la deal nu mai avea gard, nici poartă, că bunicul nu mai e, să înjure vecinii de alături care l-au rupt mereu să facă focul cu şipcile şi care dintotdeauna au intrat la furat zarzăre, vişine şi cartofi. Acum s-a umplut de iarbă şi de buruieni crescute până la brâu, ca o grădină părăsită, de m-am zgâriat până-n gât. Măcar am iar picioare de golan, cum zicea mama, ca în tinereţe. Şi bunica ţinea atât de mult să fie casa curată lună, de ziceai că vine vreun mare general în inspecţie... Şi eu care aveam impresia că o să trăiască veşnic, că o să fie mereu femeia harnică şi plină de viaţă ca până acum câţiva ani, că n-o să se schimbe nimic în curte sau în casă... Toate mi s-au părut atât de mici şi de triste.

Am fost şi la ţară în partea cealaltă, la rudele mamei, cu gândul să facem un grătar la mătuşa mea preferată, apoi să o luăm de-a dreptul peste deal până la casa bunicilor - nu voiam să merg pe drum, ca omul civilizat, fiindcă pe deal sunt fragi şi sânziene şi de acolo se vede tot satul, numai bine pentru poze - unde să rămânem peste noapte, iar dimineaţa să mergem la pădure, la Masa Tâlharilor. Primul scârţ, singurul unchi care ne putea să ne conducă peste cincisprezece kilometri peste coclauri până acolo era plecat la Bucureşti. Adio legendelor locale pe care i le povestisem consortului despre celebrul pietroi şi despre Balta Dracilor, aflată la picioarele lui. A rămas să mergem la pădurea banală de alături, eventual să culegem bureţi şi buruieni înflorite şi să prindem şopârle (hehe, mai ţii minte, Ralu, când ţi-a lăsat una coada în mână?).

După-amiaza a fost cum a fost, până a început să se înnoreze şi consortul să bodogănească ("dacă plouă, cum mergem la pădure, că nu vreau să mă bag prin noroi, de fapt şi pe drumuri o să fie noroi, n-are nici un haz să stăm dacă plouă" şi aşa mai departe), aşa ca ne-am grăbit să traversăm dealul înspre casa bunicilor. Acolo, altă pagubă: sânziene mai erau - şi cât de delicios miros! - dar fragii pesemne se trecuseră, că n-am găsit nici unul... De poze ale panoramei nici atât nu putea fi vorba, că se posomorâse cerul prea tare. Din ce în ce mai dezamăgită, am coborât în tăcere spre casă. Pe la jumătatea drumului, m-a întâmpinat o sclipire roşiatică: tufa de pomuşoară pe care o jinduiam cu toţii şi pentru care ne băteam care să ajungă primul la ţară să o mănânce. Plăcerea regăsirii gustului acrişor, care pişca limba, mi-a fost totuşi asumbrită de lipsa de entuziasm a lui Dani, care a refuzat uşor plictisit să guste, oricât am stăruit eu că ar fi bună.

Cu mâna plină de bobiţe roşii, am ajuns în sfârşit în faţa casei. Era să nu recunosc curtea. Înainte goală ca-n palmă, era acum năpădită de verdeaţă, iar în faţa pridvorului de lemn, unde aruncaseră pesemne bunicii - odihnească-se în pace... - sâmburi, creşteau acum vrejuri de pepene galben. Cu inima bătând, am împins uşa cu geam... M-a întâmpinat mirosul atât de cunoscut, de răcoare şi de praf de lut, de camere umbrite şi de bătrâneţe. M-am plimbat încet prin cele două încăperi. Totul era la locul lui: tocurile uşilor şi ale ferestrelor vopsite în albastru, tablourile pictate de unchiul Gică, perdelele scurte de etamină brodată, preşurile cu dungi pe care de atâtea ori le-am pus la aerisit... Realitatea m-a lovit brusc şi fără milă: lipsesc bunicii, au murit şi n-au să se mai întoarcă niciodată. M-am cuibărit în braţele lui Dani şi am început să plâng toate lacrimile pe care nu le-am plâns când mi s-a dat vestea, când eram atât de departe şi nu pricepeam pe deplin cât de definitiv au plecat, aşa cum am priceput în faţa casei goale. Lucrurile lor, hainele lor, mirosul lor erau acolo, puteam aproape să-mi închipui că-i aud vorbind în bucătărie, bunicul lângă bătrânul radio cu tranzistori, ascultând un post cu romanţe de pe vremea când era bunica fată, iar ea trebăluind pe lângă sobă şi mestecând în mămăligă. Dar degeaba încercam eu să însufleţesc locul cu fantome... N-am putut să mai rămân în casă, amintirile şi golul erau prea dureroase. Mi-am cerut iertare de la mama, i-am spus că mi-e peste puteri să mai stau acolo şi m-am întors la Botoşani.

Trecutul care mi-a fost atât de drag nu mai este, iar ce a mai rămas din el nu-mi mai stârneşte decât tristeţe. Poate e timpul să mă desprind, să nu mai visez şi să cresc...

Majoritatea dintre voi sunteţi la curent cu odiseea mea întru căutarea unui loc de muncă în ţara turnului Eiffel şi a tipilor dubioşi în tricouri cu dungi, care cântă la acordeon. Aşa, să le dau şi eu lor cu nişte clişee pe la nas, cum mi-au dat ei mie, că pretext: "nu aveţi experienţă, nu aveţi pregătirea necesară, nu corespundeţi profilului pe care-l căutăm" şi alte tâmpenii. Păi cum dejtu' vrabiei să am experienţă dacă nimenea nu mă angajează primul? Ăştia nu se prind că trebuie să încep şi eu de undeva?

Exasperată, am început încet-încet să mă gândesc la ideea Alexandrei de a încerca la McDonald's. Când mi-a propus prima dată, recunosc că am fost reticentă, că se ştie reputaţia nu foarte strălucitoare pe care o are, deşi ea e mulţumită de jobul ei în general. Şi-apoi, drept să spun, Alex avea dreptate: McDonald's acceptă des oameni fără experienţă, că doar majoritatea sunt studenţi, deci aş avea mai multe şanse la ei. Ca să nu mai spun că orarele flexibile erau un enorm argument pro, dat fiind că mă pregăteam să reiau viaţă de facultate.

Am trimis CV şi scrisoarea prin Alexandra, că în momentul respectiv stăteam atât de prost cu finanţele că nu-mi permiteam nici să dau 5,80€ pe un bilet dus-întors pentru Paris ca să le duc eu însămi (îmi ţineam puţinii bănuţi rămaşi în cont ca să plătesc facultatea), apoi câteva zile m-am tot fâţâit nerăbdătoare prin casă că "da' de ce nu sună? sună mâine? da' dacă nu mă sună? da' n-a venit încă managerul? au trecut patru zile, de-amu chiar nu mai sună". Cred că ceva peri albi tot i-am scos Alexandrei, cât am sâcâit-o întrebând-o cine trebuie să primească hârtiile mele, cărui manager i le-a dat, când vine unul sau altul, cam în cât timp m-ar caută, dacă aveau nevoie de oameni şi altele asemenea. Am sărit de bucurie când, după vreo săptămână, o voce la telefon mi-a zis că "Bonjur, ma numesc Isabelle, de la McDo vă sun" şi am stabilit o întâlnire curând după aceea. Întâlnire care s-a petrecut cu bine, în ciuda faptului că mă aşteptam să întâlnesc un personaj înţepat şi afurisit, după descrierea lui Alex, care n-o prea place. M-am bâlbâit puţin de emoţie, ca deh, era o ocazie importantă şi ţineam să impresionez, dar femeia a fost relaxată şi a zâmbit tot timpul. Se pare că totuşi ne-am plăcut reciproc, că după alte câteva zile de stres am aflat că eram angajată.

Ştiu, ar fi trebuit să vă povestesc de atunci, dar în prima zi m-am întors epuizată după 5 ore de stat în picioare şi făcut sucuri, încercând să nu uit "3 Coca Light medii, un suc de portocale mic, un Ice Tea fără gheaţă şi două Fanta mari". Se pare ca viaţă sedentară mi-a făcut mai mult rău decât mă aşteptam, atât memoriei scurte cât şi rezistenţei, iar asta a fost evident şi în zilele în care au urmat, mai ales după cele 4 ore de făcut cartofi prăjiţi. Drept îi că la căldura infernală de la uleiul încins, la care se adaugă vitrina încălzită în care se ţin cartofii să nu se răcească, oricui i-ar fi fost greu; dar totuşi, rar am fost atât de îngrozitor de frântă de oboseală ca după acele câteva ore de stat în picioare.

În zilele următoare am trecut la casă, ceea ce mi se pare acum cel mai uşor de făcut, dar la început făceam greşeli peste greşeli. Ce să-i faci, mai greu până te obişnuieşti să faci legătura între prescurtările de pe ecran şi realitate (să nu ziceţi nimănui, dar încă mi-e greu să deosebesc Royal Deluxe de Royal Cheese sau Bacon după numele de la casă..). Noroc că am avut noroc de manageri şi de colegi de treabă, care m-au încurajat când mă pierdeam printre meniuri şi sandvişuri şi care m-au ajutat la ambalat comenzile, chestie pe care am reuşit s-o fac singură abia ieri.

Acuma, ca să închei mai repejor că pic de somn - mă ţine în picioare numai sentimentul de vină că am lăsat atâtea noutăţi să se adune fără să vă zic - în mare totul se petrece ok; corpul meu şi-a revenit la normal, îmi ajung mai puţin de opt ore de somn când înainte dormeam de rupeam, pe puţin zece ore; după o zi întreagă de lucru mă dor picioarele şi spatele mai puţin decât înainte după două ore; salariul o să ne permită mici alinturi şi îmbunătăţiri care o să ne înfrumuseţeze destul de mult viaţa, păcat numai că primii bani o să vină în întârziere din cauza unei erori de contabilitate frustrantă; şi sunt fericită că în sfârşit viaţa mea o reia pe drumul care trebuie!

Mă simt mare din nou.

Citat din scrisoarea pe care am primit-o zilele trecute, în urma căreia am mers pe puţin jumate de oră hlizindu-mă ca o tembelă pe stradă:

"Am onoarea de a vă informa că Preşedintele Universităţii, după examinarea dosarului dumneavoastră universitar, a luat decizia următoare: sunteţi autorizată a vă înscrie în primul an la Litere Moderne Aplicate."

După cum ştiţi, pe 16 mai am fost să dau examenul de franceză la Sorbona, obligatoriu pentru străinii membri ai UE care vor să se înscrie la facultate (pentru cine are nevoie de precizări, se numeşte "Certificat pratique de langue française Compréhension et Expression"). Cum am fost după rezultate, să profit de ocazie să vă povestesc şi cum a fost.

Am ajuns în faţa amfiteatrului pe la 8 jumate, dacă nu chiar înainte, fiindcă ora la care trebuia să fim toţi prezenţi era 8.45 şi mă cunosc prea bine, dacă plec de acasă la timp ajung în întârziere. Mi-a trecut stresul când i-am văzut pe ceilalţi: unul de naţie neidentificată cu care trebuia să vorbeşti rar şi tare, un refugiat kurd ceva mai dezgheţat, două chinezoaice al căror accent tortura franceză mai ceva ca inchiziţia, probabil doi sau trei români care n-au deschis gura şi doi spanioli. M-am împrietenit cu o româncă simpatică, dar mai stresată ca mine, cu care am uitat să reiau legătura dup-aia (ruşine mie, da) şi după câteva poveşti despre examen, exploatând amintirile Alexandrei care deja trecuse prin asta, am fost chemaţi în sală.

Subiectele au fost uşurele (strict pentru mine zic); dacă sunteţi curioşi, le puteţi vedea aici. Am ezitat o vreme în faţa subiectului de redactare, unde aveam de ales între eseu sau compunerea unui sfârşit pentru textul de la subiectul precedent. Eseul era mai uşor, dar mă îndoiam că puteam spune ceva nou faţă de ceilalţi veniţi la examen, mai ales în 25 de rânduri, aşa că am scris o continuare uşor fantastică, ceva cam ca pe vremea când voiam să scriu ca Eliade, şi am ieşit printre primii. Mi s-a zis să mă întorc la cutare oră pentru examenul oral - noroc că ieşisem în acelaşi timp cu tipul kurd şi, după ce mi-a povestit că ceruse azil politic aici şi învăţase franceza în câteva luni (avea şi nivel bun pentru timpul petrecut învăţând, drept să zic), am vorbit puţin despre examen şi mi-a zis că auzisem greşit ora: unu jumate în loc de unşpe jumate.

După ce am îngheţat binişor afară, în ciuda a două cafeluţe fierbinţi de la automat, ne-am întors în faţa amfiteatrului pentru proba orală colectivă. Mă temeam puţin de ea, că poate n-o să aud bine cine ştie ce şi o să scriu tâmpenii - teamă nefondată, de altfel, că acasă al meu deschide teveul pentru zgomot de fond şi numai asta aud toată ziua; şi nu pot să zic că n-am înţeles vreodată ce spun ăia. Dar aşa-s eu, fricoasă fără motive. În mod previzibil de altfel, a fost foarte uşor: înregistrarea pe care am ascultat-o era citită ca pentru clasa întâi, fooaaarte raaaar şi biiiine artiiicuuulaaaat, de parcă aşa ar vorbi francezii în viaţa reală. Am greşit o singură chestie fin'că-s ameţită şi de două n-am ascultat un anume fragment care-mi trebuia pentru răspuns.

După o pauză lungă în care am hoinărit pe străzi, zgribulită de frig, a urmat proba orală individuală, de care mă temeam cel mai mult. Timidă fiind, nu-mi place să vorbesc cu străini (mă înroşesc, mă bâlbâi şi altele din astea) şi cu atât mai puţin de faţă cu un juriu şi treij' de oameni care mă ascultă. S-a dovedit însă că cei patru profesori din juriu erau aşezaţi în bănci şi vorbeau cu fiecare candidat individual. Am ochit unul care arăta interesant - semăna cu DeMaio şi cred că de aia l-am ales -, mi-am scris ideile pe o ciornă şi când i-a plecat candidatul, m-am înfiinţat, numai zâmbet. Îmi plăcea şi subiectul dat, despre downloadul ilegal şi proiectele de lege propuse în Franţa pentru stopare, dacă m-ar fi lăsat să vorbesc liber i-aş fi turuit până-i făceam capul calendar.

Numai că după ce m-a salutat, tot numai zâmbet, mi-a şi luat ciorna, cică "mulţumesc pentru scrisoare, dar nu trebuia". Mnoa ghini bre, da' di ce mi se mai dă hârtie dacă mi-o iei când vin să discut, a? Şi uite aşa, în loc să vorbesc singură cum credeam, am avut o discuţie ca-ntre prieteni, cu contraziceri, întrebări de ambele părţi, el că nu-i bine să downloadezi, eu că asta merită dacă lansează un joc la 50-100 € că-s disperaţi să-şi amortizeze costurile, el că au nevoie că să-şi plătească oamenii, eu că şi-i pot plăti foarte bine punând un preţ normal şi că pe termen lung o să le vină şi profitul, şi că oricum n-au cum să depisteze cine ce downloadează fără să încalce constituţia, el că ba se poate, eu că nu şi vin cu poveşti şi exemple şi detalii tehnice (la un moment dat se uita la mine cum debitam cu o expresie gen "ha?"), până n-a mai zis nimic şi a mâzgălit nuşce pe foaia de examen. Am văzut eu că mi-a dat numai 20 de puncte din 25 şi-am vrut să deschid gura, dar cum oricum nu mă lăsase să vorbesc organizat şi cică oricum în Franţa nu se dă notă maximă, am lăsat-o moartă-n păpuşoi. I-am mulţumit de discuţie şi el de colo cică să nu-l mint aşa pe faţă. I-am replicat râzând că mă bucur de fiecare ocazie de a vorbi cu un om inteligent şi n-a ştiut ce să zică, a dat-o în "hai să nu exagerăm".

Şi uite-aşa a trecut temutul examen de franceză, la care am luat: 22 din 25 la gramatică, pentru care merit să-mi dau palme, că la asta nu-mi permit să fac greşeli; la scris (întrebări pe text şi redactare) 21,50; oral colectiv 24 din 25, că v-am zis că am ratat un răspuns, iar la oral individual 20,50; adică un total de 88 de puncte din 100, cu menţiunea "Foarte bine", ceea ce e dezamăgitor, că în liceu m-am obişnuit cu note maxime la franceză. Se vede că m-am cam lăsat pe tânjală. Nenea de la secretariat însă, cel care mi-a dat diploma, m-a luat cu "oaau ce notă mare aveţi", de-am crezut că-mi zice un măcar un 95, nu 88. Nu vă mai zic ce figură a făcut când i-am zis că aia e notă proastă, că vă închipuiţi singuri, dar m-a felicitat de două ori, probabil ca să mă convingă de contrariu. De altfel, toţi francezii mi-au repetat până m-au ameţit de cap că e notă foarte mare, că ei n-ar fi luat nici atâta, că la ei nu se dau note maxime orice-ar fi, că oricum la Sorbona sunt severi, etîcî, etîcî, etîcî.

Săptămâna trecută am fost şi să depun dosarul de înscriere (chiar, voi aţi mai făcut scrisori de intenţie pentru facultate? că eu nu), mai rămâne să primesc un răspuns pentru bursa aia şi să sper că mă primesc ăştia la facultate. În episodul următor, vă povestesc cum mi-am găsit de lucru şi cum a fost până acum.

Azi am văzut primul cocalar made in France.

Îmbrăcat în stil "băiatul rău de după bloc", era vopsit blond tip Marylin Monroe, însă cu o bandă lată cam de-o palmă lăsată neagră pe mijlocul capului, probabil ținând rol de cărare. Culmea cocalariei însă: își vopsise pe părțile blonde, tot cu negru ca să fie asortat, câte un 225 cu vreun sens ascuns pe care nu l-am identificat.

Să ne bucurăm deci: dacă tot mămăliga și sarmalele nu-s specifice României, măcar iată că nici cocalarii nu-s produs unic al țărișoarei noastre.

Nu-mi vine să cred că a trecut deja atât de mult timp de când a fost făcută poza asta. Era 10 iunie 1989, la serbarea de la grădiniţă. Eram în grupa mică şi bocisem cam de la începutul festivităţilor până în momentul pozei, fiindcă durau prea mult şi voiam să merg acasă şi pentru că mi se şifonase bulina albă din piept, semnul că fusesem copil cuminte. Nu râdeţi deci de mutrişoara comic bosumflată, că eu eram supărată pe bune şi-n plus, fiind costumată în veveriţă, afurisiţii de glumeţi mă trăgeau de coadă ca să mă sâcâie încă şi mai mult.

Îmi amintesc cu multă claritate nerăbdarea cu care aşteptaserăm toţi serbarea de sfârşit de an. Ne lăudam cu orice ocazie cu costumele pe care aveam să le purtăm, ba chiar Găbiţa şi Bianca se bătuseră fiindcă amândouă urmau să se îmbrace în ţigănci şi fiecare dintre ele voia să fie singura, fapt ce a atras penalizarea lor cu buline roşii în loc de albe. Costeluş şi Robi, în schimb, nu dădeau importanţă faptului că aveau să fie amândoi indieni, stabilind că erau oricum din triburi diferite. Pe mine mă luase mama cu ea la magazinul de unde toată lumea închiria costumele şi-mi alesesem haine de prinţ, ca să fiu ca Greuceanu (vă amintiţi cine erau eroii mei preferaţi în copilărie, nu?), dar când am ajuns acasă am văzut că tata luase şi el, fără să ne prevină, un costum de veveriţă. După ce am hotărât să-l port pe cel din urmă la serbare, "că fetiţele nu se îmbracă în haine de băiat", mi-am chemat vecinii de-o vârstă cu mine şi am încins un joc de-a prinţul la vânătoare de veveriţe pe sub scaunele din sufragerie.

Douăzeci de ani mai târziu, îmi amintesc încă numele colegilor mei de grupă şi câte ceva despre fiecare. În rândul de sus în stânga e Gabriel, cel care era cel mai des pedepsit pentru că făcea încă pişu în pat în timpul somnului de după-amiază. Asistenta care ne supraveghea avea un mod de "a ne învăţa minte" care mă teroriza: ne dezbrăca în pielea goală în faţa tuturor. Într-o zi, când îmi era mai greu ca de obicei să adorm şi mă tot foiam, a vrut să mă pedepsească şi pe mine. Perspectiva ruşinii pe care aveam s-o îndur m-a făcut să ţip şi să mă zbat într-un asemenea hal încât asistenta a lăsat-o baltă şi m-a pus doar să-mi cer scuze.

Blonda cu fundiţe rotunde de lângă Gabriel e Dana, de care mai ştiu doar că era o mare plângăcioasă; de Silvia nu-mi mai amintesc mare lucru, în schimb Andrei mă enerva că trebuia să mă ţin de mână cu el şi avea palmele umede tot timpul. După mutra mea strâmbată de bocit urmează Eugen, care era şi vecin de cartier, costumat în fetiţă, şi Bogdan, care a plâns la serbare încă şi mai mult decât mine, făcându-mă să râd de el în gând, cu superioritate.

Rândul din mijloc începe cu cei mai buni prieteni ai mei, Marius cowboyul şi Costeluş cel roşcat, cu care mă jucam cel mai des în timp ce povesteam aventuri fioroase cu Pipăruş Petru şi Tugulea, pe urmă Bianca, cea care era tot timpul cu bretonul în ochi, de-mi lua mereu tovarăşa Radu agrafele să îi prindă ei părul şi ea le tot pierdea, spre exasperarea mamei mele. Urmează fraţii de nedespărţit Luminiţa şi Luci - care insistaseră să fie în aceeaşi grupă în ciuda diferenţei de vârstă - şi prietena lor Găbiţa, care-şi spărsese capul chiar de treapta pe care stă în poză, într-o după-amiază înnorată în timp ce jucam toţi prinsa. De Marius iar nu-mi mai amintesc mare lucru, iar lângă el stă Andrei, purtând costumul meu de prinţ pe care tata îl dusese înapoi.

Pe rândul de jos se află cele mai importante două persoane din perioada aia. Primul e Robi, care avea o problemă cu masculinul şi femininul, zicând "mama meu" şi "tata mea" şi care îmi spunea deci "gagicul meu". Îmi ceruse prietenia într-o duminică de primăvară, după ce traversase în fugă strada care despărţea cele două cartiere ale noastre, fapt cu totul interzis de către părinţi şi pe care, ca atare, l-am apreciat cu atât mai mult. Blonda Marinela, frumuşică foc şi veselă ca un vrăbioi, cu care jucam aţa şi şotron şi cu care împărţeam pedepsele la colţ pentru prea multă gălăgie, era prietena mea cea mai bună. Pe ţigănuşul Marius îl evitam pe cât puteam, de când îi spusesem, într-o seară, să-şi şteargă mucii şi el se frecase cu mâna murdară până îi întinsese pe toată faţa, chestie care mi-a făcut atâta greaţă încât nu voiam să mă mai apropii de el.

Acum douăzeci de ani mai aveam şi un câine, un dalmaţian pe nume Nero, vestit pentru năzbâtiile pe care le făcea. Cât rămânea singur în casă, rodea până nenorocea pantofii mamei, se băga cu toate patru labele în sacul cu făină de grâu din balcon şi p-ormă fugea prin casă, de Crăciun învăţase până şi să fure bomboanele din pom, desfăcând staniolul, de se spărgeau oalele în capul meu, până l-a prins tata asupra faptului şi m-au crezut când protestam că eram nevinovată. Şi să-l fi văzut cum fura sniţelul din farfuria tatei, când lasă mama bucătăria nesupravegheată ca să vină să ne cheme la masă, şi-l ascundea în debara, acoperindu-l cu toate cele, cum se punea în coadă şi se uita cu capul aplecat pe o parte şi pe alta să vadă dacă se mai vede sniţelul, cum se ducea în hol să mai ia un papuc să-l pună peste maldăr, să ascundă mai bine, şi cum iar se uita atent dacă se mai vede ceva. A murit în primăvara lui '89, după ce l-am dus la pădure şi a băut apă dintr-un pârâu, la puţin timp după ce se pulverizaseră pesticide peste întreaga zonă...

Acum douăzeci de ani, ştiam pe de rost zecile de poveşti pe care le ascultam la pick-up de nenumărate ori, iar cea mai mare bucurie a mea era când mama sau tata îmi aduceau câte o placă nouă. Săream într-un picior cântând "Scufiţa Roşie eu sînt, pe glume pusă şi pe cânt, străbat de veacuri drumul lung, la bunicuţa (şi aici băteam de două ori din palme, clap-clap) să ajung" şi cântecul piticilor, ăla cu "Aiho-aiho" şi mai departe nu mai ştiu decât varianta neruşinată pe care o cântau băieţii. Repetam cu intonaţia vocii de pe disc: "Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere" şi aşa mai departe, frumoasa schiţă a lui Delavrancea. Partea mea preferată era cea în care nepoţii îşi împart capul bunicului: "- Partea mea e mai frumoasă. - Ba a mea, ca e mai albă! (...) - Ba a mea, că e mai caldă! - Ba a mea, că e mai dulce! - Ba a mea, că nu e ca a ta! - Ba a mea, că are un ochi mai verde!", din cauza căreia îmi sâcâiam ambii bunici să-şi lase barbă, să fie şi ei că-n poveşti. Într-o zi , nu ştiu ce m-a apucat, mi-am învins şi ruşinea şi m-am oferit să spun o poveste la grădiniţă în faţa a două grupe, dintre care una necunoscută, şi am recitat pe nerăsuflate "Cântăreţii din Bremen", roşie toată la faţă. Ştiam pe de rost "Albă-ca-Zăpada", "Pinocchio", "Tom Degeţel", "Tugulea", "Neghiniţă", "Cei doi copii cu părul de aur", "Căluţul cocoşat", "Împăratul vultur", "Capra cu trei iezi", "Pupăza din tei" (care era vecină de disc cu afurisita de "Căprioară" a lui Emil Gârleanu, o poveste de groază pentru orice copil), "Cei trei urşi" şi o mulţime de alte poveşti, cărora acum le-am uitat până şi titlurile, fin' că sunt bătrână, maică. Noroc de salcâmii sub care m-am plimbat cu Alexandra că mi-au amintit frânturi din "Bunicul" şi cu asta au început să dea amintirile năvală.

Cu cât mă gândesc mai mult la anii aceia, cu atât mai multe îmi amintesc şi cu atât mai greu îmi e să cred că au trecut deja douăzeci (!!) de ani. Şi mai am atâtea de zis, că v-aş epuiza tot stocul de răbdare pe o lună dacă nu mă opresc, așa că hai să mai lăsăm şi pe altă dată poveștile despre cum umblam în ciorapi cu prosoape legate în faţă şi-n spate şi mă credeam indian aztec, deh, influenţa revistelor colorate cu aventuri...

Am avut plăcerea azi de a schimba câteva trenuri şi metrouri, cum trebuia să mă duc şi să mă întorc de la Sorbona, unde m-am înscris la examenul de franceză. De obicei, ori îs cu căştile în urechi ori citesc, cel mai adesea amândouă, aşa că lumea din jur nu mă deranjează în mod deosebit (în afară de impulsuri greu de stăpânit de a pocni peste cap diverşi tâmpiţi care se crăcănează cu copitele pe scaune).

De data asta eram cu Alexandra, care şi-a sacrificat timpul şi ceva nervi ca să găsească biroul de înscrieri după cursuri (ea fiind la altă facultate), ca să mă poată îndruma pe mine azi. Într-un metrou destul de plin, la o staţie, am avut norocul să se elibereze nu departe de noi patru scaune. Am pornit într-acolo şi, în dreptul lor, m-am uitat în spate să văd dacă Alex rămăsese lângă mine, să nu-i ocupe altcineva locul. Dar nu; cum se îndrepta înspre culoar, o grăsancă i-a tăiat calea. Dacă nu s-ar fi ferit, ar fi fost probabil zdrobită de colţul unui scaun, că vita se lansase cu toată viteza şi forţa unui portavion. M-am gândit că i-or ajunge cele două locuri din faţa celor pe care voiam să le ocup cu Alex, aşa că m-am aşezat şi am pus mâna pe scaunul de lângă mine. Instinctul de conservare mi-a retras-o însă cât ai clipi, fiindcă grăsanca s-a trântit pe locul ăla cu un zgomot fleşcăit de găluşcă şi a şi început să comenteze pe un ton absolut nesimţit că de ce îmi permit să ţin un loc ocupat.

I-am răspuns cât de calm că era pentru prietena mea şi că dumneaei ar fi putut să se aşeze pe unul din scaunele goale din faţă. Atât mi-a trebuit: pupăza s-a lansat într-o diatribă furioasă cum că sunt o nesimţită că nu las lumea să se aşeze, că cine îmi dă dreptul să ocup două locuri pentru prietena mea etîcî şamîdî. Alexandra s-a aprins şi ea ca şi mine, dar ce să-i explici unei vite cu creierul înecat în grăsimea nesimţirii, un fel de ţaţă de la noi, că dacă eu n-am dreptul să-i dau ei lecţii, nici ea n-are dreptul, logic, să-mi dea mie; nici că să te trânteşti pe un loc ocupat după ce te-ai băgat în faţă ca o animală încălţată e un semn de bună-creştere la fel cum sunt eu extraterestru; nici că dacă lumea îţi vorbeşte cu "dumneavoastră", deşi eşti o vită, nu îi răspunzi cu "tu", că parcă te pretinzi mare profesoară de bune maniere.

Mie îmi creştea tensiunea, că, în plus, mă calcă pe nervi când cineva se ceartă în gura mare, să se audă în tot vagonul, când are probleme numai cu mine şi nici nu i-am dat de înţeles că-s surdă. Alexandra însă şi-a dat seama că degeaba te pui cu gura prostului, mai ales că, pupăza fiind negresă, putea începe să urle că suntem rasiste, aşa că că i-a retezat-o scurt cu "La revedere, o zi bună" şi a pus-o pe ignore. Am coborât cu două staţii mai încolo şi, ieşind pe culoar, mi-am stăpânit cu greu să nu o lovesc, absolut accidental bineînţeles, cu gentoiul peste bot. Noroc că sunt o fată binecrescută, găsi-şi-ar pioneze pe scaune să-şi mai dezumfle fundul, fir-ar ea sa fie de mahalagioaică!